Monologul actorului

iar minciunile mele au început să mă sufoce
precum cordonul ombilical fătul
dar te mai poţi opri?
opreşte-te să respiri dacă poţi…
unealtă eşti în mâna puterii
poţi să te pui deoparte cum muzicantul
vioara ori pictorul paleta?
evadează din tine!
dar dacă ieși ca șopârla din pielea ei
în ceaţa albastră a alcoolului în crâşme mizere
pe perna şifonată a unei curve
pe canapeaua ponosită a unui străin
în subsoluri revendicate de petiţionari snobi
cu greu îţi mai poţi acorda corzile rupte
în zadar evadezi implori scânceşti ameninţi
tiranica-ţi dragoste de sine
nicicând nu-ţi dă zi liberă
şi-atunci pe fata cu ochii întors pe dos
cu prefăcută groază o întrebi: no, ce-i?
de ce-ai venit aici? dezbracă-te!
şi ţi-e lehamite de tine şi
nici n-o mai doreşti mai degrabă
i-ai zice să plece nu-nţelegi de ce toate acestea
de ce? dragoste?
de tine însuţi ai fost îndrăgostit totdeauna
cu-alunecoasă şi lacomă atenţie
te-ai pândit în fiecare iubire
până te-ai obişnuit ca mânzul cu ham
dar ai fost sincer atunci
pe scena de ceață aurie a retinei tale
strălucea regescul joc: febră
bucurie mângâieri pălmuiri
mişcări ucigaşe mahmureală –
stare? situaţie? a cui situaţie? a mea? a altuia?
m-atrage precum oţetul muştele
şi de aceea e a mea –
extaz depresie plictiseală exaltare duritate
pornografie asceză şi din nou plictiseală
mai presus de orice rol? în afara rolului?
de ce încerci să scapi de singurătate
singura ta formă posibilă de existență?
aventuri, panică – acceptă extazul
ce-n roiuri spre tine se-ndreaptă
te împrospătează te ridică te face fericit
cam așa ar trebui să trăiești
ţi-adânceşti paşii în iarbă priveşte-ţi urmele
căci firele de iarbă
se vor îndrepta până mâine
schimbarea e importantă –
tensiune explozie emoțională
zâmbeşte pân’ la prima moarte
te schimonoseşti nu eşti tu
oglinda distorsionează chipul inexpresiv
neluminate orbite – pe ce supapă de siguranță
a dispărut tensiunea ta emoțională?
frumoasa statuie a schimbării se destramă
o-mprăştie cei care cioburile le păstrează
du-te acasă fii soţ fii tată fii fiu fii frate fii vecin
încearcă să minţi oricum te prind
soţia: pe alta iubeşti
amanta: nicicând n-ai iubit pe nimeni
eşec eşec mai ai putere s-o iei de la capăt?
împlinire fără păcat nu există
timpul e-n competiţie cu moda
idolii flămânzi devorează publicul (dialectică?)
în întortochelile certitudinii cercetezi viitorul
aici începe poezia (şi tot aici şi sfârşeşte)
pentru că spațiul de viață al poemului este
premoniția bănuiala și moartea
dialectica morții mele:
aşteptare – jignire – ură – tăcere –
în iubire nu poţi deceda dar în rolul acesta da
eu vă spăl picioarele învredniciţi-mă atât
cât în casă să mă primiţi
suntem dependenţi unii de alţii
totuşi vom muri ca sălbaticii singuratici
pân’ atunci vom încerca ceva
căci vine tăcerea și ne sparge timpanele
vin semnele de întrebare și ne-atârnă
în camerele îndoielii sufocante
vin umbrele temerile căutările: sunt?
cine sunt? personalităţi opuse –
roluri posibilităţi jonglerii
nicicând nu te poţi adapta
îţi pierzi prietenii
începi a căuta (a câta oară?)
adevărata-ţi faţă
printre măştile puse de-a valma
nimicul te privește în față
rămân doar stări de spirit
frânturi de melodii clipuri situaţii noi
iluzii noi topesc din când în când
prezentul constant
și clipele în urma marilor mahmureli

 

 

În lumea din care am venit

și de aseară până dimineaţa
și din zori până în amurg
am auzit un singur lucru
pe fiecare lungime de undă
și nu mi-am mai putut opri dispozitivul
a mă-ntrerupe pe mine? nu sunt în stare ‒
cu ochii ca fulgerele din ce în ce mai nervos
m-am uitat în jur în lumea deziluzionată
unde ca un pocăit pentru păcatele strămoșilor săi
am încercat să mă simt acasă
fierbea în mine ura:
scutece murdare într-o oală de tinichea
mistreț prins în capcană
îşi adânci colţii în propriu-i trup
iniţiaţii înțepeniţi
în compătimire sau uimire
(înfrumuseţatele trofee de mistreţ ale crâşmelor)
se holbau la mine
obligându-mă să mă privesc în ochii lor
cel cu paloşul de foc forţat în paradis
cu febra mahmurelii pe faţă
se gândi la gustul primului măr oferit
care a fost mai bun ca orice păcat
strecurat presat garantat extra cu preţ scăzut
cu scârbită faţă au pescuit
musca prinsă-n miere
un fior de groază m-a scos afară
din labirintul prăbușit al furiei
unde până şi înfundatele străzi au ieşiri
pân’ mă chinuiam cu desfăcutele-mi şireturi
şi ultimul oaspete îşi luă rămas bun
sorbind de pe afine ultima picătură de alcool
din pahare mânjite de-amprente
i-am urât atât de mult
încât mi-am izbit capul cu toată puterea de zid
şi lăsându-mi acolo trupul înțepenit de agonie
am fugit şi m-am așezat din nou pe stânca
care stăpânea valea
şi-am aşteptat năluca care se apropia
dar nu puteam încă distinge trăsăturile ei
apusul soarelui era frumos
părul ei târându-se în briză
ca o pânză de respirație
macrame de mătase
aşa veni spre mine
de parcă avea o misiune chemare
uneori îmi făcu semn iar eu am mijit ochii
m-am holbat iar la ea
dar nu i-am putut distinge trăsăturile
am încercat să-mi amintesc cine o fi
și din ce în ce mai mult
așteptam cu nerăbdare întâlnirea
m-am ridicat m-am aşezat iar
mi-am frecat mâinile
mi-am mușcat colțul gurii
şi când să ajungă mai aproape de mine
s-a scufundat în jeleul purpuriu luminat de amurg
iar pe întunecata cortină ce căzuse
doar o stea zâmbind cald strălucea
m-am ghemuit în jacheta mea subțire
să mă odihnesc
adică m-am convertit
dar liniştea tot nu voia să vină
au venit în schimb monștri evazivi
din ceața impenetrabilă a materiei
şi eu deja alergam printre căsuţe
căzute sub greutatea tăcerii
și prin orașe adormite
am încercat să strig
dar uitasem orice cuvânt cuvenit
în astfel de momente
doar scânceam precum căţeii abia născuţi
întârziaţi trecători mă priveau cu milă
grăbindu-se mai departe
spre casa lor sau spre-a altora
noaptea devenea din ce în ce mai rece
Mi-am scos agenda chinezească
și căutam un nume care îmi părea cunoscut
un număr pe care pot suna la telefon
păreau străini
și la celălalt capăt al liniei
râsul nimicului
Dumnezeu m-a privit
din turn deasupra mea
schelălăiam atât de amar
încât până şi pisicile fără stăpân
săriră de-o parte şi cu coada-ntre picioare
dispărură în întunecatele lor cotloane
și în lumea de unde am venit
lumea de după ora închiderii
căutat-am un loc unde…

 

 

Dincolo de ziduri

zăcând pe faţa rece a pietrei
lipindu-mă de corpul ei
parcă se-nclină
înstrăinându-mă de mine

și m-am privit:
ardeam
eram o flamă
o bătălie a frumuseții și a fricii
celulele mele asistă la moartea mea
drumurile:
plasă de sârmă încâlcită
apoi
căderea fără dimensiuni
în mine însumi
cum pereții obiectele dispar
odată cu flacăra lumânării

 

 

Cavaleri goi

ce a mai rămas din noi
din ultimii cavaleri
ai zilelor înfrumusețate
cei care înfumurați sărbătoream
bătăliile pierdute
în vreme ce precum baloanele umflate
plesneau de furie
adversarii noștri victorioși?
ce a mai rămas din noi
temerari îndrăzneți
care ne-am abandonat umbrele
dar s-au strecurat înapoi noaptea
şi dimineaţa ne-am trezit cuibărindu-ne
în calda lor toropeală?
noi cei care aşa am crezut:
dacă suntem – există și cuvântul
şi prin cuvânt suntem şi vom fi –
păşim pe coridoare albe
în afara oricărui timp
căci ne-au şters visele
în timp ce dormeam
și în pragul trezirii ca buimaci
ne măsurăm unul pe celălalt
şi pe noi înşine:
ce a mai rămas din noi?

 

 

Pată neagră de soare

cu tresărire dureroasă se trezeşte această zi
somnul îşi învăluie pătura de coșmar
sufletul este o sală de judecată goală –
fotoliul prăbuşit în sine e alter ego-ul
mamei mele –
mica insulă în asediul constant al valurilor
trage cu ochiul oglinda oarbă – lac fără fund –
ţi-a absorbit chipul o femeie!
şi noi zadarnic pândim fluturii desprinşi
de pe buzele tale
îngeri risipitori adună-n buchet cu grijă crescutele-ţi flori
din vers se-aştern cuvintele
broască călcată-n picioare: starea mea de spirit
şontâcăind se târâie sufletul meu
îngheață pe marmură mângâierea noastră
vântul slăbește coama copacilor
şi icnind se culcă la poalele capelei
plânge privighetoarea pe albastra scenă a cerului
privesc în soare: pată neagră
pe orice-mi va cădea privirea
va fi însoțită de pecetea durerii
mă chiorăsc în lume deznădăjduit
plângând ca un copil pribeag
şi lupt mai departe – al lor este jocul –
cu zeii pământești și cerești
jumătate din viața mea este îngropată Doamne
blestemele bat ca o moară de rugăciune
ia trupul care pentru noi s-a sacrificat
cealaltă jumătate a sufletului iadului o dau
e mută despărţirea mamă
dar veşnic ca susurul de jelanie
al pârâului de munte
bubuie oraşul în clopotul cerului
iar în timp ce noi evocăm căldura palmei tale
rugi rumegând ca pe-o gumă de mestecat
ne înconjoară viaţa ta de fulger orbită-n noapte
cu flori acoperim rana pământului
şi-apoi mergem pe cărările noastre pierdute
să trăim ceea ce ni s-a rânduit
până spre locul tău de pelerinaj Mamă
albastrul ochilor tăi şi-ai cerului margini
în mici petale le ia și le alină Dumnezeu –

 

 

Să te purifici prin dragoste

doar atingere sunt
căldura mâinii pe-al tău chip
grăunte de nisip
în porii trupului tău
dacă pe plajă te-ntinzi
sunt un fir de iarbă înlăcrimat:
îngenunchiat venerez talpa
care mă calcă în picioare
sunt aerul ce inspiri şi expiri
la mine te gândești
când de aer însetată eşti
ecoul etern al pașilor tăi sunt
încetez să exist de nu pășești
sunt arătătorul ceasului
ce te depăşeşte
pentru a te ajunge din urmă
fereastră deschisă sunt
suflarea-mi te trezeşte în zori
zăpadă sunt ce dispare în fiece an
ca să se purifice –

lună: simbol al libertății

 

Manifestul unei generații

„O haită de neştiutoare şi nebune capete
care habar n-au cum se naşte poezia
au pornit un atac
împotriva meşteşugirii de poezie.
Aceste râme pentru nimic în lume
nu ar recunoaşte Poezia
chiar dacă acolo ar apărea şi în lumina zilei
le ar… toţi grămadă; şi nici atunci.”
Allen Ginsberg

s-au ars toate siguranțele
din orbitele noastre
ca limba înnegrită a spânzuratului
atârnă sârme carbonizate
curge plumb în venele noastre –
se adună minutele –
timpul care ne este încă dat
se epuizează
vom avea puterea
de-a ne mântui pe noi înşine
zicând: ridică-te omule şi umblă!
zilnic vălul îţi cade
şi tu nici că observi măreția!
Ascultă: viitorul bubuie
în spatele ușilor închise
tu bați deschide-ţi odată uşa ţie însuţi!
Și dacă am făcut primii pași ca cel
ce a umbla învaţă
vom avea puterea
să ne ridicăm lângă aproapele nostru
la înălţimea de om?
Fraţilor pân’ la fund să bem
şi să punem de-o parte plosca,
suntem poeți,
suntem condamnați să credem!
Iată ce zic şi mă străduiesc să cred:
a sosit momentul când spargem coaja visului
pentru că cocoșul a cântat în fântână.
Deci, să ieșim
din poeziile somnoroase –
Suferința este o necesitate fatidică,
iar creierul este fără milă
ați văzut cascadoriile:
zâmbete pictate pe sute de postere –
așa că priveliștile sunt frumoase:
colorate, lustruite.
O dacă ne-am putea imagina un bloc
cu etaje nesfârşite
unul deasupra celuilalt
și în ele făpturi care tronează
una deasupra celeilalte
ochind capetele unul celuilalt

O fericită neştiinţă!
noi bâjbâim și certitudinile
se spulberă în mâinile noastre
înainte de-a le putea demonstra –
Băieți buni,
în timp ce ne reparăm vâslele rupte
arca putrezește și se destramă
pe valurile biciuite împotriva noastră –
Şi pe ultimul drept la cuvânt să grăim,
să-ntrebăm, să strigăm
înainte ca într-un clopot abia turnat
în inima noastră să sune tăcerea.
Dacă veţi vedea
un schelet de peşte pe plajă,
aruncaţi cârligul