Pictor reprezentativ al generației sale, Marcel Lupşe a împlinit 65 de ani. Nici nu ştim cum a trecut timpul care îşi aşază patina pe pânzele cu busuioc şi ierburi descântate ale celui mai important pictor ce locuieşte la Bistrița. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” , mebru U.A.P. la secția Pictură, Lupşe este șef de catedră la Liceul de Arte Plastice „Corneliu Baba” din Bistrița. A expus pictură, desen, obiect în peste 100 de expoziții de grup în țara și peste hotare, participând anual la Simpozioane și tabere de Arta Plastică naționale și internaționale. În cele patru decenii de activitate artistică organizează 40 de expoziții personale, lucrările sale figurând în muzee și colecții particulare din România, Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Danemarca, Elveția, Franța, Germania, Italia, Israel, Japonia, Luxemburg, R. Moldova, Olanda, Polonia, S.U.A, Suedia, Turcia, Ungaria. Universul vegetal legat de ruralitatea transilvană ocupa un loc important în preocupările sale plastice, transformându-se în structuri emblematice pentru creația sa.
În ceas aniversar, Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia i-a editat albumul „Descânt”, apărut la Editura Dark Publishing, care surprinde atât creațiile plastice ale acestuia, cât şi gândurile sincere pornite din sufletul unui artist ce a vibrat mereu în lumină. „Mănunchi de spice rânduit în cunună, năframă legând fața lor omenească, ştergar învelindu-le, păretar oglindind florile câmpului, mănunchi în trunchi de lemn, stâlp, mănunchi în cruce, buzduganul grâului ori al ierburilor de leac, o întreagă arhitectură a lumii satului, un realism al materiei (piatră, lemn, grâu, iarbă, pânză) semantizat, care încearcă să recupereze un ruralism ancestral, să valorizeze miturile, ritualurile unei societăți agrariene şi pastorale străvechi. încercarea de recuperare a acestor valori definitorii mă caracterizează şi este pentru mine o permanentă provocare culturală. Toată viața (în special ultimele patru decenii) m-am mişcat între această miză simbolică (cu caracter soteriologic) şi preocuparea de a salva actul în sine al pictării. Cred că aparțin unei tendințe sintetice care cultivă funcția imaginii ca factor profund civilizator. Caut deci revalorizarea conceptului de tradiție epurat de zgura prejudecăților. În creația mea – gestul, ieşit din spațiul vânătorii, fixează drama paşnică, ciclul anual al creşterii vegetale şi puterile nebănuite pe care „gracilele ierburi” le posedă şi le transferă magic omului, vindecându-i trupul şi sufletul”, se confesează Lupşe pe copera albumului.
În prefața cărții, Ana Dumitran, expert în pictură, originară şi ea de pe meleaguri bistrițene, declară: „Hălăduind prin grădini tainice, cu înfățişarea impunătoare a unui mag pornit spre Răsărit să-l întâlnească pe Regele prevestit de Stea, dar cu tolba plină de daruri tămăduitoare pentru toți cei care se opresc osteniți de viață, Marcel Lupşe ni se recomandă ca un terapeut al simțurilor, pe care le asaltează din toate părțile cu mănunchiuri înmiresmate de ierburi şi cu murmurul sincopat al unei vrăji metamorfozată de vremi în rugăciune: Doamne, ajută cui sărută şi sporeşte cui iubeşte!” (p.9).
Este interesantă viziunea teologică şi tradițională asupra picturilor lui Lupşe surprinsă de pr. prof. Ioan Bizău, de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Teologie Ortodoxă, într-un text amplu ce vorbeşte despre grădini, plante tămăduitoare, flori umile şi, dincolo de toate, despre „buna aşezare sufletească, activată în succesiunea intelectualilor şi țăranilor fruntaşi pe care i-au dat istoriei noastre fabuloasele ținuturi ale Bistriței şi Năsăudului. Aceasta înseamnă că a ajuns la înălțimea cugetului matur şi senin, adică este osârduitor şi onest în arta sa şi în slujirea de dascăl, dar şi în viața de familie. Cu chipul său bărbătesc bine articulat, cu masivitatea-i echilibrată şl cu glasul baritonal, Marcel Lupşe se impune, oriunde apare, ca o prezență plăcută, care atrage atenția. Cum îi stă bine unui artist ajuns la vârsta deplinei maturități, dar şi la măsura clarității pe care o presupune această vârstă, îşi asumă o stare de boierie pe care şi-o activează decent, cum făcea şi Horia Bernea, de pildă.” (p.11).
Stăpânind foarte bine tehnica picturii, Lupşe arată, în lucrările lui, rigurozitate, dar şi vigoare, poezie şi culoare, având un angajament existențial care străbate peste timp, conturându-şi propriul canon lăuntric.
Pornind de la premisa țăranului român care spunea că întrega fire este sfințită prin puritatea originală, Marcel Lupşe aşază puritatea ierburilor pe pânză, dând sens peste timp frumuseții acestora şi creionând o grădină a propriului suflet ce merge în oglindă cu Grădina Raiului, căci ce pot fi florile şi câmpurile înverzite decât o şcoală a credinței. „M-a atras întotdeauna şi mă inspiră vegetalul, parte a lumii vii, plină de înțelesuri (mistice, magice) în intervalul dintre cele două lumi, reală şi imaginară – cu multiple semnificații culturale. Prin filiația mea rurală, am avut acces direct la o anume viziune de tip ritual de sorginte mediteraneană, osiriacă. îmi este la îndemână şi folosesc adesea un hieratism de filiație bizantină (sau extrem orientală), mai ales la nivelul tehnicilor convenționale, dar nu numai. Monotonia” deliberată a tematicii pledează tocmai pentru o concentrare asupra mijloacelor de expresie, studiate şi asumate sub semnul implicării esențiale. O istorie complexă şi agitată, o intersecție a sferelor de civilizație, într-o iconografie voit eliptică, ce poate servi drept izvor şi motor în acelaşi timp, pentru căutările mele” spune Lupşe într-un text aşezat pe coperta IV.

Despre busuioc, ce a devenit simbol şi pentru creație lui Lupşe, teologul Ioan Bizău declară: „această plantă care a purtat în lume faima grădinilor împărăteşti ale Bizanțului a devenit simbolul sufletului credincios, drept, evlavios, care emană „mîrosde hună mireasmă duhovniceasca” pe măsură ce trupul îmbătrâneşte şi se ofileşte” (p.54). Nu lipseşte grâul, cu toată sacralitatea lui, care prin virtuțile sale nutritive şi curative este un adevărat miracol. „Sfântul Efrem Şirul pune această plantă emblematica a lumii în legătură cu istoria mântuirii şi, bineînțeles, cu riturile inițierii creştine: „Chiar şi acum pe acest pământ plin de spini putem vedea pe câmpuri/ spicele de grâu pe care Dumnezeu ni le-a dat cu tot blestemul Său;/ mulțumită vântului, in sânul lor iau naştere grânele;/ prin voia atoatefacatoare a Celui Preaînalt/ adierea le alăptează ca sânul unei mame, preînchipuind astfel modul în care se hrănesc [oameni,] cei duhovniceşti” (Imnele Raiului IX, 12). Iar lanul de grâu înspicat devine în ochii omului sensibil imaginea plenitudinii, insuflându-i o ardentă speranță” (p. 58 Bizău).

Albumul surprinde etapele profesorului de la Liceul de Arte „Corneliu Baba” din Bistrița parcurse din tinerețe până la maturitate şi creionate de acesta în cuvintele: „copil fiind, am asistat la ritualul aruncării pe acoperişuri a cununițelor împletite din sânziene de fetele visând la măritiş, am văzut cununa de grâu împletită, atârnată în grinda casei bunicilor, să străjuiască un an, până la secerişul viitor, am legat şi am pus la uscat, în tindă sau pe prispă, buchete de măghiran, busuioc şi izmă, am auzit de atâtea ori povestea şi am visat şi eu să am în palmă iarba fiarelor…Restul e… pictură”. Despre creațiile sale a scris o pleiadă însemnată de istorici și critici de artă, între care Corneliu Antim, Paul Cornel Chitic, Magda Cârneci, Maria Magdalena Crișan, Călin Dan, Vasile Duda, Romulus Guga, Adrian Guță, Dan Hăulică, Ion Iuga, Negoiță Lăptoiu. Viorica Guy Marica, Teohar Mihadaș, Alexandru Mircea, Oliv Mircea, Pavel Șușară, Mircea Țoca, Gheorghe Vida, Liviu Văcariu, Ioana Vlasiu, iar cel mai recent părintele prof. univ. dr. Ioan Bizău.
Un album ce structurează viața artistului ce se confundă aproape în totalitate cu viața omului Lupşe, aducând în fața iubitorilor de frumos crâmpeie de neegalat din lumea cea plină de basm pe care o aşază cu credință în nemurire.