Noūs-ul este sau identic sau asemănător cu Adevărul. Platon, Phileibos
Dacă […] alétheia avea ca şi existență o serie indefinită şi ierarhică de stări, ca şi noūs-ul şi funcțiile lui, atunci alétheýein îşi va primi semnificația lui deplină de la starea ultimă, care era a gândirii ce se gândeşte pe sine, cu un cuvânt modern, absolutul.
Anton Dumitriu

 

 

 

Să remarcăm, pentru început, că Anton Dumitriu tratează fondul problemei – scopul însăşi al lucrării sale Alétheia – în cadrul capitolelor finale (XII şi XIII) unde insistă, din diverse unghiuri de plonjon, pe ceea ce el numeşte Theoria toū óntos1 şi Theoria tēs aletheías2. Autorul lucrării pe care încercăm s-o valorificăm succint aici face din cel de-al doisprezecilea capitol al cărții sale secțiunea cu cea mai mare întindere în comparație cu celelalte părți ce alcătuiesc volumul. Să remarcăm, totodată, că argumentația şi demonstrațiile lui Anton Dumitriu reprezintă, în acest capitol, o sinteză a considerentelor expuse în prealabil şi o prelucrare superioară a datelor şi informațiilor din capitolele anterioare.
Secțiunea la care ne referim este ceea ce s-ar putea numi apogeul întregului demers căci, astfel cum este edificat, capitolul respectiv relevă nu doar principalele nuanțe ale problematicii speciale, aşa cum era aceasta predată aspirantului în vremea lui Platon şi Aristotel, ci şi reverberațiile generate, de-a lungul timpului, asupra gândirii universale. Ca atare, putem conveni că acesta este platoul de maximă altitudine al admirabilei construcții livreşti numită Alétheia la care se adaugă, în complementaritate, secțiunea următoare (capitolul al XIII-lea) cu specificul, greutatea şi utilitatea sa, după cum vom vedea în continuare. Schema generală a demonstrației devine acum evidentă: există o primă dezvoltare substanțială, aceea privind tò ón (capitolul al XII-lea), există, totodată, o expunere la fel de semnificativă referitoare la alétheia3 ca produs al Noūs-ului reflectând tò ón (capitolul al XIII-lea), pentru ca în final să fie posibil corolarul decisiv care adună într-un singur enunț esențial concluzia majoră a cărții, cea care vizează identitatea şi / sau asemănarea Noūs-ului cu Alétheia.
I. Spre a conferi un prim sens crucial cercetării sale, Anton Dumitriu revine la un celebru enunț formulat cu privire la philosophia perennis adăugând, în mod subtil, un al şaptelea înțeles la cele şase definiții specificate explicit de către David Armeanul; această adăugire specială pe care autorul cărții Alétheia o impune prin argumentația sa se referă la capacitatea metafizicii autentice – trăire vie, nealterată de inutile intervenții speculative şi interpretative – în a-l poziționa ferm, cu fața către Lumină şi Adevăr, pe aspirantul care scrutează realitatea. Expresia în sine, philosophia perennis, ca un demers de cunoaştere …a celor se sunt ca fiind cele ce sunt,4 a fost atribuită de către tradiție, lui Pitagora; cu siguranță, însă, acest înțeles datează din timpuri imemoriale.
În vremurile noastre, plecând de la un citat din Platon5 şi de la participiul prezent al verbului elen a fi6, Heidegger ajunge la termenul ființă prin care desemnează existența ca existență (atfel spus, ceea ce este comun la toate cele ce sunt), existândul, realitatea, dar şi esența realității, absolutul etern şi nemărginit etc. Tocmai de aceea, dintotdeauna şi pretutindeni, a contempla realitatea ca întreg, aşa cum se manifesta aceasta în esența sa, dincolo de spațiu şi timp, a fost şi este un incontestabil şi autentic act filosofic.
După mai bine de două milenii de la momentul când Aristotel a consemnat explicit întrebarea fundamentală a filosofiei (Tí tò ón?), Martin Heidegger are meritul de a-i fi modificat conținutul şi forma conferindu-i un nou sens şi o nouă perspectivă. De ce este de fapt ființare, şi nu, mai curând, nimic? – aceasta este întrebarea cutremurătoare pe care Heidegger o va fi rostit de la înălțimea cunoaşterii sale.7 În raport cu problematica din Alétheia, Anton Dumitriu îl surprinde pe Heidegger avansând trei abordări referitoare la concepția antică despre ființă-ființare. Prima abordare fixează ființa (existența) ca fiind cea mai importantă dintre toate realitățile posibile. La palierul său cel mai general şi mai cuprinzător, existența este acategorială8 fiind, în acelaşi timp, comună, firească şi proprie tuturor lucrurilor din univers. Cea de-a doua abordare heideggeriană decurge cu necesitate din imposibilitatea definirii ființei prin utilizarea instrumentelor rațiunii (logicii) omeneşti. Cu toate că ființa este indefinibilă ea este universală, sub toate aspectele, întrucât tot ceea ce există se află într-o formă de participare la aceasta. În fine, cea de-a treia abordare se bazează, în esență, pe postulatul potrivit căruia ființa este o realitate evidentă şi de la sine înțeles. În acest context, Heidegger constată că prima quaestio, este aceea de a se găsi un sens pentru ființă, o rațiune de a fi care astfel să clarifice rostul existândului ca existând.9
Anton Dumitriu aduce în atenție, în continuare, diferitele strădanii filosofice, mai vechi sau mai noi, care, toate la un loc şi fiecare în parte vor fi contribuit la elucidarea unor aspecte privind ființa, existența ca existență.10 Rând pe rând, mari gânditori, precum John Burnet, Eduard Zeller, Edmund Husserl şi, din nou, Martin Heidegger, sunt invocați în carte pentru a-şi prezenta nuanțările şi concluziile în legătură cu unele aspecte determinante ale existenței aşa cum era aceasta reflectată în metafizica elenă. Despre Principiu (Arché), de pildă – Începutul, Cauza cauzelor, Substratul, Fondul etern al tuturor lucrurilor – se aduc în atenție diverse susțineri şi asimilări: Arché este ceea ce este, concomitent, factorul primordial, fundamental, physis-ul, natura însăşi, elementul mişcător, ordonator, esența (eïdos) etc.; astfel se ajunge, din aproape în aproape, la misteriosul termen ousía pe care Aristotel îl utilizează pentru a desemna o prezență fermă şi constantă ca fundament al existenței. După Heidegger, ființa ar fi sesizată prin această esență a ei, ousía, care, la rându-i, este determinată de enérgeia – actul de a fi în sine, manifestarea propriu-zisă.11
Existența nu era considerată de greci ca fiind o categorie precum cele menționate de către Aristotel, ea fiind doar purtătoare de unități existențiale (universalele), acestea din urmă fiind sesizate de către Noūs-ul activ în calitatea lor de esențe (eïdos-uri). Prin urmare, pe de o parte, avem existența ca existență […], pe de altă parte eïdos-ul ca primă determinare a existenței în universalități determinate. Aristotel numea această essentia […] ceea ce este… spre a se deosebi de …ceea ce era a fi…, adică …acel ceva prin care ceva poate fi acesta. 12
În carte, sunt prezentate, apoi, cele zece categorii13 sistematizate de către Aristotel şi se insistă asupra faptului că Noūs-ul activ vede universalele descifrându-le în timp real. De fapt, pentru a desemna categoriile sale, Aristotel enunță o serie de întrebări14 în legătură cu care, mai tîrziu, Porphirios îşi va formula celebrul său comentariu intitulat Isagogé prin care prezintă succint nu doar principalele clase de concepte rămase de la Stagirit, ci şi teoriile rivale susținute de diverşi filosofi antici.
Pentru a face posibilă înțelegerea existenței şi a semnificațiilor sale în accepțiunea metafizicii elene, Anton Dumitriu revine la Aristotel şi enumeră patru abordări pe care acesta le-a utilizat spre a semnifica realitatea şi anume: (i) existența ca accident; (iii) existența în sensul de adevărat; (i) existența ca posibilitate şi act; (iv) existența în raport cu categoriile. Sunt trecute în revistă, de asemenea, o amplă serie de reprezentări filosofice care, în esență, prezintă universalele ce se includ unele în altele, de la simplu la complex, până se ajunge la genurile maximale (categoriile) dincolo de care rămâne doar extracategorialul, adică existența ca existență. În concluzie, …nu este posibil să ne apropiem de existență, aşa cum era ea înțeleasă de greci, decât prin modurile ei de relevare în universale sau eide.15
Următoarea spiră a demonstrației vizează termenul epistéme care, tradus la noi prin ştiință, nu redă defel, în mod specific, ceea ce înseamnă el în limba elenă; mai mult, combinația epistéme-theoretiké – semnalată de Stagirit –, atrage atenția asupra faptului că, în esență, se avea în vedere o cunoaştere specială – directă, ne-mediată –, o cunoaştere prin contemplare / revelație în interiorul căreia subiectul cunoscător este tot una cu obiectul cunoaşterii. Aşadar, …pătrundere intelectului în zona unde el însuşi este cunoaşterea, în care a şti este a fi înseamnă o depăşire a lui a spune. Intelectul este dincolo de lógos – rațiune şi cuvânt –, el este dincolo de légein – a spune – astfel ne putem explica de ce Aristotel, care arată ca şi maestrul său, că scopul filosofiei este acele de a răspunde la întrebarea tí tò ón?, nu răspunde nicăieri direct la acestă problemă a problemelor filosofiei, ceva care să ne spună în cuvinte ce este existența.16
De remarcat, de asemenea, incursiunea lui Anton Dumitriu spre a identifica o cauză logică pentru tot ceea ce există. Mari gânditori care asemenea argonautului nostru întru spirit şi adevăr se vor fi avântat şi ei către înălțimile ființei au lăsat posterității întrebări şi reflecții dintre cele mai tulburătoare. Hegel, de pildă, este cel dintâi care sesizează că vidul (neantul) nu naşte vreo întrebare pe când ordinea universală omniprezentă în ființă indică existența ascunsă a unui Ordonator (Zămislitor, Creatorul necreat) şi a unei Voințe atotputernice. Mai apoi, problema raportului dintre existență şi gândire / conştiință se impune ca fiind piatra de încercare a filosofiei ultimilor două veacuri.
Revenind la Platon spre a căuta acolo lămuriri şi pornind de la natura intelectului, ne sunt relevate două modalități de cunoaştere: nóesis (gândirea în sine, intuitivă, directă şi ne-mediată, rezultată din contemplarea obiectului cunoaşterii, în care nu apare ideea de separație) şi diánoia (gândirea discursivă, analitică, secvențială). Aristotel, la rându-i, vorbeşte despre un noūs activ17 şi unul pasiv.18 Stagiritul clarifică deosebirea dintre cele două tipuri de cunoaştere folosind verbul a vedea în loc de a şti; în aceste condiții, un subiect al cunoaşterii care primeşte informația ființial, direct, prin revelație nemijlocită este văzător.19
Indubitabil, filosofia este teoria (ştiința) adevărului, iar legătura dintre adevăr şi existență presupune două concluzii cu privire la cele două tipuri de adevăr: (i) adevărul fizic, condiționat ontologic (obținut pe cale ştiințifică) vizând unirea şi separarea naturilor compuse, un adevăr relativ, având un caracter abstract şi incluzând eroarea; (ii) adevărul metafizic în stare ontologică pură obținut prin cunoaştere directă a existentului ca existent, adevăr obținut prin pătrunderea eïdos-ului sau a univesalului.20 Aşadar, problematica adevărului trebuie scrutată în funcție de dualitatea unire / separare.
II. Filosofia ca ştiință a adevărului (Theoria tēs aletheías), Anton Dumitriu are în vedere un credo al gânditorilor antici potrivit căruia tò ón şi alétheia sunt unul şi acelaşi lucru sau, cum spunea Platon: Adevărul exprimă cele ce sunt cum sunt, falsul exprimându-le ca fiind altceva decât cele ce sunt.21 Nu orice vorbire (lógos) se poate califica în raport cu alétheia ci doar aceea care este adevărată sau falsă. Aristotel menționează vorbirea enunțiativă (lógos apophantikós) ca fiind acea rostire care face să strălucească (până departe) ceva, care indică o unire / separare, care poate fi adevărată / falsă, care este semnificativă prin lumina (clarificarea) pe care o conferă şi prin sensul pe care-l dă întregii reprezentări. Stagiritul vorbeşte, totodată, despre două feluri de alétheia: (i) adevărul celor compuse (sýntheton) presupunând o adaequatio, o egalitate între intelect (subiect) şi obiectul cunoaşterii22 (ii) adevărul celor necompuse (asýntheton) presupunând faptul că intelectul activ se identifică (identitas) cu obiectul cunoaşterii; de aceea, spune Aristotel că, în acest caz, sufletul este una cu toate cele ce sunt.23
Aceste ipostaze ale gândirii – adaequatio şi identitas – în raport cu obiectul cunoaşterii sunt relevare şi de către Platon care afirmă că noūs-ul este fie asemănător (adecvat), fie identic cu adevărul. Cunoaşterea celor sýntheta nu cere decât o iluminare a intelectului pasiv; cunoaşterea celor asýntheta cere o theoría, funcția contemplativă a intelectului superior sau activ. În cazul acesta, cunoaşterea adevărului devine o theoría tēs aletheías.
Gândirea occidentală (marcată de o poziționare constant antitradițională) a cultivat adevărul de tip adaequatio refuzând, de regulă, cel de-al doilea gen de adevăr pe care grecii l-au admis şi l-au cultivat cu asiduitate şi metodă. Gândirea orientală (tradițională) a cultivat adevărul de tip identitas. Martin Heidegger critică gândirea gen adaequatio ca fiind insuficientă şi cu un grad mare de relativitate iar Anton Dumitriu găseşte de cuviință să amintească aici despre stările multiple ale ființei față de care gândirea trebuie să caute un acord fin sugerându-se astfel o adecvare a stărilor de conştiință cu realitatea ce se impune a fi reflectată.24
În perioada interbelică a existat o celebră şi rodnică disputa între Martin Heidegger şi Paul Friedlnäder cu privire la etimologia cuvântului alétheia iar Anton Dumitriu introduce în cartea sa o secțiune consistentă pentru a o prezenta. În final, totuşi, deosebirile dintre punctele de vedere susținute de către cei doi mari exegeți ai operei lui Platon par a fi minore şi nesemnificative pentru că ele vizau îndeosebi aspecte istorice şi conjuncturale. Pe fond, Friedlnäder nu accepta punctul de vedere susținut de Heidegger care pretindea că Platon ar fi corupt înțelesul originar al cuvântului alétheia.25
În finalul cărții, autorul subliniază o concluzie provizorie: există o serie de sensuri originare ale cuvântului alétheia depinzând de epoca istorică în care acestea au fost acceptate şi vehiculate; altfel spus, adevărul este solidar cu un întreg sistem de gândire, precum şi cu aspectele concrete ce țin de viața materială şi spirituală. Alétheia apare în veche Eladă ca o personificare26 a adevărului însemnând ne-uitare, dezvăluire, ieşire (scoatere) din ascundere, exactitate care nu ascunde, conformitate cu realitatea, corectitudinea care nu uită etc.
Potrivit Lexiconului lumii vechi27, citat de Anton Dumitriu, termenul alétheia înseamna, în originar, ne-simulare, ne-contrafacere, realitate în sensul că ceea ce se exprimă concordă cu ceea ce este; ca atare, cele mai importante semnificații avute în vedere sunt: (i) existența este în opoziție cu aparența; (ii) adevărul este în opoziție cu eroarea (minciuna, falsul); (ii) cunoaşterea autentică şi sigură este în opoziție cu simpla doxa28 (opinie, părere). Aşadar, adevărul autentic era considerat de către vechii greci ca fiind identic-egal cu realitatea / existența iar cele nouă muze (fiicele lui Zeus şi ale zeiței Mnemosyne29 – memoria) glorificau, prin acțiunile şi spusele lor inspirate, o stare de conştiință ce presupunea ne-uitarea, înnobilarea Noūs-ului activ cu memorie pentru ca acesta să nu uita cine este el cu adevărat.
În sinteză sunt de reținut cuvintele lui Aristotel: …un lucru are atâta adevăr câtă existență are. Pe de altă parte, adevărul nu trebuie înțeles ca un dat aşa cum este, de pildă, adevărul-adaequatio, dar şi ca ideal ce poate fi realizat pas cu pas până se ajunge la plenitudine şi absolut. Adevărul era privit în antichitatea elenă în raport cu ideea de Bine (Agathón) – acel ceva către care totul năzuieşte. Arătând că filosofia este theoría existenței şi că primul motor al universului este Binele, Aristotel va spune în Metafizica sa: Gândirea în sine are ca obiect cel mai mare bine în sine, iar gândirea cea mai pură are ca obiect binele cel mai pur.30

 

 

Bibliografie
Aristotel – Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Arman, Mircea – Eseu asupra imaginativului uman, Ed. Tribuna, 2008;
– O istorie critică a metafizicii occidentale, Ed. Grinta, 2007
Dumitriu, Anton – Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
Friedländer, Paul – Platon (vol. I-III), Ed. Paideia, 2019;
Guénon, René – Stările multiple ale Ființei, Ed. Herald, 2012;
Hadot, Pierre – Ce este filosofie antică?, Ed. Trei, 2020;
– Filozofia ca mod de viață, Ed. Humanitas, 2019;
Heidegger, Martin – Fiire şi timp, Ed. Grinta, 2001;
– Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda – Maeştrii pierduți, Ed. Curtea veche, 2016;
Novak, Peter – Dincolo de moarte, Ed. Nemira, 2010;
Vitsaxis, Vasilis – Platon şi Upanişadele, Ed. Moldova, Iaşi, 1992;
Vlăduțescu, Gheorghe – O enciclopedie a filosofiei greceşti, Ed. Paideia, 2001.

 

 

Note
1 Sintagmă cvasi-intraductibilă în limba română, cumva, ştiința fiindului; cuvântul óntos este genitivul participiului trecut al verbului elen ειναι – a fi.
2 Ştiința / cunoaşterea adevărului; Mircea Arman, Filosofia ca ştiință a adevărului, Tribuna nr. 474 / iunie 2022.
3 Alétheia înseamnă adevăr, realitate; alethés – adevărat, real, aievea.
4 Anterior, Aristotel afirmaseră deja că …obiectul etern al tuturor cercetărilor din vechime şi de acum, întrebarea ce se pune întotdeauna este ce este existența; în original, Tí tò ón? Dumitriu, p. 177.
5 Căci, în mod vădit, voi sunteți încă de mult familiarizați cu ceea ce vreți să spuneți atunci când folosiți expresia fiind, noi însă, ce-i drept, crezusem odinioară a o înțelege, dar acum am ajuns în impas – motto-ul cărții Sein und Zeit citat din Platon, Sophistes – 244 a. (Dumitriu, p. 180; Heidegger, 2001, p.15)
6 În limba greacă, ón – fiind, existând, cu sensul de tot ceea ce este, cum spunea Platon.
7 Heidegger, 2011, p. 9.
8 Pentru că transcende oricărui efort de conceptualizare şi sistematizare.
9 Dumitriu, pp. 180-185.
10 Tò ón hē ón, în greceşte; ens inquantum ens în latină.
11 Ibidem, pp. 185-189; Heidegger, 2011, pp. 133-135 şi p. 279.
12 Ibidem, pp. 189-190.
13 Eïdos-ul, cantitatea, calitatea, relația, locul, timpul, situația, posesia, acțiunea, şi pasiunea.
14 Ce este existența?, Cât de mare?, Unde?, Când?, Ce face?, În ce relație? Ce are? etc. (Dumitriu, pp. 192).
15 Ibidem, p. 204.
16 Ibidem, p. 206.
17 Creator, poietikós, al cunoaşterii directe şi nemijlocite, care priveşte față către față obiectul cunoaşterii.
18 Al cunoaşterii abstracte, categoriale.
19 Dumitriu, pp. 208-215.
20 Ibidem, pp. 218-219.
21 Ibidem, p. 215.
22 Altfel spus, vorbirea enunțiativă (lógos apophantikós) luminează prin adevărul pe care-l poartă fiind garantată de realitate – ceea ce este în intelect este identic egal cu ceea ce este în existență (omologie).
23 Cu alte cuvinte, gândirea sesisează direct şi ne-mediat, asemenea vederii – vede adevărul prin simpla contemplare a obiectului cunoaşterii.
24 Ibidem, pp. 222-227; Guénon, pp. 117-123.
25 Dumitriu, pp. 227-230; Friedlnäder, vol I, pp. 247-256.
26 Potrivit legendei, Alétheia era fiica lui Zeus, uneori, fiica lui Chronos; era considerată, de asemenea, ca fiică a educației, Paideía sau ca doică a lui Apollo.
27 Lexikon der alten Welt, Artemis Verlag, Zürich und Stuttgart, 1965
28 Heidegger, 2011, pp. 148-154.
29 În opoziție cu Lethe – zeița uitării.
30 Dumitriu, pp. 243-245.