Din perspectiva enunțului, adevărul este atins atunci când rostirea acoperă obiectul enunțat, atunci când enunțul se orientează după ființare. Adevărul devine corectitudinea logosului.

 

*
…experiența originară a adevărului ca stare de neascundere este periclitată. Căci neprevertitul nu poate fi obținut decât dacă perceperea şi sesizarea se adresează direct ființării, fără denaturare, adică se orientează după ea. Drumul este deschis acum pentru adevăr înțeles ca orientare corectă.
Martin Heidegger

 

 

În ultimele capitole (Anámnesis şi Eleutheria) ale cărții sale, Anton Dimitriu propune cititorului, ca pe o rezoluție îndelung şlefuită, soluția sa cu privire la alétheia – adevărul din metafizica elenă aşa cum era acesta văzut ca fiind un enunț esențial obținut în urma scrutării realității (tò ón) de către inteligența umană iscoditoare şi atotcuprinzătoare (noūs). Celor două secțiuni menționate li se adaugă, ca un corolar, concluziile autorului urmate firesc de comentarii şi nuanțări care, toate la un loc, desăvârşesc lucrarea sub aspect formal şi categorial. Şi astfel, după o laborioasă pregătire a demonstrației sale destinată a etala premisele şi temeiurile şi după ce conturează şi clarifică fondul problemei utilizând argumente dintre cele mai convingătoare, selectate cu minuțiozitate din interiorul spiritualității antice greceşti, Anton Dimitriu vine, în finalul lucrării, cu explicații lămuritoare privind cele două particularități ale metafizicii elene ca trăire vie prin care aspirantul era condus întru elevare, îndumnezeire şi nemurire autentică.
I. Anámnesis – misterioasa reamintire a ideilor pe care sufletul uman le-ar fi contemplat într-o existență anterioară – pare, pentru omul modern, o credință revolută, similară cu cea provenită din cosmologia tradițională indiană1 în care reîncarnarea este o prezență constantă, explicând, prin ea însăşi, un întreg univers de prefaceri şi cauzalități ce guvernează destinul după o logică supra-umană. Concepția lui Platon cu privire la anámnesis, prezentată pe larg în cadrul cărții, este o mărturie elocventă în acest sen; în interpretarea marelui filosof, sufletul uman este nemuritor şi …de mai multe ori născut…, aşa că tot ceea ce el trăieşte în prezent, a mai trăit în viețile anterioare numai că nu-şi mai aminteşte de aceasta. Ca atare, singurul remediu logic pentru această amnezie persistentă ce întunecă vederea ca un văl apăsător, nu poate fi decât un travaliu metodic şi consecvent al intelectului pentru a-şi reaminti cine este el cu adevărat şi pentru a găsi, în acest trecut obturat de uitare, soluții la problemele prezente cu care se confruntă în viața sa curentă.2
În Republica, în cadrul mitului despre soldatul Er, ucis într-o bătălie din epocă, argumentația platoniană privind repetatele reveniri ale sufletului în lumea terestră întregeşte ansamblul de referiri la această problematică. După învierea sa miraculoasă, Er a povestit despre întâlnirea cu cele trei moire3 care l-au îndrumat pe când se afla în tărâmul umbrelor; el a relatat, totodată, că ar fi fost martor la întruparea sufletului lui Orfeu devenit lebădă4 şi că înainte de a reveni la viață, sufletul este pus să bea din apa uitării pentru a nu mai ştie cine a fost el în viața anterioară; Er a fost oprit să bea din acea licoare miraculoasă şi, ca atare, amnezia care ştergea legătura cu trecutul nu şi-a mai produs efectul. Desigur, totul pare o poveste greu de crezut dar, cu toate acestea, studii actuale par să confirme veridicitatea stărilor respective ca fiind experiențe unanim recunoscute de către toți cei care au fost, sub o formă sau alta, în apropierea morții clinice5.
Platon sugerează, de asemenea, că principiul care declanşează reîncarnarea este fin corelat cu implicațiile de ordin moral pe care sufletul, în timpul vieții anterioare, le-a produs prin faptele sale; se sugerează, totodată, chiar şi o anumită libertate a sufletului uman în a opta pentru viitoarea sa reîncarnare şi, cumva, o predeterminare a revenirii în mundan spre a se încărca, prin trăire nemijlocită, cu o nouă cunoaştere care s-o întregească pe cea existentă şi să dea un sens ciclului anterior. Iată, în acest sens, un citat din Phaidon despre o veche credință …potrivit căreia ele (sufletele, n.n.) ființează acolo, sosite de aici şi, de asemenea, ele revin aici, în lumea aceasta, şi se nasc din morți. Iar dacă lucrurile stau aşa, […], atunci ar mai putea încăpea îndoială că sufletele noastre există acolo?6
Este redată detaliat, în continuare, concepția lui Platon despre o variantă de anámnesis obținută printr-un act de mania7 – rapt divin – stare privilegiată (enthousiasmós) prin care sufletul iese din trup participând astfel la cele aflate în arealul zeilor. Autorul Dialogurilor distinge patru forme de mania8 şi afirmă că prin această extază (stare de conştiință non-ordinară) sufletul îşi reamintea statutul său originar, anámnesis având efecte dintre cele mai benefice asupra vieții ulterioare a omului care, astfel, împrumuta de la zei o formă de conduită aleasă, distinsă, orientată către binele general. Cu ajutorul unor tehnici speciale, cel inițiat putea intra voluntar în stări extatice şi posedat fiind de nebunia divină putea ajunge la amintirea unor episoade din viețile trecute şi putea contempla realitatea dintr-o altă perspectivă. În acest caz, anámnesis9 devenea o abilitate inițiatică prin care cel ales putea accesa o informație utilă care, altminteri, rămânea de-a pururi nerevelată.10
Anton Dimitriu trece în revistă, apoi, un studiu despre reprezentarea lui Platon privind ciclul de renaşteri şi nemurirea sufletului, studiu semnat de către Mary F. Rousseau prin care mitul reamintirii este evidențiat ca instrument tradițional utilizat pentru a lumina sugerând soluții inedite, dar şi ca factor decisiv în a elucida o temă atât de delicată precum cea a întrezăririi adevărului absolut prin contemplarea existândului (tò ón) de către noūs. Un alt autor menționat în carte, Percival Frutiger, deduce că doctrina reminiscenței platoniene este inițial mitică (în Menon, scriere de tinerețe), pentru ca apoi să fie mai amplu dezvoltată şi clarificată (în Phaidon, operă de senectute) prin introducere unui tratament de tip dialectic.11
Cu deplină cunoaştere şi îndreptățire, autorul lucrării Alétheia insistă asupra dificultăților inerente de traducere pe care mari exegeți ai filosofiei greceşti (Hegel, Jean-Paul Vernan, Jacob Klein) le-au întâmpinat în demersul lor eroic destinat clarificării mesajul ce decurge din Dialogurile lui Platon. Rând pe rând, apoi, zeița Lethe (uitarea) şi zeița Mnemosyne (memoria) sunt introduse în scenă pentru a se adăuga noi înțelesuri mitice conceptului de alétheia aşa cum era acesta văzut în spiritualitatea antică elenă. Există o parte comună a celor două zeități amintite cum, tot astfel, există o continuitate între cei doi termeni ai analogiei, symbolon-ul având mereu un picior în lumea sensibilă (kósmos aisthetós) şi celălalt în lumea noetică (kósmos noetós). În mod similar, anámnesis reprezenta o poartă veşnic închis-deschisă a intelectului uman (noūs) către o cunoaştere total diferită de cea comună, bazată pe analiză (scindare) şi distincție netă între subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii sale. Nu întâmplător, sub aspect etimologic, anámnesis decurge din numele zeiței Mnemosyne şi, tot astfel, numele zeiței Lethe se află în opoziție evidentă cu a-létheia (ne-uitare sau fără-uitare). Cum să explicăm că, cel puțin la Platon, tot lui léthe i se opune şi anámnesis? – se întreabă retoric şi Anton Dumitriu. Starea de ne-uitare12 numită anámnesis …indica, aşadar, după cum a reieşit […] o stare, ce însemna a fi în adevăr şi prin aceasta a fi. Căci, în metafizica greacă, existența la nivelul său cel mai general (tò ón) era totuna cu adevărul (alétheia) şi aceasta numai prin intermediul gândirii (noein) ca reflectare a realității.13
La Platon termenul alétheia este, cumva, identic cu anámnesis căci, numai aşa se poate explica segmentarea aná-mnesis, introdusă de către acesta spre a se sublinia astfel non-uitarea care-l diferențiază pe cel ce vede ființial adevărul14 de cel limitat la cunoaşterea senzorială, relativă, înşelătoare, purtătoare de eroare. Particula aná înseamnă în sus, mai sus de, semnificând aici, dincolo de memoria obişnuită… În consecință, pentru a beneficia de o asemenea aptitudine aspirantul la nemurire trebuia să adauge memorie intelectului său activ (Noūs apathetikós) care, cum se ştie, era lipsit de această facultate. Mai târziu s-a vorbit despre nunta alchimică15 ca unic demers prin care, în viață fiind, aspirantul îşi putea construi în mod voluntar nemurirea, respectiv prin unirea celor două componente ale sufletului său binar.16
II. Ultimul capitol, cel intitulat Eleuthería, materializează intenția autorului de a prezenta, în esența sa, calea regală pe care un aspirant o va fi avut de urmat, potrivit philosophia perennis, pentru a ajunge la scopul său (anámnesis) care însemna cucerirea statutului de nemuritor şi, deopotrivă, aflarea adevărului în formula sa absolută. Alétheia era văzut, aşadar, ca o alergare divină (cum spune Platon) prin care, în final, cel aflat pe cale realiza eleuthería17 (eliberarea spiritului din trupul-mormânt). Şi atunci, ca şi acum, de altfel, realizarea spirituală viza o eliberare definitivă şi permanentă prin obținerea unei stări supreme de necondiționare. Emanciparea treptată şi efectivă a noūs-ului de limitele sale şi experimentarea stării de absolut18 alcătuiau, pe atunci, conținutul concret de acțiuni şi stări / scopuri proprii procesului inițiatic numit eleuthería.19
În acest cadru, Anton Dumitriu porneşte, în demonstrația sa, de la binecunoscuta alegorie a peşterii din Republica de Platon, aşa cum este aceasta explicată de către Heidegger. Prima observație adusă în atenție este aceea că prizonierii din cavernă viețuiau înlănțuiți, cu spatele la lumină (adevăr), fascinați de umbrele iluzorii care le erau proiectate pe un peretele din fața lor. Ei îşi duc astfel existența fără să cunoască adevărata lumină, acea pe care numai cel definitiv eliberat o poate contempla în toată splendoarea sa. Se sugerează, aşadar, că prin percepția obişnuită, omul comun are acces doar la o lume a umbrelor înşelătoare – relativă şi iluzorie în raport cu adevărul. La un moment dat, unul dintre prizonierii a reuşit să se elibereze şi să vadă lumina; el revine, apoi, printre cei înlănțuiți, le relatează experiența sa dar nu reuşeşte să-i convingă că ceea ce văd ei în peşteră sunt reflexii ale realității. Captivii umbrelor nu vor să evadeze din universul lor; mai mult, ei insistă să nu le fie tulburată reprezentarea iluzorie. Platon sugerează aici două tipuri de cunoaştere: cea comună, obținută prin simțuri20 şi cea veritabilă, clarificatoare, bazată pe contemplarea luminii.21 Tipologia cunoaşterii, decurgând din mitul peşterii, împarte omenirea în două categorii: cei mulți – orbi şi ignoranți – şi cei puțini (aleşii) care au văzut, la propriu, lumina cea mare. Şi apoi, un om care a văzut şi a trăit experiența întâlnirii cu lumina (cunoaşterea de Sine) nu-şi va putea mărturisi defel, iluminarea, decât cu riscul ca cei mulți să-l neantizeze prin indolența şi ignoranța lor furioasă.22
Comentând mitul peşterii, Heidegger distinge, la rându-i, patru trepte (Stufen) reprezentând, fiecare în parte, un mod dominant în raport cu esența adevărului. Prima grupare este alcătuită din oamenii înlănțuiți în peşteră care confundă adevărul cu aparențele înşelătoare date de umbrele ce produc iluzia. Pe cea de-a doua treaptă se află prizonierii deveniți liberi dar care aleg, totuşi, să rămână în cavernă; deşi îşi dau seama de eroarea în care trăiesc, aceştia continuă să crediteze umbrele pentru simplul fapt că nu sunt obişnuiți cu lumina. În cea de-a treia categorie sunt incluşi cei eliberați din peşteră, cei care au ieşit în aer liber şi care, astfel, pot căuta adevărul spre a-l scoate din ascundere şi a-l face accesibil comprehensiunii umane. În fine, pe cea de-a patra treptă se vor situa cei care, pe deplin realizați spiritual (eliberați), pot sesiza ceea ce este cel mai neascuns sau ceea ce este cel mai dezvăluit, adică adevărul pur şi absolut.
Aceasta este, pe scurt, gradualitatea pe care o introduce Heidegger în ceea ce priveşte procesul de dezocultare a adevărului printr-o eliberare treptată a omului căci, în concepția marelui gânditor german, …esența ultimă a adevărului este libertatea. Ca atare, eliberarea este văzută ca un survol al intelectului în lumea inteligibilă şi astfel, asemenea unui arc peste timp, reprezentarea heideggeriană aduce un elogiu gânditorilor greci care au afirmat cu consecvență, sub o formă sau alta, că eliberarea sufletului de chingile senzorialului este, în ultimă instanță, miză philosophiei perennis ca mod de viață; spre exemplificare, în Phaidon, Platon o spune destul de răspicat: Sarcina filosofiei este să-i elibereze sufletul (aspirantului, n.n.)!
Heidegger nu a insistat pe diferența dintre adevărul adequatio şi cel de tip identitas, dar, în mod metaforic, vorbeşte despre obținerea eliberării (realizarea adevărului) prin des-coperirea treptată a realului, precum şi despre scoaterea adevărului (des-văluirea) din ascundere, omul fiind liber în fapt doar atunci când reuşeşte să scape de toate iluziile sale şi de constrângerile care-l încorsetează. Ca atare, abilitatea intelectului de a gândi creativ, depăşind barierele propriei condiționări mintale, este capacitată de faptul că cel trezit întru lumină şi aşezat cu fața către adevăr a reuşit, fie chiar şi pentru o clipă, să intre în profunzimile sale lăuntrice şi să identifice acolo răspunsuri la toate întrebările existențiale.23
Pentru a fi şi mai convingător, Anton Dumitriu prezintă o subtilă diferență între gândirea platoniană şi cea heideggeriană, focalizând observația sa pe modul cum aceştia au despărțit în silabe termenul alétheia. În timp ce Heidegger foloseşte formula a-létheia sugerând legătura adevărului cu ne-uitarea (zeița Lethe), Platon desparte în alé-theia făcând trimitere la eleuthería. La Platon alétheia era o alergare divină prin care se realiza eleuthería; altfel spus, intelectul uman tânjeşte în mod natural după divin şi, tocmai de aceea, aleargă necontenit după adevărul pur, mereu identic-egal cu zeul. Cumva, paralela dintre cele două reprezentări menționată succint mai sus indică o linie de demarcație între adevărul adequatio (care nu poate depăşi lumea sensibilă) şi cel de tip identitas (născut din contopirea subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii).24
Capitolul se închide rotund printr-o scurtă expunere despre şcolile filosofice (inițiatice) care, toate, fără excepție, s-au păstrat în linia tradițională căci, ele au cultivat constant îndumnezeirea omului prin trăire ființială şi eliminarea confuziei comune dintre existența universală (tò ón) şi existența precară, limitată, individualizată (noūs). În antichitate, şcoala filosofică era, nimic altceva decât, o confrerie a iubitorilor de sophia, un fel de ashram, dacă ar fi să comparăm cu ceea ce există (încă) în India misteriosofică. Şcoala de la Roma, condusă de către Plotin (204/5-270 e.n.) poate fi considerată ca fiind ultima mare încercare de acest gen căci, apar indicii că acolo se experimenta, la propriu, o pătrundere subtilă a conştiinței umane în domeniul inefabil al universalului; au rămas, din acea perioadă, chiar şi unele descrieri privind starea de iluminare lăuntrică, cea creditată îndeobşte ca fiind cunoaşterea directă, nemijlocită a Sinelui şi vederea Adevărului prin trăire ființială.25
III. În Cuvânt de încheiere, autorul volumului împărtăşeşte gândurile sale despre modalitatea elenă idealizantă de a vedea lumea, guvernată de adevărul identitas, şi cea realistă (raționalistă) modernă, călăuzită de adevărul adequatio, mereu instabil şi veşnic purtător de eroare. Ternarul fundamental privind citirea realității (tò ón, noeïn şi alétheia) poate fi sporit, pe diverse paliere, prin participarea conştientă şi perseverentă a omului eliberat de prejudecățile care-l limitează orizontul. Gândirea modernă26 vede condiția umană îndeosebi sub aspectul său biologic, material fără să fie preocupată de universul psihic. O astfel de gândire strict discursivă, secvențială şi cantitativă devine nimicitoare când pierde contactul cu dimensiunea spirituală; cu alte cuvinte, cunoaşterea obținută doar prin gândirea rațională poate fi deosebit de nocivă şi de periculoasă în absența conştientizării care face să înflorească înțelepciunea.27

 

 

Bibliografie
Aristotel – Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Arman, Mircea – O istorie critică a metafizicii occidentale, Ed. Grinta, 2007;
Bădiliță, Cristian – Miturile lui Platon, Ed. Humanitas, 1996;
Dumitriu, Anton – Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
Guénon, René – Stările multiple ale Ființei, Ed. Herald, 2012;
– Inițiere şi realizare spirituală, Ed. Herald, 2008;
Haar, Michel – Heidegger şi esența omului, Ed. Humanitas, 2003;
Hadot, Pierre – Filozofia ca mod de viață, Ed. Humanitas, 2019;
Heidegger, Martin – Fiire şi timp, Ed. Grinta, 2001;
– Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda – Maeştrii pierduți, Ed. Curtea veche, 2018;
Novak, Peter – Dincolo de moarte, Ed. Nemira, 2010;
Vitsaxis, Vasilis – Platon şi Upanişadele, Ed. Moldova, Iaşi, 1992;
Zecheru, Vasile – Originile tradiției inițiatice, Ed. Herald, 2022.

 

 

 

Note
1 Metempsihoza (samsara – migrația ciclică a sufletului) reprezintă un precept fundamental, în Upanishade.
2 Dumitriu, pp. 246-247.
3 Tendințe temporale aflate împrejurul tronului Necesității, Lachesis-trecut, Clotho-prezent şi Atropos-viitor.
4 Simbol al nemuririi şi purității morale.
5 Novak, pp. 153-172.
6 Vitsaxis, p. 56.
7 Termen desemnează, în mod curent, nebunia, sminteala, demența; Platon, însă, nu vede mania ca pe o boală psihică aşa cum este catalogată aceasta în prezent, ci ca pe o stare de conştiință non-ordinară.
8 Profetică – sub inspirația lui zeului Apollo, ritualică – sub influența lui Dionysos, poetică – sub inspirația Muzelor şi erotică – inspirată de Eros / Afrodita.
9 Opusă uitării, reamintirea (anámnesis) funcționa în domeniul cunoaşterii noetice (directe, ne-mediate, lăuntrice) şi, deopotrivă, în cel a cunoaşterii dianoetice (analitice, secvențiale, ştiințifice).
10 Dumitriu, pp. 248-252.
11 Ibidem, pp. 252-254.
12 Realizarea la propriu a adevărului, prin trăirea ființială a iluminării şi, deci, a nemuririi.
13 Dumitriu, pp. 257-258.
14 Are acces la vederea revelată, are vedere în duh, cum s-a spus mai târziu în creştinism.
15 Depăşirea stării de scindare naturală a minții, unirea conştientului poziționat în emisfera cerebrală stângă cu inconştientul localizat în emisfera dreaptă.
16 Novak, pp. 80-99; Dumitriu, pp. 260-261.
17 Termenul originar provine din verbul eleutheróo – a (se) elibera.
18 Întunericul luminiscent, cum se spune în ortodoxie; lumină şi întuneric, manifestare şi non-manifestare, în mod concomitent şi complementar.
19 Guénon, 2008, pp. 64-68; 216-230.
20 O cunoaştere ce nu poate conduce la înțelepciune din moment ce proclamă un adevăr relativ care include, inerent, eroarea şi necesită o continuă corecție în funcție de noi şi noi interpretări şi semnificații.
21 Bădiliță, pp. 93-101; Vitsaxis, pp. 33-35.
22 Zecheru, pp. 68-69.
23 Dumitriu, pp. 262-266.
24 Dumitriu, pp. 266-268.
25 Ibidem, pp. 268-271.
26 Reprezentată în lucrare de Henri Bergson, Edouard Le Roy, Teilhard de Chardin, Constantin Bălăceanu-Stolnici, E. Morin, P. B. Medawar şi Erwin Schrödinger, după cum menționează autorul cărții.
27 Ekhart Tolle în Johnsen, pp. 7-12; Dumitriu, pp. 272-276.