Nu, nu are nimic electoral acest eseu, este doar despre arcanele și degradarea limbii. Proces nu atât lingvistic cât, mai ales, socio-moral. Alegerea este una dintre dimensiunile fundamentale ale vieții, (cu atât mai mult a vieții raționale) cum o definea memorabil I. P. Culianu: „o dezvoltare fractalică în spațiu Hilbert”. Alegem, practic, conștient sau inconștient în fiecare clipă a vieții noastre, cu fiecare gest. Sigur, nu mă refer la mâna care se retrage, instinctiv, în apropierea plitei încinse. Ci la opțiunile conștiente, deliberative. Și ele vin din acea virtute atât de importantă care se numește discernământ. Suntem în fiecare moment la o răscruce de unde se bifurcă mulțimea de cărări a marelui orb. Și noi trebuie să vedem care este cărarea noastră. Care ne duce mai departe și mai sigur. Doar asta este, într-adevăr, alegere. Restul este biologie. Dar, dar, dar… În acest „esperanto” care este „engleza globală” (fără legătură cu cea a lui Shakespeare) limbajul se degradează prin nivelare și uniformizare, prin reducerea la instrumentalizare. Dar dacă „Nu engleza, în ciuda aparențelor, își întinde imperiul asupra celorlalte limbi, este Gestell (în sensul heideggerian n.m.) care pune toate limbile la punct, inclusiv pe cea a lui Shakespeare”1, româna, „limbă moale”, și-a pierdut orice consistență. Mai departe filozoful francez observă că „franceza a devenit ca o pastă moale”, atunci ce să mai spunem de română, atât de departe de forța culturală a limbii mamă? Nu este vorba despre lingvistică aici, despre dicționare și toleranță la „forme noi”, „impuse de uz”, ci despre ceva care este dincolo (sau sub, ca fundament) de acest fenomen. Avem deci unul dintre verbele cele mai comune, mai originare, ale limbii, cu o mulțime de sensuri, contexte de folosință, derivate. Cine mai folosește, de pildă, cuvântul alesătură, cine mai știe ce înseamnă? Este la fel de dispărut ca nu știu care specie de fluture. Ni se spune că, anual, dispar de pe planetă nu știu câte specii. A analizat cineva câte cuvinte-sensuri „adorm”, unele pentru totdeauna? Doar câte un scriitor zăbăuc (ce înseamnă?) le mai șterge de praf, el nu a aflat încă vestea că Dumnezeu-cuvântul a murit! Și, după legea naturală a golului, maidanul pârlogit este invadat de buruieni. Viguroase, verzi, cu viitorul de partea lor.
Exemplul folosit de mine aici este tocmai folosirea abuzivă a verbului a alege, cu un sens nou, din cele foarte multe pe care le are, cu care nu-l găseam până mai ieri în limbă, calchiat din engleză. Abuziv înseamnă exagerat. Am ales să fac ciorbă sau am ales să-mi fac unghiile verzi, am ales să plec în concediu mai devreme sau am ales să devin vegan sunt formule pretențioase, poate corecte gramatical, dar incorecte cultural. Asta face parte din ceea ce filozoful Rémy Brague numește logos second hand. Sinonime s-ar putea găsi, firește, cu ușurință. Observăm, de altfel, că apariția câte unui astfel de cuvânt-ocupant are ca primă urmare dispariția sinonimelor: el face să „uităm” dintr-un foc patru, cinci alte cuvinte vecine de sens. E la fel de sâcâitor ca și acel ciudat cuvințel, complet desemantizat, ajuns un fel de interjecție, de pauză de respirație: gen, folosit în cele mai aiuritoare vecinătăți. „Dezbaterea” interioară care ar trebui să premeargă oricărei alegeri, îi dă acesteia o anume noblețe, prestanță. De aceea nu putem transforma totul în alegere. Frivolizarea subiectului alegerii o degradează până la urmă, când totul este alegere, nu mai alegi, de fapt, nimic. Devii, în fond, un nevertebrat, incapabil de efortul verticalității deciziei.
În schimb, uităm o formă tare interesantă a verbului, cea reflexivă: m-am ales cu… Ce bogăție de nuanțe! Ne-am ales cu… este o proiecție destinală: te-a lovit ceva care nu știi de unde a venit. O boală de exemplu: am fost la mare și m-am ales cu o toxiinfecție alimentară. Reflexivul acesta pasiv este, de fapt, exact opusul alegerii, căci nu tu alegi, după cine știe ce criterii, ci ești ales pe neprevăzute și neștiute. Este sinonimă cu mai arhaicul m-am pricopsit cu… Și mecanismul antifrazei este de o ironică subtilitate. Căci a te pricopsi înseamnă a te îmbogăți… după care urmează un determinant care contrazice cu totul ideea pozitivă de bogăție. O boală, o relație nepotrivită, un accident, un musafir inoportun, ceva în exces, cu efect negativ… toate se ascund în acest reflexiv resemnat. M-am ales cu… este o surpriză fatalistă. Te aștepți la ceva (bun) și te lovește altceva, cu efecte negative. Mai rar (eu nu știu decât un exemplu poetic relevant) expresia poate sugera un dar copleșitor, nemeritat, ca în cântecul faimos al soților Ion și Doina Aldea Teodorovici: „…ne-am ales cu Domnul Eminescu”. Cred că în uzul curent există o contaminare cu sensul „agricol”, de fapt moral, al expresiei: a alege grâul de neghină. Atunci expresia se ivește într-un ceas de bilanț. Ai ajuns la o intersecție, un punct nodal, un capăt de drum și te uiți în urmă: cu ce m-am ales? Căci se simte aici regretul retrospectiv al lui de-aș fi știut… tradus tot printr-o vorbă de limbă veche: unde dai și unde crapă. Urmărești ceva… te alegi cu opusul. Este o vorbă legată de o scară de valori și o orientare. Omul constată (prea târziu!) că a luat-o pe drumul greșit. Că nu a mizat pe valorile potrivite, sau le-a ignorat. Privește înapoi graful de care vorbea Culianu și, dacă este suficient de lucid, observă: uite dacă în punctul x în loc să o iau al stânga o luam la dreapta… ehe! Recitiți La Țigănci din această perspectivă. E un lait-motiv acolo: „dacă ai fi ales…”. Angoasa alegerii se arată în toată goliciunea ei. Ne-o spusese demult tragedia greacă, acel „gen” literar care a străbătut cu vederea până dincolo și ne-a arătat că, orice ai alege, sfârșitul este același. La urma urmei, cu ce ne alegem? Sigur, poți alege ceva și să te alegi cu altceva. Unii numesc asta soartă, destin.
Distanța dintre cele două folosințe ale verbului – derizoriul și tragicul – este prăpastia timpului nostru. Alegem să schimbăm tapetul în dormitor sau gresia în baie, asta e ceva circumstanțial, când îți alegi soțul/soția este „până când moartea ne va despărți”. Faptul că insignifiantul, fluidul, inconsistentul devin complementele verbului a alege spune ceva despre destructurarea, instrumentalizarea limbajului (vezi analiza citată a lui Finkielkraut). Limbajul (nu spun limba, pentru că nu pare specific doar limbii noastre, este un fenomen global, poate doar aici la noi boala se vede mai clar, noi neavând imunitatea culturală a marilor idiomuri, chiar bucurându-ne hlizit că putem imita toate ideologiile la modă și toate sensurile pervertite și neavenite) își pierde profunzimea, alunecă pe suprafețe. Micile hotărâri ale vieții se traduc în prețiozitatea vorbirii. Ce se pierde, este bogăția. Nuanța. „Noua ignoranță”, după formula lui C. S. Lewis, se exprimă prin astfel de cuvinte. Problema limbii nu este una doar utilitară, pragmatică, nu este nici măcar numai o chestiune de corectitudine gramaticală. Este ceva mai mult, un grund socio-cultural care nu ține nici de ce, nici de cui, nici de cum comunici. Sau ține de fiecare în parte și de toate laolaltă, dar și de încă ceva pe deasupra. Cine nu are intuiția limbii, o anume uzanță intimă a ei, nu poate simți de ce formularea am ales să văd un film astă seară este prețioasă și grosolană în același timp. Să ne întrebăm de unde învață omul această folosință cuviincioasă, plastică, nebanală a limbii materne? În epoca pre-informatică această învățătură se obținea din cărți, adică din aspectul cel mai îngrijit, rafinat, cultivat al limbii. În epoca noastră, „limba” se formează pe rețele, adică într-un spațiu eminamente incult, grăbit, superficial și cu un formidabil impact social. Asemenea cuvinte nu sunt dăunătoare pentru că vin de nu știu unde, ci pentru că ele castrează complet capacitatea de invenție în interiorul limbii. Sunt cuvinte de unică folosință, rapid înlocuibile cu altele.
Dacă la asta adăugăm și ceea ce aș numi un populism academic, adică acceptarea ca normală (corespunzătoare normei), în numele discutabilei teorii că uzul creează norma, a oricărei devianțe… explicația dezastrului lingvistico-cultural este aproape întreagă. Senzația că putem vorbi oricum, accentua oricum, scrie oricum, în numele unei libertăți lipsite de norme, este generală. A apărut acum câțiva ani o carte, Elogiu frontierelor, ale cărei premise s-ar aplica foarte bine aici. Nicăieri ca în limbaj frontiera dintre corect și incorect, admisibil și inadmisibil nu este mai delicată și mai necesară în același timp. Nicăieri ca în interiorul acestor frontiere libertatea de invenție nu este mai mare. Limbajul este mijlocul cel mai la îndemână de a obține infinitul cu mijloace finite. Toată muzica lumii stă în cele opt note, toată taina universului în numărul, matematic limitat, al combinațiilor posibile dintre cuvinte. Și mai este ceva asupra căruia analiza pozitivă se oprește. Eu spun într-un context „plouă”. Și asta înseamnă ceva. Bacovia spune la fel, ba chiar subliniază prin repetiție „plouă, plouă, plouă”. Și, astfel, el a spus, de fapt, cu totul altceva. Acest cu totul altceva este temeiul limbii. Chiar putem alege limbajul pe care-l folosim.

 

 

Note
1 Alain Finkielkraut, À la première personne, Gallimard, 2019, p. 91;