Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ambivalenţa rolului saloanelor

Ambivalenţa rolului saloanelor

Pentru a evita riscul unei apologii superficiale şi suspecte de mondenitate a salonului, am considerat oportun de a-i releva de la început dimensiunea antropologică. Care este diferenţa între scriitorul solitar, la masa sa de lucru, şi scriitorul-actor într-un cerc de literaţi euforici, altfel spus între scrisul solitar şi oralul participativ dintr-un salon?
În mod fundamental ar fi excelenţa spiritelor prezente, fluiditatea, spontaneitatea, ubicuitatea şi capacitatea revelatoare a verbului multiplu. Pentru Stevenson, mare amator de „salate verbale” ca şi pentru university wits în Anglia, verbalitatea spumoasă este un prealabil al construcţiilor scrise: „fluidă, ezitantă, mereu în căutare de progres, de noutăţi” în vreme ce cuvintele scrise „rămân fixe, cu riscul de a se transforma în idoli […] generează dogmatisme, încremenesc în limbaj dogmatic, mânjesc cu evidente imperfecţiuni ambra adevărului.” Literatura scrisă, „strânsă într-o reţea de convenţii, de bune maniere, nu poate capta decât o parte din viaţa omului” (Ibidem) în vreme ce conversaţia „este liberă ca aerul şi poate permite să spună lucrurilor pe nume”, observă Stevenson1 în ale sale Eseuri asupra artei scrisului. Aprig partizan a ceea ce francezii numesc „jacasserie” (flecăreală), Stevenson, se lansează într-o pledoarie ardentă pentru cozeria intelectuală într-un strălucit eseu: Talk and Talkers (Causerie et causeurs). Cozeria este un excelent antrenament expresiv pentru operă. „Orice conversaţie naturală este un festival al ostentaţiei; […]. Ele se ţes deci cu cuvinte şi locuiesc un timp un palat al deliciilor, templu şi teatru în acelaşi timp, unde ele fac ronda demnităţilor lumii, şi benchetuiesc cu zeii, exultant de fast. […] Vorba naturală, ca şi aratul pământului, ar trebui să facă să apară o mare suprafaţă a vieţii […].” (www.online-literature.com/stevenson/memories-and-portraits/)
Perfect adevărat pentru că ce se spune într-un cerc restrâns şi faţă de oameni de calitate intelectuală nu se poate spune într-o scriere destinată unui public amplu şi multiform ca sensibilitate. În cozeria saloanelor avem în același timp literatură vie și o specie de teatru problematizant. „Odată tema propusă, fiecare se joacă de sine însuşi ca de un instrument, se afirmă, se justifică, îşi stoarce creierul pentru a găsi idei şi spre marea sa surpriză găseşte şi le face să iasă la iveală spre marea sa surpriză şi admiraţia adversarului său. […].” (Stevenson, Robert Louis, Essays in the Art of Writing)
Conversaţia spontană „[…] trebuie să se ataşeze să răstoarne2 cea mai mare suprafaţă posibilă a vieţii. O mulţime de experienţe, de anecdote, de incidente, de opinii încrucişate, de citaţii, de exemple istorice, cel mai mic reziduu pe care pot să-l recupereze în fundul memoriei spiritelor lor în plină efervescenţă, busculaţi, presaţi, interpelaţi din toate părţile pe un asemenea subiect […]. Argumentaţia proprie exerciţiului trebuie să fie scurtă şi captivantă. Conversaţia trebuie să procedeze în funcţie de momente – prin apoziţii, nu prin expunere. Ea trebuie să se ţină cât mai aproape de inimi şi de problemele oamenilor.” (Ibidem)
Doar prin intermediul acestor orgii verbale omul se poate cunoaşte, își poate depăşi propriul eu şi se poate lansa în cunoaşterea epocii şi societăţii în care evoluează. „Pe scurt, prima datorie a omului este de a vorbi.”. (Ibidem) Remarcăm o frapantă asemănare a recomandărilor lui Stevenson cu principiile brainstormingului dezvoltate începând din anii 1950.
Două cazuri de oratori din epoca modernă se cuvin evocate pentru a realiza forţa verbului atunci când este mânuit cu o redutabilă virtuozitate. Cel dintâi este William Henley, citat de Stevenson însuşi, o forţă a naturii, care când vorbea avea „ceva de eminamente turbulent, care ţine de pirat. El vă acoperă vocea cu răgetele lui, îşi pune faţa între mâini, trece prin crize pasionate de revoltă şi de suferinţe; iar în tot acest timp nu este mai puţin atent le ceilalţi, dispus la conciliere”. (Ibidem). Al doilea caz este cel al lui Adolphe Thiers, primul preşedinte al celei de a Treia republici în Franţa. Luat de Balzac ca model al arivistului Rastignac, Thiers avea o asemenea forţă de persuasiune încât făcea parlamentul să-și schimbe poziţia politică de fiecare dată când lua cuvântul în faţa lui. Exasperaţi de a fi transformat adunarea naţională într-o giruetă la bunul plac al lui Thiers, parlamentarii au votat în cele din urmă o lege, care este încă în vigoare la ora actuală, care interzice preşedinților Republicii franceze să pătrundă în incinta Adunării Naţionale.
În Annäherungen, Drogen und Rausch (1970) Ernst Jünger consideră conversaţia, replica promptă, fină, erudită, alături de lecturi drept ascensoare spirituale care permit individului să-şi depăşească condiţia şi să integreze o societate cultivată, exigentă şi exclusivistă. A existat o întreagă epocă a vorbei de spirit şi a duelurilor verbale care şi-a pus sigiliul pe evoluţia literaturii în Anglia, Franţa şi aiurea în Europa. Prestidigitaţia verbală, care permitea în special în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea să se tragă efecte neaşteptate din vocabule şi formulări abile, fascina. Câteodată, aspecte paradoxale ale lucrurilor apăreau la încrucişarea sintagmelor „ludice” lansate de convivi. La Rochefoucauld, am spus-o, şi-a ascuţit armele şi definit personalitatea de scriitor în salonul d-nei de Sablé care a fost adevăratul „birou” în care şi-a compus Maximele şi Memoriile şi mai puţin cel de la domiciliul lui. D-na de Sévigné la rândul ei își formase cuvântul atât de prompt, plin de sevă şi plasticitate în reuniunile mondene pariziene.
Inițial, primele saloane s-au dezvoltat în umbra curţii. Mai târziu, în epoca romantică în special, ele se multiplică şi se autonomizează faţă de puterea regală. Apare un spaţiu de libertate al valorilor literare după Glinoer, Laisney (L’Âge des cénacles. Confraternités littéraires et artistiques au XIXe siècle (2013)
O viziune de o exemplară limpiditate asupra raportărilor la alteritate valabile în conversaţionism ne oferă Rilke într-o scrisoare către Lou Andreas-Salomé din 25 juillet 1903. Prezenţele diferite îi revelă creatorului un peisaj problematic pe care ar fi incapabil să-l perceapă singur: „Şi de la fiinţă umană la fiinţă umană, totul este atât de dificil, atât de necunoscut, lipsit de model şi de exemplu, şi ar trebui să trăieşti în interiorul fiecărei relaţii cu o atenţie totală, în mod creator în fiecare clipă, dintre care fiecare cere noul, impune sarcini, şi chestiuni, şi exigenţe …”.
Ceea ce îi leagă unul de altul pe participanţii la reuniunile unui salon sau cenaclu este acel Wesengrund („fondul esenţei”). Or, multiplicitatea punctelor de vedere permite o experienţă profundă, intimă a lucrurilor şi parvenirea la Wesengrund mai rapidă decât atunci când scriitorul nu dispune decât de propriul lui punct de vedere. Concomitent în saloane se dezvoltă un interes intelectual pentru personalitatea diverşilor participanţi dublată de sentimentul că pot fi pentru ei un catalizator mental, un factor de flexibilizare mentală, de ieşire din limitările personale impuse de natură şi de educaţie. „[…] am întâlnit mai multe persoane foarte diferite unele de altele dar care au o legătură comună între ele în sensul că ceva interior şi foarte profund participă de acum înainte la existenţa lor, ar părea chiar, pentru a nu cita decât un singur exemplu, că ar fi acolo întrucâtva principiul, doctrina cercului lui Stefan George: a nu trăi nimic care să nu fie susceptibil de a-i primi iluminarea şi semnificaţia plecând de la mitul interior: a fi interior în sensul mitic şi a primi evenimentele cotidiene care cad în sensul originii lor proprii divine. Poate în aceasta consistă secretul cercului lui Stefan George. […] Nu contactul superficial cu câteva persoane din acest cerc mă face să presupun asta, ci mai mult frecventarea celor pe care natura lor îi dispunea la experienţa mitică. […]” (Scrisoare Rilke>Taxis 13-4-1915).
Rilke se apropie aici de poziţiile lui Jung şi ale teoriei arhetipurilor, punct de vedere care ni se pare cel mai pertinent în materie.
O lumină pertinentă asupra normelor unei conversaţii eficiente o aduce Kant. La sfârşitul lucrării Anthropologie in Pragmatischer Hinsicht (Antropologie dintr-un punct de vedere pragmatic), filosoful din Königsberg fixează patru reguli seminale ale unei etici a conversaţiei ideale: alegerea unui subiect care interesează toată lumea, evitarea timpilor morţi, a nu sări de la un subiect la altul fără să fie necesar, a nu lăsa să se instaleze proasta manie de a trăncăni mai mult decât trebuie. Coleridge, care avea nenumărate conciliabule cu prietenii lui – de Quincey, Chasles, Charles Lamb … –, ar fi fost un conversaţionist execrabil după criteriile lui Kant pentru că îşi alegea subiectele în funcţie de umorile sale de moment fără să-i pese dacă ele îi interesau interlocutorii şi sărea de la un subiect la altul cu multă dezinvoltură. Era un filoparantezist, după cum se definea el însuși, căzând în „maceraţia anahoretului” kantiană, una dintre „formele grimasante” ale virtuţii care exclude socialmente sau se situează la marginea socialităţii. Dar Coleridge era un geniu, iar pentru el, care sincopa tranziţiile logice din aproape în aproape, regula kantiană nu funcţiona. Relaţiile între elementele aparent disparate existau doar în spiritul lui. Tot după Kant, salonul instituie între interlocutori un „pact” tacit care are ca scop plăcerea intelectuală socializată, respectul mutual în cadrul unei alianţe apodictice.
*
Un elogiu al salonului la modul absolut ar fi falacios. În anumite contexte efectele lui n-au avut nici un efect ori s-au dovedit negative. Dacă pe cei mai mulţi, precum La Rochefoucauld sau D-na de Sévigné, i-a ajutat să-şi ridice calitatea intelectuală şi să edifice opere durabile, pe alţii precum Rivarol, i-au catapultat într-un prim timp în centrul atenţiei colective dar, magnetizându-i mai mult decât necesar şi acaparându-i total, i-au împiedicat să dea integralitatea operei pe care ar fi putut să o dea.
Asupra altora, precum Coleridge, salonul n-a avut absolut nici un efect. O adevărată fântână de idei și de cultură când se afla în prezenţa unei alte persoane sau a mai multora, Coleridge în fapt monologa. Era incapabil să întreţină un dialog: un superintrovertit, zăvorât un propriul ego fără ferestre spre exterior şi în consecinţă genul antisalon. Nu absorbea nimic de la ceilalţi: doar transmitea. Participarea lui la o adunare intelectuală era profitabilă celorlalţi dar nu şi lui personal. Iar în fond nici nu avea nevoie. Comportamentul lui Coleridge, solipsistul absolut al literelor britanice, este diametral opus celui al animatoarelor franceze de saloane – d-nele du Deffand, de Sablé, Juliette Recamier … – care puneau în surdină propria lor personalitate şi încercau să trezească în ceilalţi comparşi inspiraţia, viziunile şi formele de virtuozitate ale concreţiunilor literare.
Există însă un aspect mai puţin remarcat al funcţionării saloanelor. Salonul este în fond o scenă de teatru în care unii dintre comparşi – cu excepţia amfitrioanelor – doresc să se pună în valoare şi să obţină vedeta. Or, beţia notorietăţii salonarde este un factor cu două tăişuri: poate da aripi unui debutant sau chiar unui autor confirmat dar pe cel din urmă îl poate deturna de la marile proiecte pentru a-i uza energia şi timpul în prepararea momentele teatrale în care ei deţin un rol în cadrul salonului. În consecinţă, salonul este ceva stimulant și îmbogăţitor dar, ca şi vinul, trebuie consumat cu moderaţie, atunci când trebuie şi în anumite momente ale construcţiei textuale. Campionii verbalităţii de speţa unui Rivarol, observă Ernst Jünger, prea ocupaţi să strălucească în saloane, au întârziat cu trecerea la construcţii scrise atât de mult încât în cele din urmă nu le-au mai realizat niciodată. Având aceeaşi vivacitate de spirit ca şi La Rochefoucauld, Rivarol n-a reuşit să fie decât Rivarol. Apetenţa verbală, gloriola salonardă l-au îmbătat şi acaparat împiedicându-l să dea viaţă unor proiecte de dimensiuni importante. Salonul i-a fost fatal lui Rivarol în măsura în care a eşuat în mărunţişuri, cele două-trei ore care îi mai rămâneau dintr-o zi de lucru fiind insuficiente pentru a aborda construcţii de anvergură.
Reamintim că salonul face parte dintre băile de socialitate utile dacă nu indispensabile în faza preliminară, incipientă sau chiar evoluată a genezei câtă vreme textul proiectat nu este globalmente vizibil în spiritul autorului. În momentul în care contururile globale ale operei proiectate încep ă se precizeze, chiar fără a se stabiliza definitiv, literatorul trebuie să treacă la starea de concentrare şi solitudine care permite a imprima materiei distilate în salon forma finală care, singură, poartă sigiliul său inconfundabil. A se cantona în faza de socialitate înseamnă a se condamna la risipire, la informalitate, la deturnarea de la obiectivul principal.
Interinfluenţarea în saloane putea camufla şi alte pericole: preţiozitatea, pedantismul în detrimentul profunzimii, punerea în valoare a personalităţii proprii prin mijloace artificiale, crearea de bisericuţe literare susceptibile să exercite o presiune capabilă să înăbuşe originalitatea unui autor şi să-i altereze orientările organice. Saloanele şi-au avut în consecinţă, şi pe bună dreptate, detractorii lor. Unul dintre cei de anvergură a fost Charles Du Bos care le acuza de frivolitate şi încerca să-si împiedice prietenul, André Maurois, de a frecventa asemenea locuri care, după el, prezentau pericolul de a corupe opera unui scriitor de vocaţie. Cu un secol înaintea lui du Bos, Stendhal admitea deja o corupţie instituţională a salonului, devenit cel „al provincialilor îmbogăţiţi care îşi etalează luxul” când nu este cel „al marchizilor şi al deţinătorilor marilor cordoane ale Legiunii de onoare care etalează morala.”
Care ar fi formula optimală a instituției salonului? Stendhal preferă „Un salon de opt sau zece persoane dintre care toate femeile au avut amanţi, în care conversaţia este veselă, anecdotică, şi în care se serveşte un punch uşor la douăsprezece şi jumătate noaptea. […]” (Stendhal 1982, 804). Iar în acest cadru, lui Stendhal, îi place în mod paradoxal „infinit mai mult” să tacă şi să-i asculte pe ceilalţi. Un anti-Coleridge original, revelator al faptului că, chiar fără a participa activ la activităţile lui, salonul se poate dovedi util unui creator!
Forţa stimulatoare a saloanelor, cafenelelor, cenaclurilor, a tuturor formelor de reuniuni creatoare poate consista, alături de interacţiunile dintre spiritelor creatoare prezente, în efectul unui tip de spirite inductoare care nu sunt sau sunt mai puţin capabile de creaţie dar care transmit altora impulsul creator. Credem că este cazul amfitrioanelor animatoare ale acestor reuniuni care, încarnând spiritul „honnête-homme”-ului, în general aveau o operă proprie ştearsă, nu erau orientate pe o problematică particulară pentru a fi eventual în decalaj cu tematica zilei, iar în plus dispuneau de supleţea intelectuală necesară pentru a intra în profunzimile subiectelor puse în discuţie. Ele au dovedit tact şi o rară pertinenţă în observaţiile şi judecăţile lor estetice. A contribuit aceasta la înălţarea calităţii producţiei literare respective şi instalarea ei ca model european şi universal? Fără nici o îndoială!
În ce priveşte spiritele inductoare, Casanova, personaj sociabil şi fin literator, reperase deja fenomenul. Adresându-se prinţului de Ligne3, animator de mare iscusinţă, veneţianul îl complimentează într-un fel care pe un orgolios l-ar fi vexat: „Spiritul dv. este de un fel care dă elan celui al altcuiva.” Tolstoi remarcă în plus rolul stimulator al prezenţei femeilor în asemenea adunări: „Adunarea literaţilor şi oamenilor de ştiinţă e respingătoare, şi fără femei nu iese nimic.” (Jurnal 15 nov. 1854) Faptul că cele mai strălucite saloane, cele din Franţa, au avut, cu rare excepții – cea a lui Scarron şi d’Holbach în principal -, ca amfitrioane şi moderatoare dame cultivate, cu un remarcabil simţ artistic, şi nu bărbaţi, confirmă afirmaţia lui Tolstoi şi explică poate, măcar în parte, uimitoarea lor fecunditate. Cealaltă parte revine creatorilor înşişi care, supuşi unei tensiuni specifice, dau frânturi de idei strălucite. Femeile, prin firea lor catifelată, conciliatoare în caz de polemică, dotate cu un simţ relațional și un tact superior omologilor lor masculini, îşi interziceau orice comportament inhibitor lăsând larg deschise vanele exprimării libere. Se adaugă faptul că populația majoritară a saloanelor era constituită din bărbaţi, în mod inevitabil atraşi de ele.

 

 

Referinţe bibliografice
Stendhal (1982), Vie de Henri Brulard, in Oeuvres intimes, II, Paris: Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade

 

 

Note
1 Talk and Talkers.
2 Stevenson se exprimă metaforic: a răsturna brazda realităţii după modelul plugului care lucrează pământul.
3 (1735 – 1814), „le plus grand des Wallons”, mareşal al imperiului şi memorialist, prieten intim al lui Casanova.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg