Consiliul
Județean Cluj
Amprenta (auto)biografică. Osmozele viață – ficțiune (II)

De la Chateaubriand încoace, şi chiar mai înainte, subiectivitatea autobiografismului ține de ordinul evidenței. Balzac este exemplar sub acest raport. În raport cu timpul de creație de numai circa 30 de ani, volumul de producție uriaş al romancierului este precipitatul unei rare bulimii creative care creează o presiune genetică enormă. Fără să neglijeze timpii de documentare, investindu-și întreaga experiență de viată, Balzac este „obligat” să recicleze în operă orice element, sugestie, materie fecundă pe care parcursul biografic de până atunci i le oferiseră. În raport cu Walter Scott1 care se pare că uimea Anglia epocii prin prolificitatea lui cu două romane scrise pe an, Balzac îl surclasează pe departe. Într-o misivă (Balzac – d-na Hanska, din 23 – 24 august 1835) le enumeră pe cele pe care le scrisese în anul respectiv, 1835: 1) Bătrânul Goriot; 2) Crinul din vale; 3) Memoriile unei tinere mirese; 4) César Birotteau. În plus, adaugă el, îi dăduse d-nei Béchet trei tranşe din Studiile de moravuri, editorului Werdet altele trei, terminase al treilea „dixain” şi Séraphîta. Mai jos, în aceeași scrisoare, Balzac adaugă: „Ce vreți, în secolul XVIII un autor avea nevoie de zece ani pentru a scrie zece volume. Eu am creat paisprezece numai în cursul acestui an şi nimeni nu bagă de seamă” (Balzac, https://archive.org/details). Este enorm, aproape supraomenesc, iar Balzac se poziționează ca un campion absolut al prolificității scripturale din toate literaturile şi toate epocile, cu excepția lui Nicolae Iorga2. Se îndoiește însă că, avansând în acest ritm, va ajunge viu sau întreg la minte până în 1836. Într-o altă scrisoare, adresată aceleiaşi d-ne Hanska pe 20 ianuarie 1838, argumentează: „Celor care se plâng de lenea mea, pot […] să le arăt nouă volume in octavo pe care le-aş fi făcut anul acesta.” (Balzac 1876, I: 384)
Consecința este că, având o enormă nevoie de materie narativ-descriptivă concretă pentru a acoperi diversele şi numeroasele nevoi anecdotice ale scriiturii, autorul Comediei umane este aproape obligat să exploateze toate punctele de priză pe care viața proprie şi memoria i le oferă. O mulțime dintre persoanele reale care fac parte din anturajul său real traversează plafonul de sticlă dintre viață şi ficțiune şi devin personaje în romanele sale sau le împrumută trăsături de caracter. Figura tandrei prietene, protectoare şi sfătuitoare care fusese doamna Laure de Berny este transpusă în figurile de femei angelice din Pielea de şagri (La Peau de Chagrin), Mesajul, Femeia abandonată, Madame Firmiani, Femeia la treizeci de ani, Crinul din vale (Henriette de Mortsauf). Din locurile în care se izola pentru a scrie, precum Frapesle, proprietate a familiei Carraud, provin detalii geografice și de floră care vor trăi în Iluzii pierdute (date despre oraşul Angoulême), în Cazanul, La Rabouilleuse3, elemente de peisaj şi numele unui castel imaginar în Crinul din vale. Voiajul în compania ducesei de Castries la Aix-les-Bains iar apoi la Geneva în 1832 şi frustrarea indusă de refuzul acesteia la avansurile lui, îi vor induce, cu o trenă de detalii provenind din propria-i trăire, Ducesa de Langeais. Locuința secretă („cellule inabordable”) din rue des Batailles n°13 de la Chaillot4 unde se instalează în martie 1835 îi va servi de model budoarului descris în Fata cu ochii de aur (1835), apoi îi ciupeşte o idee chiar şi lui George Sand care, în particular fie spus nu avea prea multe (Balzac – George Sand, Paris 18 ianuarie 1840). Memoria îi stoca în permanență o masă de detalii culese în peregrinările lui pentru a le plasa la locul potrivit şi la momentul oportun într-una dintre nuvelele sau romanele în lucru.
Sunt situații în care, ca şi în cazul lui Balzac, în ciuda capacității lor inventive, scriitorii sunt aproape obligați să convertească realitățile existențiale în ficțiune. La surorile Brontë, trăind într-un mediu rigorist, puritan, în care femeile aveau puțină deschidere către lumea exterioară, experiențele de viață sunt atât de limitate încât ele sunt obligate să o investească în operă. Jane Eyre este povestea vieții lui Charlotte, aşa cum ar fi dorit ea să fie şi cum ar fi dorit să-şi aibă destinul, în care câteva elemente fictive se grefează pe un univers nu se poate mai real: cele două surori de Saint-John sunt Emily și Anne Brontë, prezbiteriul Rivers-ilor este prezbiterul familiei Brontë de la Haworth5, casele, focul de turbă, şcoala pentru fete de la Cowan Bridge, Lowood, William Carus Wilson şi până la masa de nuc lustruită pe care Charlotte a scris Jane Eyre sunt transmutate din realitate în roman. Doar sfârşitul a fost modificat. El este fericit în roman, dar a fost tragic în realitate: Charlotte a fost obligată să asiste neputincioasă la dispariția tuturor membrilor familiei rând pe rând, în plină tinerețe şi într-un răstimp de numai doi ani. În furiosul roman La Răscruce de vânturi casa lui Earnshaw a fost identificată ca Thruscross Grange, solitudinea este cea a prezbiteriului de la Haworth, Hindley și Isabelle mor de tuberculoză ca și surorile Brontë, oamenii care evoluează în roman, cu exceptia lui Heathcliff, care pare totuşi a-l încarna pe fratele lor Branwell, şi a Linton-ilor, sunt cei din Yorkshire pe care Emily îi cunoscuse: violenți, grosolani, alcoolici. Wuthering Heights adăposteşte un univers sumbru, un creuzet de dureri, eşecuri, frustrații, crime, suferințe care corup. Este romanul falimentului uman. După toate aparențele, cele două romane sunt impregnate de sublimarea dorințelor şi violenței proprii familiei Brontë în care tatăl însuşi, Patrick, el însuşi irascibil, amator de scandaluri şi încăierări, a transmis caracterul său fetelor care, deşi bine educate și reținute, se compensează în imaginație: au o viată interioară impetuoasă, trăiesc conflicte carnale puternice, „vecine cu sadismul” după Robert de Traz. Personajele lui Emily sunt delegații umorilor şi pornirilor lor refulate.
Osmoze puternice viață-ficțiune abundă în combinații particulare în Tăcerile colonelului Bramble, romanul de debut al lui André Maurois. Romanul este rezultatul experienței militare a autorului din timpul primului război mondial când observase şi cunoscuse bine zeci de militari. Bramble, „un colonel tăcut” este „[…] plămădit din zece colonei şi generali comprimați laolaltă” pe care Maurois îi cunoscuse în realitate. Personajele celelalte „[…] s-au născut fie din mine însumi, fie din ofițerii pe care i-am cunoscut personal în divizia a 9-a, fie din prietenii si camarazii mei de la statul major al lui Asser6. […] Un maior Parker, combinație între Wake si Jenner; un doctor O’Grady, care era puțin doctorul James; un padre pe care îl întâlnisem și care îmi plăcuse la scoțieni; […] şi în nopțile petrecute la Abbeville […] am început să notez dialogurile acestor ființe, apoi să le pun în gură fraze mai stilizate pe care le inventasem” (Maurois 1970, 130).
Fenomenul este reperabil la si Proust (Gilberte Swann este Léontine Arman de Caillavet, nepoata ei, Simone de Caillavet, devine domnișoara de Saint-Loup …), Anatole France (Simone de Caillavet apare în volumul de versuri Orele latine), Marcel Pagnol (întreaga lui familie, prieteni de vârsta lui, rude… trec în cele patru romane ale Amintirilor din copilărie: Gloria tatălui meu, Castelul mamei mele … ), scrierile lui Tolstoi, Dumas, Panait Istrati … sunt impregnate de particularitățile vieții autorilor lor.
Unele creații merg atât de departe în integrarea autobiograficului în pasta lor, încât par a fi nici mai mult nici mai puțin decât un plagiat după viață, o cronică existențială, un jurnal. Trama narativă a piesei Jazz (1926) a lui Marcel Pagnol i-a fost furnizată de o întâmplare care se petrecuse la liceul Condorcet din Paris pe când era profesor adjunct la respectivul stabiliment. La liceu funcționa un repetitor simpatic, tânăr, care prepara un doctorat în istorie, domeniu în care avea o competență şi un fler în afară de comun. Tânărul, care se numea Leprat, intră în conflict cu un savant, o autoritate în domeniu, care, solicitat ca expert, autentifică nişte ruine catalogându-le drept un turn de apărare roman, în vreme ce Leprat susține că nu sunt decât o banală moară de vânt din secolul XVI sau XVII. Într-un prim timp Leprat trece drept un ageamiu şi este desființat de profesiune. Pentru a demonstra impostura şi eroarea savantului, Leprat face cercetări şi descoperă în Arhivele departamentale din Marsilia memoriul unui antreprenor, Costamagna, care construise turnul la ordinul domnului Locotenent general al regelui la prețul de unsprezece mii de livre, treisprezee soli și şase bani (deniers) în anul 1692 (Pagnol 1981, 51 şi passim). Savantul este dat jos de pe piedestalul lui, tânărul repetitor reabilitat. Pretextele narative de acest fel pe care realitatea i le-a făcut cadou au fost corect diagnosticate de Pagnol care n-a ezitat să le transpune în „ficțiunile” lui.
Discernem o formă spontană, involuntară a impregnării autobiografice și o formă programatică, intențională, in care autorul doreşte în mod deliberat să includă aluviunile primoexistențiale în textura romanului. Este dorința lui Gide tradusă în scriitură: „Tot ceea ce văd, tot ceea ce aflu, tot ce mi se întâmplă de câteva luni, aş vrea să le fac să intre în acest roman, şi să mă servesc de ele pentru imbogățirea tufei sale. […] Aş vrea ca în povestirea pe care o vor constitui, aceste evenimente să apară uşor deformate; un fel de interes vine, pentru lector, din simplul fapt că are lucruri de restabilit. Povestirea cere colaborarea lui pentru a se profila cum trebuie…” (Gide 1927, 27 – 28).
Note
1 William Golding relatează că a avut ocazia să se așeze alături de un «eminent ecleziastic» care i-a confirmat faptul că în afară de speranța de a câștiga cerul, dorința sa cea mai scumpă era de a ieși la pensie pentru a citi operele complete ale lui Walter Scott.
2 (1871-1940), istoric, om politic, dramaturg, eseist, scriitor, istoric al artei, autor a circa 1200 de cărți și 25.000 de articole. Personalitate eminentă, doctor honoris causa al celor mai importante universități europene, Iorga a avut o capacitate de lectură gigantică (citea și vorbea curent zece limbi), o memorie și o cultură care o depășește pe cea a oricărei alte personalități comparabile din epocă sau din istorie. Când ținea cursuri la Sorbona, sau la o altă universitate, lua cunoștință de tema conferinței pe care urma să o țină la intrarea amfiteatrului fiind capabil să etaleze timp de două ore pletoră de amănunte și idei de sinteză. Este, fără nici un dubiu, autorul cel mai prolific din întreaga istorie a culturii mondiale. Ceea ce este paradoxal consistă în faptul că, în cazul său, cantitatea nu a diluat calitatea, contribuțiile lui situându-se la un nivel intelectual de o excepțională valoare. Celebru în epoca lui în Europa, Iorga este astăzi un autor uitat, cu excepția țării lui de baștină: România. Această forță a naturii nu scria ci dicta unei dactilografe dintre cele patru care erau angajatele lui, în vreme ce un secretar se ocupa de gestiunea manuscriselor. Încă în viață în anii 1970, secretarul ne-a povestit întâmplarea următoare revelatoare pentru rapiditatea cu care își scria lucrările: invitat la un congres la Veneția, în cele trei zile care au precedat voiajul în Italia, şi în tren, a dictat o carte de circa 200 de pagini pe tema congresului. Iorga a murit în mod tragic, asasinat de o bandă incontrolabilă de extremă dreaptă, în 1940. La moartea lui 47 de universități şi academii din Europa şi Statele Unite au arborat drapelul în bernă, omagiul național la moartea savantului fiind interzis în România de Garda de fier, autoarea morală a asasinatului, aflată la putere în acel moment pentru scurt timp. La New York, discursul funebru a fost rostit de Henri Focillon care l-a salutat pe Iorga ca pe „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”.
3 „Une rabouilleuse” este o persoană care agită apa cu o creangă de copac pentru a dirija peştii în direcția unei capcane. Cuvântul echivalent nu există în română.
4 Astăzi casă memorială Balzac.
5 Prezbiterul tatălui lor, Patrick Brontë, reverend de origine irlandeză, el însuși cu înclinații către scris. Miniştrii cultului protestant erau foarte antrenați la scris prin însuși faptul cã îşi compuneau singuri predicile duminicale sau cotidiene.
6 Maurois fusese afectat în timpul Primului război mondial pe lângă trupele britanice, motiv pentru care romanul adăpostește un univers britanic.