Ștefan Jurcă
Alte poeme uitate
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2024

 

 

După câteva volume de proză scurtă, o susținută activitate publicistică și un volum de poezie publicat chiar în 2000, Poeme uitate, boeme regăsite, publicat la Editura Cybela, Baia Mare, Ștefan Jurcă revine cu Alte poeme uitate în anul 2024, de această dată lăsând la latitudinea cititorului ce anume vrea să „regăsească” în paginile cărții sale.
În urmă cu mai mulți ani, Ștefan Jurcă mărturisea într-un interviu publicat online mai multe lucruri despre sine, printre care și faptul că „Poezia mă caută, uneori vorbesc singur încercând  să scap de poezie ori de personaje. Toată poezia mea este căutarea absolutului, este o expansiune a spiritului în căutarea sfinţeniei.” (Dialog cu Maria Gârbe, Baia Mare, 26 august 2009, publicat pe site-ul ecreator pe 24 august 2023). Citind volumul de față, nu poți decât să remarci că lucrurile nu s-au schimbat între timp.
Cu această serie de „alte poeme uitate”, intrăm deopotrivă într-o lume a introspecției, dar și a contemplării lumii dintr-o perspectivă extrem de fină și de ascuțită (datorată, zic eu, și formației de prozator). Ștefan Jurcă, un obișnuit al vieții culturale din Baia Mare, face parte din acea specie de poeți care au o formație de „real” la bază, ceea ce îi dă un plus de acuitate și de ironie în ceea ce scrie. Poemele sunt elegante și fulgurante dantelării ale unor momente și senzații. Nu lipsesc nici observațiile savante, trimiterile spre mitologie ori referințele filozofice. Ca o constatare, hățișurile și vegetalul sunt foarte prezente în poezia sa, deși nu se poate spune că Ștefan Jurcă ar scrie o poezie despre natură, mai degrabă una în care natura, la fel ca și în pictură, nu face decât să reflecte conștiința, umanitatea, profilul psihic al celui care observă. Natura este o oglindă a sufletului, ori sufletul prinde contur cu ajutorul elementelor naturale: „Splendoare și lumină/În livada cu iarbă/Frunze de nuc, viță de vie/Cerul de iulie/cu păsări cântătoare…” ( Livadă), „O stare de frig care nu trece/Noapte de toamnă senină și rece/Pe fereastră văd ulița largă/ O visez bogat luminată/Ca pista unui aerodrom…” (Noaptea de acasă) sau „A înfrunzit și jugastrul/Infatuat afișează/Frunzulițele crude/Ca niște sfârcuri/Tablă și fum…” (Pastel II).
Pentru a nu mă pierde în bogăția de sensuri, voi selecta câteva din „poemele uitate” și anume Acteon, Oglinda, Pădurea de pini, Tu, Diana pentru a ilustra cum, în viziunea lui Ștefan Jurcă, poezia este văzută ca vulnerabilitate, goliciune, oglindă și frumusețe adorată în același timp (o zeiță, zeița Diana), în timp ce poetul este Acteon, vânătorul, cel care este pedepsit, cel care a cutezat, cel care a văzut ce nu era de văzut. Poate că la Ștefan Jurcă imaginile silvice vin din copilărie, pentru că așa cum spune tot în interviul cu Maria Gârbe, a crescut într-un sat înconjurat de pădure. În orice caz, „…Acteon în trupul de cerb/prin grea vineție s-a dus/doar haita gonacilor latră în verb/așteptând un stăpân presupus” (Acteon). Mai departe, găsim o altă referire la Acteon în Pădurea de pini: „Silvicultorul s-a pierdut/În desișul de pini cu haita de câini/Parcă el ar fi Acteon din poveste/Îl aștept să revină/O tăcere profundă, nicio mișcare ori/O viespe măcar… Chiar mă gândesc la Acteon/Unde să facă baie zeița pe seceta asta/Și muțenia deplină/Și zeii se pare că-s morți.” În același timp „goliciunea zeiței”, sursă de inspirație, de curiozitate periculoasă ori obsesie reverberează diferit în ochii privitorului: „S-a dus bruma de tinerețe deodată/Cu liniștea din casa noastră […] Peste porțelanuri și alte obiecte/Încremenite-n vitrine/Doar oglinda culoarului stă/Ca o proastă ce-și arată goliciunea…” Asta în timp ce în poemul Tu, goliciunea este doar presupusă, ea nu ne mai este descrisă direct, deci putem cumva să scăpăm de pedeapsă: „O, numai o clipă, tu,/Dreaptă-n nemișcare/Te-arăți cutremurându-mă;/Scap bolovanul,/El curge deodată cu amurgul…”. Complexa relație între pudoare, atracție și durere este dusă până la capăt cu versurile din Diana, unde avem de a face cu un climax: „Zeița e goală/Cum e luna pe cer/Privirea-mi tresaltă prin păduri de mister […] Direct din mormânt/Ci haita mă latră/Ce trupeș vânat/Mânia e mare/De pulpe-s mușcat…”.
Stupoarea descoperirii este dublată de groaza vânătorului care devine vânat, o dată ce s-a transformat în cerb. Asemenea poetului, el este etern chinuit de priveliștea pe care a avut-o în fața ochilor, splendoarea are un cost. Dacă în cazul oglinzii goliciunea însemna zero reflectare, o imagine dispărută, aici avem de a face cu un mister dezvăluit care duce fatidic spre misterul morții.