Karl Jaspers realizează o anume sinteză a mai multor teme predilecte ale existenţialismului: sfâşierea omului între existenţa sa în lume şi aspiraţia către transcendenţă, eşecul, vina, suferinţa, alienarea, situaţiile-limită, facticitatea şi încercarea de autentificare a existenţei umane. La fel ca şi Heidegger, Jaspers luminează cu precădere ceea ce este negativ în existenţă – lipsa de comunicare, solitudinea, disperarea, filosofia sa culminând, totuşi, cu o teorie a încifrării transcendenţei şi a sentimentului religios1.
În Introducere în filosofie (1950), Karl Jaspers afirmă că filosofia începe cu întrebarea: Ce este?, adică întrebarea despre Fiinţa care ţine totul laolaltă2. După Jaspers, Fiinţa în întregul ei nu este nici obiect şi nici subiect, ci este Cuprinzătorul care se manifestă în această sciziune. Şi Jaspers îl defineşte după cum urmează: Cuprinzătorul nu indică nici un obiect nou, în sensul obişnuit al cunoaşterii lumii, de aceea ideea Cuprinzătorului este goală. Dar tocmai datorită acestui fapt, ideea deşteaptă în noi aptitudinea de a percepe în spatele fenomenelor sciziunea subiect-obiect, face ca eul să fie orientat fie spre obiect, fie spre Existenţa ca atare, spre Dumnezeu. Ca existenţă, noi suntem raportaţi la Dumnezeu prin limbajul lucrurilor transformate în cifruri, în simboluri3. Cuprinzătorul este Fiinţa însăşi, alcătuită din Dumnezeu (Transcendenţă) şi lume. Marile metafizici apărute de-a lungul timpului, metafizica Apei, a Focului, a Materiei sau a Spiritului – sunt, de fapt, o astfel de „scriere cifrată” a Fiinţei. Totuşi, sciziunea subiect-obiect este necesară, deoarece numai astfel Fiinţa devine prezentă în experienţă. În această sciziune se relevă inclusiv fiinţarea noastră factice. Dar ideea Cuprinzătorului ne obligă să revenim din fundătura oricărei fixări, atât din fundătura obiectului cât şi a subiectului. Cel care crede în caracterul absolut al lucrurilor şi în cunoaşterea întemeiată obiectual, consideră pierderea acestui punct de sprijin drept nihilism. Dar reflecţia filosofică ne eliberează din fundătura cunoaşterii obiectuale, în vederea accederii la Fiinţa propriu-zisă.
O altă idee proprie reflecţiei filosofice – în discursul lui Jaspers – este aceea a Necondiţionatului. Viaţa în totalitatea ei este condiţionată, viaţa noastră individuală, fiinţarea noastră are o anumită facticitate (de la factum, fapt condiționat de alte fapte), prinsă fiind în aleatoriul vieţii de zi cu zi. De la viaţa factice la cea autentică ajungem traversând situaţii-limită, situaţii excepţionale, care impun întemeierea vieţii noastre pe Necondiţionat. Acest drum l-au parcurs oamenii care, subordonându-se unei exigenţe necondiţionate, şi-au riscat viaţa, uneori au ales chiar mai bine să-şi piardă viaţa, decât să continue cu orice preţ o fiinţare factice. Aceştia sunt veritabilii martiri, care au dat dovadă de energia morală cea mai pură în ataşamentul faţă de credinţa lor. Sfinţii rămân pentru noi adevărate călăuze, modele pedagogice, sunt figurile umane care dau consistenţă vieţii. Filosofîa are ea însăşi sfinţii ei, care au plătit cu viaţa angajarea în Necondiţionat, cum ar fi: Socrate, Seneca, Boetius, Giordano Bruno.
Ideea Necondiţionatului, moştenită de la Kant, poate fi circumscrisă prin câteva caracteristici. Întâi, necondiţionarea semnifică participarea la etern, la Fiinţă. Necondiţionatul provine din interiorul libertăţii noastre, decide pe ce se întemeiază viaţa unui om şi dacă această viaţă are sau nu vreo semnificaţie. Necondiţionatul este ascuns în profunzime şi se manifestă numai în situaţii-limită, atunci ne arată calea vieţii. Întemeierea pe Necondiţionat constituie rădăcinile cele mai adânci ale omului. O altă caracteristică a Necondiţionatului este aceea că el se manifestă în mod real doar în credinţă. Necondiţionatul nu poate fi demonstrat, nici măcar indicat, el este doar obiect al credinţei. În acest context, probleme morale tradiţionale, cum ar fi aceea a binelui şi răului, sau problema iubirii creştine, se pun pe baze conceptuale noi. Răul este abandonarea imediată şi nelimitată a ființei noastre spre fiinţarea factice. Iar Binele este viaţa care, fără să respingă fiinţarea factice, o subordonează pe aceasta normei morale. Iubirea este o manifestare motivată metafizic. Iubirea tinde către Fiinţă, iar opusul ei, ura, către nefiinţă. Iubirea se naşte din raportarea la Transcendenţă şi, prin aceasta, se manifestă în raportarea la ceilalţi. Ura înseamnă un eu rupt de Transcendenţă, redus la o fiinţare punctiformă, egoistă4.
Scrierea lui Jaspers Condiţii şi posibilităţi ale unui nou umanism (1962) atacă o temă husserliană în fond, o temă predilectă existenţialismului, dar şi altor curente filosofice, aceea a crizei umanismului în Europa secolului XX. Ideea umanistă presupune un ideal pedagogic formativ, recunoaşterea şi dezvoltarea umanităţii aflată în fiecare individ5. Dar omul contemporan se rupe de umanitatea clasică şi se livrează situaţiei date şi întâmplării. Omul poate fi studiat ca obiect de către diferite ştiinţe, de către fiziologie, psihologie, sociologie. Dar, totodată, omul are conştiinţa că el este mai mult decât un obiect, decât doar produsul naturii şi al istoriei. A-l privi pe om numai prin prisma cunoaşterii orientată obiectual, înseamnă a renunţa la umanism, înseamnă a înţelege omul doar ca specie naturală. Indivizii devin doar exemplare ale acestei specii, în sine lipsită de valoare. Perspectiva privirii omului doar ca obiect poate fi depăşită prin raportarea lui la Cuprinzător, prin demersul de a gândi omul în libertatea sa. Întrebarea care se naşte imediat aici este: dacă omul se produce în totalitate pe sine prin libertatea sa sau în parte fiinţarea lui se datorează Transcendenţei? La această întrebare, Jean-Paul Sartre de exemplu răspunde că omul se auto-creează în întregime6. Spre deosebire de Sartre, Jaspers afirmă că noi nu ne-am auto-creat, ci suntem în lume prin ceva ce nu suntem noi, adică prin Transcendență. Argumentul este că noi am fi putut la fel de bine nici să nu fim, nici să nu existăm. În concluzie, noi ne suntem dăruiţi nouă înşine de către Transcendenţă, chiar ca simplă posibilitate de a fi. Noi nu ne suntem suficienţi nouă înşine şi nici nu ne putem mântui prin noi înşine. A crede că ne putem mântui prin noi înşine este la fel de ridicol ca şi cum ne-am închipui că am putea să ne salvăm din mlaştină, trăgându-ne noi înșine în sus propriul nostru păr. Omul, fiind determinat de mediul său concret, de poporul din care face parte, de umanitate, de condiţia sa cosmică, el va fi conştient de propria sa finitudine. Omul, fiind deschis totdeauna spre Transcendenţă şi spre viitor, va fi totdeauna neîmplinit.
Care sunt condiţiile din secolul XX ale fiinţării umane? Răspunsul la întrebare îi prilejuieşte lui Jaspers un diagnostic necruţător al spiritualităţii contemporane7. Condiţiile (şi condiţionările) sunt – după Jasper – tehnica, politica şi dezagregarea spiritului occidental. (1) Tehnica transformă omul într-o funcţie a maşinii, într-o entitate substituibilă ca şi piesele maşinii. Indivizii sunt neînsemnate părţi funcţionale ale unui imens aparat. Organizarea lumii determinată de tehnică este pe cât de clară în privinţa detaliilor, pe atât de lipsită de sens atunci când este privită în ansamblu, o reprezentare care trimite cu gândul la romanele lui Kafka. Un eventual eşec al tehnicii în viitor ar duce la catastrofe greu de imaginat. (2) Politica, într-o lume în care Dumnezeu a fost declarat mort, nu poate să ducă decât la dictatură, violenţă şi teroare. Aceste lucruri sunt posibile deoarece printre oameni există mulţi care răspund pretenţiilor forţei, care au o enigmatică înclinaţie spre obedienţă. Teroarea, deportările şi exterminările au fost cunoscute dintotdeauna, dar niciodată nu au atins proporţiile din războaiele mondiale ale secolului XX. Apatrizii şi dezrădăcinaţii, muncitorii și vagabonzii care se deplasează cu ușurință dintr-o țară în alta, care trăiesc de pe azi pe mâine peste tot şi nu sunt nicăieri la ei acasă, aceştia sunt semnul înaintării ființei umane spre un abis. (3) Configuraţia spirituală a Europei, care a dăinuit timp de milenii, a fost destructurată de către tehnică şi politică. Credinţa în Dumnezeu a dispărut, lumea occidentală nu mai constituie o comunitate, după cum nu mai există un ideal pedagogic unic al contemporaneității, nu mai există o imagine unică asupra omului.
Actuala conştiinţă comună este caracterizată, potrivit lui Jaspers, prin destrămarea amintirii istorice, absenţa unei cunoaşteri fundamentale dominante şi deruta în faţa unui viitor incert. (a) Destrămarea amintirii istorice, consecinţă a tehnicii şi politicii moderne, se manifestă prin aceea că patria, originea etnică şi chiar familia devin indiferente. Încrederea în prietenie îşi pierde sensul, viaţa proprie este trăită fără aduceri-aminte, educaţia este restrânsă la însuşirea de lucruri exclusiv utile şi la scheme de gândire modelate propagandistic. Despoţii politici, prezenţi sau viitori, sunt interesaţi să urmărească ştergerea istoriei, tocmai pentru că aceasta este o sursă a independenţei umane. (b) Absenţa unei cunoaşteri fundamentale comune. O atare cunoaştere, ca totalitate structurată de concepte şi simboluri, pentru Europa occidentală o constituia catolicismul, o sinteză a forţelor vieţii istorice alcătuită în timp de aproape două milenii. Dar azi Biserica Catolică nu se mai bucură de încrederea generală, conştiinţa umană dispersată şi fărâmiţată se prezintă ca o simplă diversitate dezordonată. Iar un nou tip de cunoaştere fundamentală nu se cristalizează rapid, într-un timp scurt, capabilă să salveze umanitatea în mod imediat. (c) Deruta în faţa viitorului se naşte din conştiinţa că tot ceea ce se înfăptuieşte în prezent devine lipsit de sens. Există sentimentul că ne aflăm în pragul dispariţiei unei culturi. Simptomul îl reprezintă succesul de care se bucură literatura disperării. Toate acestea sunt lucruri scrise de către Jaspers în urmă cu câteva decenii, dar care, din nefericire, nu şi-au pierdut actualitatea.
Cu toate acestea, după Jaspers un nou umanism este posibil, în primul rând prin voinţa omului de fiinţare autentică. Umanismul creează spaţiul spiritual în care fiecare poate şi trebuie să lupte pentru independenţa proprie. Calea spre a deveni om adevărat este posibilă doar prin puterea iubirii. Pentru realizarea iubirii în sens creştin, nu toţi oamenii au nevoie de sprijinul Bisericii, dar toţi au nevoie de sprijinul Transcendenţei48’. Filosofia poate fi utilă aici în măsura în care creează un mediu de reflecţie. Dar, întrucât noi nu putem cunoaşte întregul, viaţa noastră nu poate fi decât încercare. În aceasta constă tragismul şi eroismul modern: în a stărui în această viaţă-experiment. Fiind vorba, aşadar, de o viaţă-încercare, de o viaţă-experiment, aceasta nu poate fi niciodată completă în sensul cunoaşterii, al certitudinii. De aceea aici trebuie să intervină credinţa. Jaspers este unul dintre puţinii filosofi care, în planul credinţei în general, distinge o „credinţă filosofică”8, spre deosebire de credinţa religioasă. Credinţa nu este o simplă abandonare în iraţional şi nici un mod de a lua această beţie drept viaţa însăşi. La fel ca şi Kant, Jaspers defineşte credinţa ca pe o certitudine suficientă doar subiectiv. În momentul în care o certitudine este suficientă nu numai subiectiv ci şi obiectiv, atunci aceasta nu mai ţine de sfera credinţei, ci de aceea a ştiinţei. Şi la fel ca şi Hegel, Jaspers admite că credinţa este o cunoaştere nemijlocită, spre deosebire de tot ceea ce poate fi cunoscut prin mijlocirea intelectului. Dar Jaspers adaugă un element propriu la edificarea credinţei: credinţa este o trăire specifică a Cuprinzătorului. Acesta, Cuprinzătorul, după cum am mai arătat mai sus, nu este nici doar obiect şi nici doar subiect, ci este Fiinţa însăşi, care cuprinde în sine şi lumea şi Transcendenţa. Transcendenţa este Fiinţa care nu devine niciodată lume, dar care ne vorbeşte prin fiinţa din lume. Credinţa filosofică se deosebeşte de cea religioasă, deoarece este o succesiune de negaţii, nu poate deveni niciodată confesiune. A crede în sens filosofic înseamnă să ştiu că eu sunt dăruit mie însumi de către Transcendenţă. Credinţa filosofică înseamnă de fapt dobândirea certitudinii Cuprinzătorului.

 

 

Note
1 Nicolae Iuga, Filosofia contemporană despre morala creștină, ed. cit., p. 131 și urm.
2 Karl Jaspers, Texte filosofice, Ed. Politică, București, 1986. Vezi și Karl Jaspers, Introduction à la philosophie, Ed. Plon, Paris, 1951.
3 Karl Jaspers, Texte filosofice, ed. cit., p. 19.
4 Idem, p. 32.
5 Idem, p. 81 și urm.
6 Nicolae Iuga, op. cit., p. 134.
7 Karl Jaspers, op. cit., p. 88 și urm.
8 Karl Jaspres, Conceptul de credință filosofică, în: op. cit., p. 107 și urm.