Dacă te gândești la Dumitru Radu Popescu nu poți să nu îți aduci aminte de omul orchestră, fiindcă s-a dovedit un autor de o complexitate deosebită și un talent de excepție în tot toate scrierile și genurile abordate. Reprezentant, prin atitudine civică și intelectuală, al detașării de realismul socialist cu o serie de nuvele de lungă dimensiune încă din anii Șaizeci, în care evaziunea în non-normalitatea cadrului social politic era traversată de un fantastic incipient construit pe principiul ethosului popular, prin preluarea unor legende și credințe de tip folcloric, prin operele sale a depășit literatura deceniului de debut și a devenit, cu fiecare nouă apariție editorială, un scriitor de primă mărime.
Binomul remontării jocului și transformarea lui în tragic de la un moment dat la altul conferă nuvelelor și romanelor un impact deosebit asupra cititorului. Operele, chiar și cele din anii de debut, prezintă o complexitate deosebită, iar vocile contrastante sau suprapuse ale numeroaselor personaje adâncesc perspectivele din romanele care au urmat, premergând complexitatea acestora și oferindu-i cititorului posibilitatea de a interpreta în mod liber, polivalent, ideile exprimate. Eșafodajul romanesc se regăsește pregnant și în operele sale teatrale, cu protagoniști la fel de ciudați și neliniștiți care destructurează realitatea contingentă pentru a crea alta, conform propriilor dorințe și viziuni. În fond, viziunile sunt cele care detașează elementul real, cunoscut, oficial, de imaginea unei alte realități, proiecție a unei lumi imaginare, aparent detașată de cea a cărei proiecție „platonică” o reprezintă.
La DRP jocul, cu multiplele lui aspecte, face parte din viață iar viața devine un joc (și un vis, o imagine proiectată, totodată!), iar natura umană este propensă spre joc, spre redescoperirea a ceea ce ludicul ascunde sub diferitele moduri de manifestare ale protagoniștilor. Într-o societate în care adevărul nu poate fi „urlat” la megafon, multe adevăruri se spun doar în taină, în șoaptă sau într-un cerc restrâns de cunoscuți: aceștia au obligația etică de a nu uita și de a continua să îndepărteze straturile de depuneri sedimentate spre descoperirea miezului incomod al adevărului prim și de a îl face cunoscut colectivității. Celelalte „adevăruri” (jumătăți de adevăruri, minciuni, retractări ș.a.) cad rând pe rând în desuetudine, sunt amendate de realitate și vor fi obiect al mirării și chiar al luării în râs de către o colectivitate în așteptare. În fond, și romanele sunt tot piese de teatru, cu un public activ sau pasiv care urmărește ce se întâmplă pe scena vieții. În căutarea adevărului sau a frânturilor acestuia din care se încheagă într-o viziune corală operele derepopesciene, protagoniști știu că acesta se află ca niște „mări sub pustiuri” și încearcă, în mod individual, să îl identifice și să-l recompună într-un puzzle complex, cu un final lăsat deschis spre implicarea cititorului și a reacțiilor acestuia la tema/argumentul supus dezbaterii. Teama, foamea, delațiunea, obstinația în aflarea sensului existenței, ridicolul și aspirația de a-și depăși condiția sunt doar câteva dintre argumentele asupra cărora se oprește autorul. Scriitura obiectivă, autoanaliza, observarea „prismatică” sunt tehnici romanești care concurează la realizarea unei complexități narative, pe mai multe paliere, în romane care, prin subiectele lor și tehnicile narative propuse, au depășit spațiul temporal investigat, reflectând o istorie națională multidecenală.
Oamenii săi „suciți” pun întrebări și așteaptă răspunsuri sau doar își pun întrebări având răspunsul deja pregătit, obținut din experiență personală sau din experiențele colectivității, în numele cărora unii chiar încearcă să vorbească spre a fi repede „contrați” de semenii care știu „adevăruri” paralele. De aici se nasc conflictele tramelor romanești dar și cele din operele teatrale, în scenarii, care au „in nuce” o legendă, un mit sau un simbol/obsesie în jurul căruia gravitează, când mai aproape, când mai departe, povestirea (adesea devine o dezbatere publică!) și care, spre sfârșitul lucrării, va reveni închizând cercul expunerii, dând rotunjime călătoriei ideatice. Sub masca râsului și a glumei se spun adevăruri esențiale, dureroase, care, altfel, nu ar fi putut fi spuse sau ar fi putut crea o stare conflictuală. Dozarea afirmațiilor, acoperirea lor succesivă cu alte narațiuni în cadrul narațiunii principale, abordarea pluriunghiulară a argumentelor oferă personajelor o anumită libertate de a spune ceea ce le frământă de a se elibera cathartic de ceea le face viața un calvar.
Atent observator al realității, DRP s-a dovedit în toate lucrările sale un poet. Metaforele și simbolurile sunt elemente nu doar ale unei poetici a prozei scurte, a romanului și a teatrului ci și ale poeziei, un gen căruia a refuzat mult timp să îi aloce atenția cuvenită, poate din reticența de a nu se lăsa identificat prin prisma unei sensibilități care i-ar fi alterat portretul de om hotărât și detașat de contingent. Adică și-a creat o mască de purtat pe marea scenă numită viață de către un scriitor și om angajat social în și prin tot ceea ne-a lăsat moștenire.