Pseudonim al poetei și scriitoarei italiene Vittoria Guerrini (Bologna, 1923 – Roma, 1977), Cristina Campo a suferit de inimă încă din vremea studiilor particulare, boală ce i-a condiționat înteaga existență. Crescută în cultul frumuseții, a fost însuflețită de o nestăvilită tensiune a perfecțiunii, atât etică, cât și estetică; înrâurită de gândirea Simonei Weil, în ultimii ani ai vieții s-a dedicat studiului misticilor și marii tradiții liturgice a creștinismului catolic roman și oriental.
Cunoscută mai cu seamă ca traducătoare (John Donne, Emily Dickinson, San Juan de la Cruz, William Carlos Williams etc), a publicat în timpul vieții doar o culegere de versuri (Passo d’addio, 1956), câteva articole în diverse reviste și două volume de eseuri (Basm și mister și alte însemnări, 1962; Flautul și covorul, 1971). Interesul pentru figura și scrierile ei a crescut simultan cu publicarea postumă a operelor sale, începând cu Gli imperdonabili, 1987 – cuprinzând întreaga-i operă eseistică, al cărei titlu îl reia pe cel al unui eseu dedicat poeților sau/și trimite la impardonabila lor iubire pentru perfecțiune. Urmează Tigrul absența, 1991, ce cuprinde poeziile (inclusiv cele inedite) și traducerile, și Sub nume fals (1998), în care și-au găsit locul articole, prefețe și alte scrieri publicate sub alte pseudonime. Au văzut lumina tiparului totodată și numeroase volume de scrisori către prieteni, literați, editori, din diverse etape al scurtei sale vieți.

 

 

Vom muri departe unul de celălalt

Fericită voi fi cu obrazul în palma ta
de Anul Nou; dacă într-a mea vei
contempla urma unei alte migrații.
Despre suflet prea puțin
cunoaștem. Va bea poate din bazinele
nopților concave fără pași,
se va odihni sub aerienele plantații
germinate de pietre…
O, doamne și frate! dar despre noi
deasupra unei vitrine de cristal
popoare studioase vor scrie
poate, peste o mie de ierni.
„niciun legământ nu-i unea pe-acești morți
în pustia necropolă”

 

 

Moriremo lontani. Sarà molto

se poserò la guancia nel tuo palmo
a Capodanno; se nel mio la traccia
contemplerai di un’altra migrazione.
Dell’anima ben poco
sappiamo. Berrà forse dai bacini
delle concave notti senza passi,
poserà sotto aeree piantagioni
germinate dai sassi…
O signore e fratello! ma di noi
sopra una sola teca di cristallo
popoli studiosi scriveranno
forse, tra mille inverni:
«nessun vincolo univa questi morti
nella necropoli deserta”

 

A rămas acolo jos, caldă, viața,

Văzduhul de culoarea ochilor mei, timpul
ce ardea în adâncul tuturor vânturilor,
mâinile vii, căutându-mă…
se irosi mângâierea pe care n-o mai găsesc
decât între două somnuri înțelepciunea mea
fără de sfârșit praf și pulbere. Și tu cuvânt
ce prefăceai sângele în lacrimi.
Nici măcar un chip nu am
cu mine, deja defunct în alt chip
precum nădejdea în vin și băut
în aprinsele tăceri…
Mă întorc singură
între două somnuri, văd măslinul
trandafiriu peste ulcioarele pline de apa și luna
iernii prealungi, Mă-ntorc la tine ce-ngheți
în suava mea tunică de foc…

 

 

È rimasta laggiù, calda, la vita,

l’aria colore dei miei occhi, il tempo
che bruciavano in fondo ad ogni vento
mani vive, cercandomi…
Rimasta è la carezza che non trovo
più se non tra due sonni, l’infinita
mia sapienza in frantumi. E tu, parola
che tramutavi il sangue in lacrime.
Nemmeno porto un viso
con me, già trapassato in altro viso
come spera nel vino e consumato
negli accesi silenzi…
Torno sola
tra due sonni laggiù, vedo l’ulivo
roseo sugli orci colmi d’acqua e luna
del lungo inverno. Torno a te che geli
nella mia lieve tunica di fuoco.

***

 

Acum tu pășești departe, de-a lungul crucilor

labirintului, de-a lungul nopților ploioase ce mi le-aprind
în bezna pupilelor,
tu, fără de precista risipitoarea glasurilor…
Străzi pe care nevinovăția vrea să le ignore și arde
să dăruie, închisă și nudă, fără pleoape sau buze!
Căci pe unde pășești tu e Samarcand,
și se topesc tăcerile covoare de răsuflări,
se mistuie grăunțele zbuciumului –
și fii atent: între o piatră și altă piatră se scurge un fir de sânge,
acolo unde ajunge piciorul tău,

***

 

Ora tu passi lontano, lungo le croci del labirinto,

lungo le notti piovose che io m’accendo
nel buio delle pupille,
tu, senza più fanciulla che disperda le voci…
Strade che l’innocenza vuole ignorare e brucia
di offrire, chiusa e nuda, senza palpebre o labbra!
Poiché dove tu passi è Samarcanda,
e sciolgono i silenzi tappeti di respiri,
consumano i grani dell’ansia –
e attento: fra pietra e pietra corre un filo di sangue,
là dove giunge il tuo piede.

 

 

***

Iubirea mea, azi numele tău
de pe buzele mele a scăpătat
precum de pe ultima treaptă piciorul…
Azi s-a revărsat apa vieții
și întreagă cât e de lungă scara trebuie
începută din nou.
Te-am scos la mezat, iubire, pe cuvinte
Miere întunecată ce miroși
în vase diafane
sub o mie șase sute de ani de lavă –
te voi recunoaște în noianul tăcerii
fără de moarte.

 

 

***

Amore, oggi il tuo nome
al mio labbro è sfuggito
come al piede l’ultimo gradino…
Ora è sparsa l’acqua della vita
e tutta la lunga scala
è da ricominciare.
T’ho barattato, amore, con parole.
Buio miele che odori
dentro diafani vasi
sotto mille e seicento anni di lava –
ti riconoscerò dall’immortale
silenzio.

 

 

***

Azi vreau ca literele mele să redevină albe,
numele meu să fie neauzit, grația mea stăvilită;
încât să mă destind pe cadranul zilelor,
viața să se reducă la miezul nopții.
Iar valea mea trandafirie a grădinii de măslini
și orașul un labirint al iubirilor mele
să fie micșorate cât un lat de palmă,
palma mea marcată de toate morțile mele.
O, Orient Mijlociu destins de propria voce,
vreau să mă trezesc pe calea Damascului –
fără să fi ridicat vreodată privirea la un cer
altul decât al său, de-atâta bucurie pe cruce.

 

***

Ora rivoglio bianche tutte le mie lettere,
inaudito il mio nome, la mia grazia richiusa;
ch’io mi distenda sul quadrante dei giorni,
riconduca la vita a mezzanotte.
E la mia valle rosata dagli uliveti
e la città intricata dei miei amori
siano richiuse come breve palmo,
il mio palmo segnato da tutte le mie morti.
O Medio Oriente disteso dalla sua voce,
voglio destarmi sulla via di Damasco –
né mai lo sguardo aver levato a un cielo
altro dal suo, da tanta gioia in croce.

 

 

***

Credincioasă precum ramul
plecat de prea multe zăpezi
bucuroasă precum focurile
pe colinele de uitare,
pe lamele ascuțite
într-n tricou alb de urzici,
te voi învăța, suflete al meu,
acest pas de adio…
Carnețel
Un an… Își reținea steaua
Cerul celei de-a doua Veniri. Pe gură
fără febră sau teamă mâna mea
îți desena un cuvânt sumbru.
Și sfera sufletului și a anului
vibra în vârful unui jet de aur
înalt și subțire de sânge.
Tremuram
surâzători privirilor – apropierii
întunecoase a acelui gardian incoruptibil
ce în grădini închide fântânile.
__________________________________
Anul Nou ’53 – ‘54

 

 

Devota come ramo

curvato da molte nevi
allegra come falò
per colline d’oblio,
su acutissime lamine
in bianca maglia d’ortiche,
ti insegnerò, mia anima,
questo passo d’addio…
Quadernetto
Un anno… Tratteneva la sua stella
il cielo dell’Avvento. Sulla bocca
senza febbre o paura la mia mano
ti disegnava, oscura, una parola.
E la sfera dell’anima e dell’anno
vibrava in cima a uno zampillo d’oro
alto e sottile il sangue.
Ne tremavamo
sorridenti agli sguardi – all’accostarsi
buio di quel guardiano incorruttibile
che nei giardini chiude le fontane.
_____________________________
Capodanno ’53-’54

 

 

Sindbad

Văzduhul pe zi ce trece se întețește în jurul meu
pe zi ce trece îmi mistuie pleoapele
Universul și-a acoperit chipul
umbre îmi spun: e iarnă
Tu în virginul spațiu unde se leagănă
insule nechibzuite, eu în teroarea
florilor de liliac, într-o văpaie de turturele
pe blânda, casnica cale a nebuniei.
Se stivuiește cânepă, măsline
piețe și ani… Eu aplec genele
Veni-va miezul nopții, primul strigăt
în tăcere, foarte lunga prăbușire
a fazanului între propriile aripi.
Vară indiană
Octombrie, floare a primejdiei mele –
Primăvara răsturnată în râuri,
O oră îmi este indiferentă până la moarte
–arțarul are zborul spart, focurile se-ncețoșează –
o oră spaima de a exista mă înfruntă
radioasă, precum astrul cel roșu.
Totul e deja cunoscut, mareea prezisă,
și totul se-ntunecă și se limpezește
cu proaspăta disperare, cu o uimitoare fermitate…
Lumina dintre două ploi, în amontele
râului ce mă străpunge între trup
și suflet, e o lumină nocturnă
– noaptea pe care n-o voi vedea –
limpede în păduri.

 

 

 

Sindbad

L’aria di giorno in giorno si addensa intorno a te
di giorno in giorno consuma le mie palpebre.
L’universo s’è coperto il viso
ombre mi dicono: è inverno.
Tu nel vergine spazio dove si cullano
isole negligenti, io nel terrore
dei lillà, in una vampa di tortore,
sulla mite, domestica strada della follia.
Si stivano canapa, olive
mercati e anni… Io non chino le ciglia.
Mezzanotte verrà, il primo grido
del silenzio, il lunghissimo ricadere
del fagiano tra le sue ali.
Estate indiana
Ottobre, fiore del mio pericolo –
primavera capovolta nei fiumi.
Un’ora m’è indifferente fino alla morte
– l’acero ha il volo rotto, i fuochi annebbiano –
un’ora il terrore di esistere mi affronta
raggiante, come l’astero rosso.
Tutto è già noto, la marea prevista,
pure tutto si ottenebra e rischiara
con fresca disperazione, con stupenda
fermezza…
La luce tra due piogge, sulla punta
di fiume che mi trafigge tra corpo
e anima, è una luce di notte
– la notte che non vedrò –
chiara nelle selve.

 

 

Traducere și prezentare de Geo Vasile