Feleki Károly este artist vizual, cunoscut în primul rând ca artist fotograf și creator de afișe combatante (să le numim politice?). Expoziția de desene Cluj-Napoca \ 1986 este deschisă din mai în septembrie la Galeria M2 de la Clinica Medicală 2 din Cluj-Napoca.

 

Silvia Suciu: — Ce legătură este între grafică, fotografie și desen?

Károly Feleki: — La baza artelor vizuale stă desenul. Mă încântă povestea Micului Prinț, pentru că autorul, Antoine de Saint-Exupery, a scris un text splendid care debutează cu o referire la desen, mai exact la descifrarea unui desen. Aflăm că primul său desen prezintă un șarpe boa care a înghițit un elefant întreg, dar forma din imagine seamănă cu o pălărie. Ca să poată fi înțeles și de „oamenii mari”, care solicită mereu explicații suplimentare, realizează un al doilea desen, unul stratificat (sau transparent) în care reprezintă și interiorul șarpelui, unde, de data aceasta poate fi văzut și elefantul. Primul desen va fi însă descifrat doar de Micul Prinț, un copilaș inocent, cu ocazia unei întâlniri întâmplătoare, ce a avut loc în deșert. Iată că desenul dobândește sensuri doar pentru cei predestinați să rezoneze cu ideile artistului. Am expus acum aici lucrările mele care au fost realizate în 1986, ca o declarație de admirație față de aspectul uman și istoric pe care îl degaja atunci orașul meu natal, Cluj. De atunci, atât aspectul cât și atmosfera orașului s-au schimbat în mare măsură, în mod firesc.

— Cum a apărut pasiunea pentru fotografie și ce satisfacții aveți ca profesor?

— La 14 ani am primit un aparat de fotografiat cu burduf, care putea utiliza film lat. La prima developare făcută la un laborator din oraș, tehnicianul mi-a zgâriat filmul. Supărat fiind pe neglijență, am început să-mi fac singur negativele și tirajele argentice alb/negru; astfel, nu am zgârieturi și controlez deplin calitatea tehnică. Pasiunea se naște în prima zi, când vezi în laborator că apare sub ochii tăi o imagine pe o hârtie albă care înainte nu conținea nimic. E momentul magic al infestării cu virusul fotografiei. E fascinant!
Satisfacția unui profesor la arte vine când studentul (discipolul), ajuns absolvent, reușește să se afirme cu strălucire în domeniu, fără a mai avea nevoie să se sprijine pe umărul maestrului. Avem absolvenți remarcați la diverse manifestări artistice, aici acasă, dar și în lume, alții care susțin workshopuri fie despre fotografia de pionierat, fie despre fotografia digitală, fondează fundații focusate pe artă, lucrează la posturi de televiziune, sau în publicitate, organizează tabere de creație, sunt chiar curatori ai unor manifestări culturale, sau cadre didactice în câteva universități de artă din țară.

Acum câtiva ani, într-o noapte de revelion, am primit un SMS de la o absolventă a secției foto cu acest scurt conținut: „Anii petrecuți la universitate au fost cei mai frumoși!” Aceste cuvinte spun totul. Împreună cu colegii mei formăm tineri de valoare.

— Ce face o imagine bună, fie că vorbim de fotografie sau desen?

— Mesajul, sensul cultural pe care îl transmite, fie că e fotografie, fie că e desen. În celebrul său desen ce poartă titlul ”Omul vitruvian”, Leonardo da Vinci prezintă un bărbat încadrat concomitent într-un cerc și într-un pătrat. Pentru că filozofia și simbolistica europeană (și nu numai cea europeană) spune că omul, ca ființă, este un întreg format din spirit și din materie. O genială imagine de sinteză! În schimb, farmecul de netăgăduit al fotografiei constă în faptul că nu poți fotografia decât ceea ce există în mod real, chiar și când faci fotografie nonfigurativă. Roland Barthes, în cartea sa ”Camera lucida”, descrie cu fascinație nașterea unei imagini fotografice care depinde în mod direct de lumina solară. Pe scurt, în felul acesta, raza solară plecată de la Soare o întâlnește pe mama mea, care modifică caracteristicile acestei raze și o trimite spre materialul fotosensibil unde imaginea mamei mele va lăsa o urmă. După developare, din nou, o rază de lumină mă va ajuta să o revăd pe mama. Deci, totul este povestea unei radiații, a unei energii mărturisitoare despre mama. Genial!
Problema legată de frumos/urât pe care și-o pun foarte mulți practicieni sau iubitori de artă (desenat frumos sau urât, fotografiat frumos sau urât) este foarte complexă. Pentru mine, problema frumos/urât nu există. La fiecare imagine mă interesează și mă fascinează ceea ce pot să înțeleg mai mult despre lume decât ce știam înainte să o văd. Adică: mesajul.

— Astăzi, aproape toată lumea are acces la dispozitive cu care se pot face imagini fotografice. Care este diferența dintre fotografia profesionistă și fotografia făcută de un amator?

— În spatele celui mai bun dispozitiv de realizat imagini fotografice trebuie să se afle un creier bun, adică un om de cultură, conectat la fenomenul artistic, cultural, social, religios, la evenimente istorice… În majoritatea cazurilor se nasc fotografii de familie, amintiri personale (imagini care, de altfel, pot fi deseori extraordinare). Dar, la fel ca în literatură: poți să ai cel mai bun stilou și totuși nu scrii nici proză, nici poezie dacă nu ai ce spune.

— Ce artiști fotografi v-au marcat de-a lungul carierei?

— Apreciez și am fost influențat în primul rând de fotografia umanistă, promovată mai ales de membrii Agenției de Presă Magnum: Henri Cartier Bresson, Robert Capa, Josef Koudelka, Sebastião Salgado, René Burri… În Wikipedia găsim că „Magnum este o comunitate de gândire, împărtășită de oameni de calitate, o curiozitate despre ceea ce se întâmplă în lume, un respect pentru ceea ce se întâmplă și o dorință de a transcrie vizual”. Henri Cartier Bresson susține că fiecare eveniment aflat în desfășurare are un „moment decisiv” în care se concentrează, din punct de vedere vizual, sensul pe care fotograful trebuie să-l identifice și să-l capteze în mod credibil. Robert Capa, fotoreporter de război, spune că dacă fotografia nu e suficient de bună înseamnă că nu te aflai suficient de aproape. Într-un workshop susținut la Cluj, René Burri a remarcat faptul că în prezența aparatului de fotografiat istoria se modifică. (Pentru că cei care te văd cu un aparat de fotografiat își schimbă brusc comportamentul.) De aceea, prezența artistului fotograf la evenimente purtătoare de semnificații trebuie să fie discretă.

— Cum a influențat arta actuală evoluția tehnicii fotografice?

— De la inventarea sa (1839), imaginea fotografică a interferat constant cu pictura și cu artele vizuale ale diferitelor perioade. Pictorii au constatat rapid că s-a inventat și se va impune curând o tehnologie capabilă să redea prin imagine detaliile obiectelor din realitatea obiectivă cu o foarte mare precizie, și încă într-un timp relativ scurt, deci realismul din pictură a primit un concurent puternic. Din această primă întâlnire fotografia a beneficiat enorm, deoarece din dorința de a ridica imaginea fotografică la valoarea și recunoașterea de către public a picturii, a preluat de aici, în primul rând, tematici și principii de compunere a spațiului plastic. Iar pictorii au ajuns la concluzia că drumul pe care s-a mers, prin perfecționarea reprezentării realist-mimetice a realității, trebuie regândit din temelii. S-a născut astfel arta modernă (perioada cuprinsă între impresionism și postmodernism), unde reprezentarea mimetică nu mai putea rămâne criteriu prioritar de operare, și drept urmare artiștii au cucerit o mai largă libertate de expresie. În schimb aspecte ale invențiilor din fotografie, precum fotograma, solarizarea, rasterizarea, izohelia, posterizarea, fotomontajul, stroboscopia, relația clar/neclar, utilizarea iluminării artificiale, au fost preluate cu entuziasm de către pictori pentru realizarea lucrărilor lor, spre beneficiul ambelor părți.
Din fotografie a derivat cinematografia, arta video, animația, video-instalația; forme de artă prezente în mod prioritar la principalele manifestări de artă contemporană. Trecerea la imaginea digitală oferă și asigură libertate totală în experimentul artistic actual; sunt organizate festivaluri de artă electronică în principalele centre culturale din lume.

— Problemele sociale sau politice au influențat vreodată creația vizuală proprie? Cum ați ales să le reprezentați la nivel artistic?

— Mă consider un cetățean activ al cetății, sau, cu o deschidere mai largă, al zonei geografice în care trăiesc. Cred că prin activitatea mea fotografică pot fi un formator de opinii sociale și – de ce nu ? – de opinii ce privesc istoria locului (pot completa memoria societății privind evenimentele prin care trecem).
Am un material fotodocumentar captat în perioada 1979-1984 cu referire la demolarea străzilor unde locuiau hoștezenii (agricultorii Clujului), demolare care a folosit ca pretext sistematizarea orașului, deoarece, evident, orașul crește. Când viitorul vine peste noi cu schimbările ce se impun, îl acceptăm smeriți, că este în folosul nostru, dar modul brutal și inuman în care s-a făcut în acei ani exproprierea terenurilor și demolarea caselor a generat dezastre sufletești și materiale ireparabile pentru multe familii și chiar și în rândul comunității extinse. Eu am documentat prin imagini fotografice tragedia acelor ani.
Între timp, am realizat în perioada 1980-2010 un material fotografic pe care l-am publicat în cartea „Spiritul locului / Rezervația” în care încerc să pun bazele unei arhive vizuale care dezvăluie, relevă și mărturisește, la modul poetic și cu fior, despre respirația gestului cotidian local. Fotografiile mele sunt însoțite de poezii scrise de Dorel Găină și prezintă modul contemplativ/leneș în care trecea candid prin viață populația locală, mai ales cea rurală din Transilvania, Moldova și Republica Moldova. În acest album vedem un stil de viață care dispare pe zi ce trece din acest spațiu.

— Există vreo lucrare proprie de care sunteți atașat sau pe care o considerați cea mai reușită?

— Am realizat în diferite muzee de artă din Europa câteva fotografii care pot fi adunate sub titlul „Fascinație”. În toate imaginile apare același personaj pe care îl vedem din spate (Dorel Găină). Acest personaj este omul contemplator, care se întâlnește realmente cu geniul unor pictori precum Claude Monet, Henri de Toulouse-Lautrec, Auguste Renoir, Édouard Manet… Pe contemplatorul nostru l-am plasat în cel mai potrivit loc, în fața picturii, ca și cum autorii picturilor i-ar fi rezervat un loc acolo.

— Considerați că internetul a schimbat percepția vizuală?

— Internetul este un formidabil instrument pentru informare. Poți găsi aproape totul într-un timp foarte scurt, despre subiectul căutat. Poți găsi milioane de imagini, accesibile tuturor. Dar nu se compară cu o carte, sau prezența ta în muzeu, sau în sala de expoziție, unde intri în contact direct cu lucrarea originală. Pe internet circulă orice informație (verificată sau nu). În carte ai girul editurii la care autorul a publicat ceea ce avea de spus. Pe internet găsești de regulă fragmente din cărți. Imaginea văzută pe monitor diferă enorm de modul în care ajungi în contact cu lucrarea plastică originală. Caracteristici de felul: dimensiune, culoare, contrast, saturația culorii și rezoluție sunt uniformizate nonșalant de către program, nu poți sesiza diferențele de rafinament. Internauții ajung să creadă că toate lucrările de artă plastică au aceeași calitate, în ceea ce priveste talentul artiștilor și cunoștințele de măiestrie. Cred că, pe lângă navigarea pe internet, doar prezența ta fizică în fața lucrării originale poate asigura plenar perceperea magiei artei.

— Expoziția de desene Cluj-Napoca | 1986 are loc într-un spațiu mai puțin obișnuit, Clinica Medicală 2 din Cluj-Napoca. Ce părere aveți despre folosirea altor spații decât cele consacrate pentru organizarea unor manifestări de artă vizuală?

— Evident, apreciez mai ales spațiile consacrate: muzee, centre culturale și galerii de prestigiu. Ele girează, prin prestigiul câștigat în timp pentru valoarea gestului tău artistic. Dar am avut ocazia să vad lucrări realizate de mari personalități ale artei expuse în spații publice precum gara din Zürich unde Ernesto Neto expune chiar acum (iulie 2018) o instalație extraordinară (Gaya Mother Tree), desenele lui Dan Perjovschi la Cabaret Voltaire din Zürich… Se organizează manifestări artistice în spații neconvenționale: biserici, sinagogi, foste hale industriale, foste cazărmi, poduri, pivnițe, ganguri, spitale, bănci, puburi, depozite… Fiecare spațiu are un farmec propriu, un cerc de fani, fiecare cu altă zonă de preferințe culturale și sociale și astfel ai unde împărtăși idei cu diverse grupuri. E foarte bună existența acestei multitudini de șanse de manifestare.

— Cum se vede Clujul din 1986 față de Clujul din 2018?

— Clujul din 1986 arăta foarte diferit raportat la Clujul de azi. Deși neasfaltat, neiluminat noaptea, neîncălzit iarna, arăta romantic. Monumentele arhitectonice respirau în spațiul care le-a fost destinat.
Mulți susțin că suntem tari, azi aici, și ei cred că Clujul se vede bine. Da, Clujul e un oraș universitar, cultural, medical și industrial foarte activ. Însă eu cred că prea multe lucruri au fost făcute în grabă, fără armonie în arhitectură. Construim orice formă, altfel pe fiecare loc, fără a corela stil, înălțime, funcție… Faci un drum cu mașina pe Strada Bună Ziua. Nu sunt trotuare, dar nici spațiu suficient pentru ele; pe unde să meargă copiii la școală? Iarna cum se descurcă acești copii pe drum? Accesul spre Florești e catastrofal. Nu avem un proiect coerent de urbanizare, care să ia în considerere nevoile de bază ale vieții cotidiene. Ca artist, pot spune că în afară de zona centrală, Parcul Central, edilii din primărie și arhitecții orașului mai au mult de lucru. Trebuie create locuri de întâlnire/socializare care să fie altceva decât pub-uri. Adică piețe primitoare, largi, armonioase.
Interviu realizat de
Silvia Suciu