În primele zile ale anului 1990, imediat după Anul Nou, au fost frământări politice în vederea constituirii unor organisme cât mai reprezentative ale puterii locale. Este adevărat, în seara zilei de 22 decembrie 1989, nu aș putea să spun exact pe la ce oră, celor care au ocupat sediile puterii locale, primăriile și respectiv sediile PCR, care se aflau în una și aceeași clădire, li s-a comunicat telefonic că la nivel central, la București, s-a constituit un nou organism de putere, numit Frontul Salvării Naționale, cunoscut sub acronimul FSN, iar local trebuie să se constituie câte un Consiliu al FSN, adică CFSN. FSN-ul local avea în subordine Primăria, la fel cum PCR-ul anterior a avut de asemenea în subordine Primăria. Noua putere a funcționat sub această denumire timp de peste o lună, până când, sub presiunea manifestațiilor organizate de către partidele istorice împotriva FSN pe 28 ianuarie 1990, s-a constituit pe la începutul lunii februarie un alt organism de putere, numit Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), în care 50% din locuri urma să le dețină FSN și 50% din locuri partidele politice reînființate sau nou-înființate, iar FSN s-a transformat în partid politic sub conducerea lui Ion Iliescu. După modelul central, au fost înființate CPUN-uri și la nivel de județ. După alegerile parlamentare din 20 mai 1990 și instalarea unui guvern legitim, CPUN-urile au fost dizolvate pe 30 iunie 1990.
CFSN-urile locale au avut două etape de formare, în ultima decadă a lunii decembrie 1989. Mai întâi, au fost acolo cei care au venit în după-amiaza zilei de 22 decembrie. Au venit de pe stradă, iar strada i-a filtrat spontan, i-a acceptat ca lideri și i-a susținut în funcții. Acesta a fost nucleul inițial sau grupul de inițiativă. Mulți dintre profitorii regimului comunist au stat însă prudenți în casă, până au văzut la televizor secvențele cu execuția lui Ceaușescu. Apoi, începând cu 26 decembrie, au venit la CFSN să-și ofere serviciile și expertiza. Acesta a fost al doilea val care a intrat în componența CFSN și, în scurtă vreme, au început să lupte pentru funcții cu cei impuși de stradă în primul val. Și nu au fost lupte surde în culise, purtate fățarnic cu vorbe mieroase și civilizate, ci au fost lupte deschise, pe față, strigate în gura mare. Oamenii se denunțau reciproc în public de „ceaușiști”, „comuniști” sau „informatori” ai Securității, erau colportate calomnii grosolane și inventate biografii compromițătoare despre adversari și mitingurile ad-hoc de răsturnare a „Frontului” erau ușor de manipulat, pentru că fiecare aspirant la o funcție aducea un grup mai mic sau mai mare de susținători proprii.
Aceste lupte intestine s-au văzut în Maramureș cel mai clar la nivelul Consiliului Județean. În curs de o săptămână, conducerea CFSN a județului a fost schimbată de două ori. A fost mai întâi un inginer Vasile Țiplea, originar din Ferești, fost director de fabrică în Baia Mare, dar după câteva zile de contestații a fost înlocuit cu ing. Avram Crăciun, tot un fost director „ceaușist”, care nici el nu a rezistat prea mult. Pentru a se da mai multă legitimitate și stabilitate CFSN-ului județean, cineva a propus organizarea unei ședințe mai extinse, la care să participe reprezentanți ai cât mai multe CFSN-uri din județ, inclusiv din zona Maramureșului zis Istoric. La acea ședință din 9 ianuarie 1990 am participat și vreo cinci reprezentanți ai CFSN Sighet. Oamenii erau obosiți și răgușiți de atâta strigat și contestat – „și dă-i și luptă”, vorba lui Caragiale. În cadrul ședinței, cineva a citit o listă cu nume propuse pentru CFSN-ul județului, listă care trebuia votată pentru sau contra, poziție cu poziție, prin ridicare de mâini. Ca din întâmplare, toate numele erau din Baia Mare. Spre final, eu am luat cuvântul întrerupând mecanica votării și am întrebat dacă este vorba de CFSN-ul județului, sau de CFSN-ul municipiului Baia Mare? Și dacă e vorba de CFSN Baia Mare, atunci de ce ne-a mai convocat și pe noi? Sesizând anormalul situației, viitorul senator PUNR Teodor Ardelean, cu care ne cunoșteam foarte bine, a spus că trebuie să se facă loc în listă și pentru propuneri din afara Băii Mari și el m-a propus pe mine. Apoi au mai fost șterși de pe lista de maximum 51 de persoane încă vreo trei băimăreni și au fost făcute alte propuneri pentru zona Sighet, pentru Valea Izei și pentru zona Vișeu-Borșa. După aceea a fost aleasă structura de conducere a noului Consiliu. Pentru a se asigura stabilitatea funcției și pentru a se preîntâmpina eventualele contestații de ordin politic, a fost propus și ales președinte al CFSN Maramureș colonelul Gheorghe Popa, comandantul unității de artilerie din Baia Mare. Au fost aleși și doi vicepreședinți, economistul Mihai Țânțaș din Baia Mare și eu, ca reprezentant al zonei de „peste deal” (în raport cu Baia Mare), adică de la nord de Munții Gutâi – Țibleș. La Liceul unde eram profesor s-a operat în cartea de muncă „transfer în interesul serviciului, cu rezervarea postului” și astfel am devenit, pentru o jumătate de an, angajat la Consiliul Județean pe funcția de vicepreședinte, cu un salariu de vreo patru ori mai mare decât cel de la școală.
Cu colegul Mihai Țânțaș ne-am înțeles să ne împărțim atribuțiile teritorial, el să se ocupe de problemele din zona Baia Mare – Lăpuș – Seini, iar eu de cele din Maramureșul Istoric. Am preluat Biroul fostului secretar cu Propaganda al fostului Comitet Județean PCR Vasile Gaftone, secretara și mașina acestuia, o Dacie 1300 de culoare neagră, cu nr. 1 MM 103 și având, în afară de claxon, și o sirenă camuflată sub capotă, care suna ca o sirenă militară antiaeriană și care mi-a fost de ajutor în unele situații dificile.
Acel timp de o jumătate de an, ianuarie – iunie 1990, a însemnat pentru mine schimbarea completă a modului de viață. Înainte vreme, prin anii ’80, îmi țineam dimineața orele la liceu, mâncam la prânz acasă și după-amiaza dădeam mediații pentru admitere la Drept și la Științe Economice. O după-amiază, maximum două pe săptămână erau rezervate pentru socializare și discuții cu colegii și cu prietenii la cârciumă, în rest un program previzibil și de rutină. În schimb, începând din ianuarie 1990 am locuit în hotelul fostului PCR din Baia Mare, treceam pe acasă de vreo două-trei ori pe săptămână, aveam tot felul de ședințe, majoritatea cu probleme insolubile și mergeam în teren unde eram solicitat pentru tranșarea unor situații conflictuale sau pentru instalarea unor autorități locale provizorii. Serile în care rămâneam în Baia Mare mi le petreceam de obicei în compania unor oameni de litere, artiști plastici și ziariștii, evitând anturajele politicienilor, fapt care a fost până la urmă în defavoarea mea.
Prima ieșire în teren am făcut-o la doar câteva zile după instalare, pe 15 ianuarie 1990 în satul Cornești comuna Călinești, la solicitarea unui fost elev, Radu pe numele lui de familie, strănepot al profesorului și scriitorului interbelic Andrei Radu. Prin anii ’87-’88, la clasele a XI-a cu care făceam Economie Politică, eu le-am zis ceva despre o formă de proprietate comună la români – proprietatea devălmașă în exteriorul Arcului Carpatic sau proprietatea composesorală în Ardeal – materializată în pășuni și păduri comunale, care satisfăcea nevoile comune ale satului, în special pentru zonele de deal și de munte, unde această formă de proprietate făcea inutilă înființarea de CAP-uri. Eu am uitat episodul, dar elevii nu. Așa că la două-trei zile după ce am ajuns vice la județ, m-am pomenit cu o delegație de tineri liceeni din Cornești, condusă de fostul meu elev Radu. Care era problema? Păi, domn’ profesor, am vrea să desființăm CAP-ul, despre care chiar dumneavoastră ne-ați zis la școală (vă mai aduceți aminte?) că pe la noi nu ar fi fost cazul să se înființeze. „Bine (i-am întrebat), dar de ce nu au venit oameni mai în vârstă, capi de familii membri CAP, de ce ați venit voi?” „Păi, știți, oamenii mai bătrâni se tem, că atunci când s-o făcut Colectivu, pă care n-o vrut să se înscrie, i-o dus la Miliție și i-o bătut”. „Bine, le-am zis, convocați pentru duminică o Adunare generală a membrilor CAP, la ora 12.00”.
Duminica următoare am sosit la Cornești pe la amiază, era o zi însorită cu lumină multă răsfrântă de zăpadă și clopotele băteau a sărbătoare. Oamenii s-au strâns în „centru”, adică în fața unei clădiri vechi cu grilaje de fier și pereții coșcoviți, care adăpostea „bufetul” și un magazin mixt, bărbații mai în față, femeile în spate. Pe trepte s-a pus pentru mine un scaun, pe care să mă pot urca la nevoie, ca să vorbesc. Am cerut să se aducă și o masă, iar la masă l-am pus să stea pe fostul meu elev Radu, ca să scrie un proces-verbal. Totuși, atmosfera era încordată și oamenii se țineau la distanță, nu puteam citi nimic pe fețele lor. Popa din sat, un chefliu cu care eram prieten de pahar, s-a apropiat de mine, am dat mâna și mi-a șoptit la ureche că ar fi bine să nu mă bag în chestia asta, că oamenii sunt agitați și cine știe ce iese, după care a dispărut de acolo. Le-am dat binețe și i-am poftit să vină mai aproape. Nu s-a mișcat nimeni.
M-am prezentat cine sunt, le-am spus că reprezint autoritatea de stat și că am auzit că ei, sătenii din Cornești, vor să desființeze CAP-ul. Cineva m-a întrebat dacă este legal. Eu eram pregătit pentru asta. Am scos din buzunar statutul CAP. În acest statut se afla o prevedere pe care nimeni nu a luat-o în seamă până la mine, anume la Capitolul despre atribuțiile Adunării generale a membrilor CAP era un articol cu un paragraf care spunea că Adunarea generală poate hotărî dizolvarea CAP-ului. Le-am citit pasajul cu voce tare și i-am întrebat dacă ei sunt „Adunarea generală”? Mi-au răspuns în cor că da. I-am întrebat dacă vor să desființeze CAP-ul, a urmat un al doilea „da”, de a răsunat valea. De aici înainte atmosfera s-a destins, sătenii au venit mai aproape și ne-am putut înțelege perfect. Le-am explicat că trebuie să dăm o formă juridică hotărârii și să încheiem un proces verbal, câți sunt pentru, câți sunt împotrivă etc. Un bătrân mi-a zis că toți sunt de acord, mai puțin (se înțelege) președintele CAP, un sătean pe care îl chema Bârlea și în sat avea porecla Botizu. Nici nu a venit la Adunare, iar sătenii erau pregătiți să meargă la el acasă – stătea în apropiere – și să îl aducă cu forța. Le-am spus că nu e nevoie, că acuma e democrație și că se poate să fie și abțineri sau voturi împotrivă.
Nu i-am putut potoli pe oameni, așa că m-am dus eu cu Radu la Botizu acasă. Omul ne-a primit normal, era la curent cu ce se întâmplă în sat și a fost de acord, la rugămintea mea, să vină și el la Adunarea generală. I-am făcut loc lângă mine sus pe scările magazinului și i-am dat cuvântul. A zis că dacă s-ar „sparge colectivu” (desființa CAP-ul) și el s-ar bucura, că ar avea și el de luat înapoi pământ mult, dar nu se va sparge colectivu, că nu va lăsa statul să se întâmple așa-ceva. I-am răspuns că statul nu are treabă aici, că nu e vorba de proprietate de stat și că statutul CAP permite dizolvarea CAP-ului prin hotărâre a Adunării generale. Am început să dictez la procesul verbal că hotărârea se adoptă cu (mi se pare) 160 de voturi pentru (cam ăsta era numărul de familii membri CAP) și un vot împotrivă, dar președintele CAP m-a întrerupt și a strigat că și el votează pentru dizolvare, deci vot în unanimitate. După care mi-a predat cheile și ștampila CAP-ului, pe care le-am înmânat, la rândul meu în public șefului CFSN din sat, pe care l-am numit chiar atunci în persoana lui Radu. Tot satul a aprobat prin aclamații și gestul lui Botizu și alegerea lui Radu.
Mai era acolo un bărbat în vârstă și cărunt, căruia i se zicea Suru, fost deținut politic, lider de opinie în sat cu ceva cunoștințe juridice deprinse în pușcărie. Acesta m-a întrebat direct și grav dacă nu cumva ar putea interveni Armata să reprime această mișcare de spargere a colectivului. Am zis cu histrionie bine disimulată că Armata intervine numai acolo unde o solicităm noi, conducerea județului și că dacă ei, sătenii din Cornești, nu se vor înțelege cum să își ia pământurile de la colectiv înapoi, fiecare ce o avut, dacă se vor sfădi și se vor bate de la mejde, atunci da, atunci vom trimite Armata să pună colectivu înapoi cum o fost. Oamenii au luat foarte în serios cele spuse de mine, s-au jurat în fața mea că nu se vor sfădi în veci de la mejde, că mai bine va lăsa fiecare dintr-a lui, decât să se înființeze colectivu înapoi cum o fost. Asta nu înseamnă că nu au apărut mai târziu și în Cornești, ca peste tot, certuri și procese pentru pământ. Înainte de a ridica ședința, mulțimea mi-a cerut să mai dau cuvântul cuiva, celui mai bătrân om din sat, un moșneag mic de statură și cam surd, în vârstă (dacă țin bine minte) de 94 de ani, pe care îl chema Ivanciuc Pătru zis Popeci. Acesta a spus cu o voce neașteptat de puternică „Amu pot să zic și eu ca profetu acela care o trăit oarecând, când o îmblat Domnu Hristos pă pământ: slobozește Doamne pe robul tău în pace, că au văzut ochii mei mântuirea neamului, că am scăpat de colectiv”.
Am plecat din Cornești seara târziu, lăsând în urmă un sat euforic sărbătorind cu horincă îndulcită cu miere de albine. Am fost condus la mașină de aceeași foști elevi, băieți și fete, care au vrut să mă mai roage ceva în particular. Anume, dacă le dau voie ca în sediul fostei CAP să facă discotecă, deoarece satul lor nu avea ca alte sate cămin cultural. În sinea mea m-a pufnit râsul, dar pe față le-am zis cu toată seriozitatea că aprob această inițiativă, cu condiția ca ei să fie cuminți.