Problema a fost că eu am dat o altă interpretare noțiunii de „specialist în agricultură”. Pentru ziua stabilită, la ora 11.00, i-am anunțat pe țăranii din Călinești și Cornești că ministrul Agriculturii dorește să se întâlnească cu ei la Baia Mare. Oamenii au venit în număr mare, pentru că se temeau că li se va impune reînființarea CAP-urilor. Pe alți „specialiști” nu am anunțat pentru că eu, prin sintagma „specialiști în agricultură”, am înțeles nu numai inginerii agronomi repartizați pe lângă CAP-uri, ci și președinții și brigadierii de la colective, pe care am crezut că nu este cazul să îi convoc și probabil că nici nu ar fi venit. Țăranii de pe Valea Cosăului au venit în schimb în număr destul de mare, încât nu au încăput în sala mare de la Palatul administrativ, prin urmare a fost nevoie să mutăm întâlnirea la Casa de Cultură a Sindicatelor. Acolo a fost un spectacol impresionant. Sala mare de la Casa de Cultură, cu vreo șapte-opt sute de locuri, mai mult de jumătate era ocupată de vreo patru sute de bărbați îmbrăcați toți în alb și negru, cioareci și sumane albe tivite cu postav negru, căciuli negre și curele negre foarte late, până aproape de subsuori, fiecare dintre ei amintind întrucâtva de reprezentarea iconografică a lui Avram Iancu. În mijlocul lor preotul, îmbrăcat în reverendă, ținea ridicat un steag tricolor. Și preotul și alți oameni înțelepți din sat erau pregătiți să țină discursuri.
Când a văzut din culise cum arată sala, ministru Victor Surdu a cedat nervos. A strigat că noi, cei de la județul Maramureș nu am respectat înțelegerea, că el a venit aici pentru o întâlnire cu specialiștii din agricultură, nu pentru miting. Eu am spus că ceea ce numește domnul ministru „specialiști în agricultură”, înseamnă de fapt activiștii PCR din agricultură și că, pe de altă parte, nu se poate contesta calitatea țăranilor de „specialiști în agricultură”, nu are decât să se uite la palmele lor bătătorite de munca la câmp. Ministrul tremura de frică, deși nu era cazul, iar comandantul Poliției județului, colonelul Pintea, un bărbat înalt și masiv încerca să îl calmeze, spunându-i că aici, în spate, există un număr mare de polițiști și soldați pentru a-i asigura protecția. Surdu voia să plece, dar a fost lămurit că ar face o mare greșeală dacă ar pleca, fără să adreseze adunării câteva cuvinte. A ieșit pe scenă vizibil emoționat, a salutat poporul și a spus între altele: „dacă vreți să spargeți CAP-urile, nu aveți decât, sunt CAP-urile voastre”. În timpul aplauzelor prelungite care au urmat, omul a dispărut.
Masa de protocol cu ministrul Agriculturii a fost fixată la Cabana Mogoșa pentru ora 13.00, am rezervat acolo un separeu de vreo zece-douăsprezece locuri. Eu am mers cu mașina mea direct la Mogoșa, fără să mă mai interesez cu ce mașină vine ministrul. Apoi au venit treptat, cu alte mașini, și alții din conducerea județului, inclusiv colonelul Pintea, numai ministrul Surdu nu. Mi s-a spus că va servi masa altundeva, cu colonelul Popa. Am stat la Mogoșa la o masă prelungită, băutură, discuții și glume până noaptea târziu. Ulterior am aflat că ministrul s-a speriat chiar mai rău decât am crezut noi, de frică a refuzat să meargă la masă, s-a dus la Aeroportul din Baia Mare și a stat acolo ascuns în biroul directorului, până la avionul cu care a mers înapoi la București. Este de presupus că a servit totuși ceva în biroul directorului Aeroportului și pe avion, pentru că pe la vreo ora șase în seara aceleași zile l-am văzut la televizor, pe Aeroportul Băneasa din București. Îmbujorat la față, cu nasul mare liliachiu și cu limba puțin împleticită, domnul ministru explica mai mult prin gesturi în fața camerelor de luat vederi că în Maramureș nu a avut ce face și a aprobat dizolvarea CAP-urilor, pentru că țăranii de acolo aveau niște curele uite așa de late, din care au scos niște cuțite uite așa de lungi, pe care le ascuțeau uite așa (imita prin gesturi modul în care țăranul își ascute coasa), ca să îi ia lui gâtul. La ora aceea noi eram încă la Mogoșa și am râs cu lacrimi de pantomima de la TV a ministrului care tocmai fusese oaspetele nostru.
Venea primăvara, oamenii și muncile agricole nu mai puteau să aștepte, situația CAP-urilor trebuia clarificată într-un fel sau altul. Până la urmă lucrurile s-au clarificat cumva de la sine. Oamenii au luat cu japca fiecare ce a apucat de la CAP-uri, faptul că Ministerul Agriculturii nu a emis imediat norme de împărțire a patrimoniului a făcut ca acestea să se dizolve anarhic și să se facă destul de multe distrugeri. În unele locuri, foștii membrii CAP nu s-au certat, s-au bucurat că au scăpat de colectiv, dar în altele s-au produs conflicte violente. Cazul tipic a fost la Săpânța.
Aici, la Săpânța, nu a existat o pornire cvasi-unanimă pentru dizolvarea CAP-ului, de fapt în sinea lor toți voiau, dar cei care au profitat pe timpul existenței CAP-ului, voiau să facă ei desființarea și împărțeala și să ia o parte cât mai mare, cică era munca lor, așa că aceștia s-au pronunțat pe moment împotriva desființării. Satul a ajuns divizat în două tabere aproximativ egale, „comuniștii” sau „teroriștii” care se declarau pentru menținerea CAP-ului și „anti-comuniștii” care se pronunțau vehement pentru desființare. Faptul că săpânțenii sunt niște oameni mai aparte nu s-a dezmințit nici cu această împrejurare. Cei care erau pentru desființare au dat dovadă de o viclenie pe cât de primitivă, tot pe atât de eficientă. Au așteptat prima zi de luni a lunii următoare, atunci când era zi de târg mare la Sighet, un fenomen etnografic cum nu se poate mai interesant. Atunci mergeau la târg la oraș coloane mari de căruțe de pe toate văile, cu animale și tot felul de bunuri de vânzare, dar mergeau la târg și cei care nu vindeau și nu cumpărau nimic, oamenii se îmbrăcau frumos de sărbătoare, se uitau la ce se vinde și la ce prețuri, apoi umpleau cârciumile ca să se întâlnească cu prieteni și cunoscuți din alte sate, iar tinerii, băieți și fete, veneau la oraș să își facă cunoștințe noi și să se plimbe pe corso.
Așadar, pentru ziua de luni 5 februarie 1990, în zi de târg mare la Sighet, „anti-comuniștii” din Săpânța au conspirat în modul cel mai strict secret și nu au mers niciunul la târg, ci au rămas acasă, în timp ce „comuniștii” care nu au bănuit nimic au mers la târg. Și în timp ce „comuniștii” căscau gura prin târg ca fraierii, ceilalți au devalizat CAP-ul cu o repeziciune uimitoare, au golit grajdurile, saivanele și au luat tot ce s-a mai putut găsi și au dus fiecare acasă vite și oi câte le-au încăput prin ocol. Seara, când târgarii s-au întors acasă, au putut constata cu stupoare că CAP-ul lor pur și simplu nu mai exista. A început chiar din acea seară un scandal nemaipomenit, o stare de agitație permanentă, punctată din când în când de bătăi între clanuri, un fel de „război civil” în miniatură. A intrat în sat Poliția și Procuratura încercând să facă anchete dar nu a reușit nimic, Armata nu a intervenit pentru că, dată fiind starea de spirit, aici s-ar fi lăsat cu vărsare de sânge. La ședința de CPUN județean de la Baia Mare mi s-a spus să nu merg eu la Săpânța (se presupunea că eu voi fi de partea celor care, după expresia lor, au furat bunurile obștești ale CAP-ului), că va merge președintele CPUN, domnul colonel Popa. Și într-adevăr colonelul Gheorghe Popa s-a deplasat la Săpânța îmbrăcat militar și inițial a fost primit cu respect. El a ascultat doleanțele sătenilor, după care a vrut să țină un mic discurs politic, pe care însă nu l-a putut duce până la capăt, pentru că a fost întrerupt. Primarul Toader Ștețca a avut ideea năstrușnică să le ceară oamenilor ca să îngenuncheze cu toții iar el, colonelul, să zică rugăciunea Tatăl nostru. Normal, colonelul nu știa rugăciunea, în cazarmă nu au învățat așa ceva. S-a creat un moment penibil, toată autoritatea lui de ofițer superior al Armatei Române s-a evaporat, țăranii l-au declarat „comunist” și l-au poftit afară din sat. La Baia Mare, eu l-am întrebat cu subînțeles cum a fost la Săpânța. Mi-a răspuns înciudat că nu va mai merge acolo, „de acuma nu aveți decât să mergeți dumneavoastră la sălbaticii ăia”.
Se trăgeau sfori la București pentru reprimarea „anti-comuniștilor”, dar aceștia au căutat să atragă atenția opiniei publice naționale asupra lor și au reușit. Au blocat drumul național care duce din județul Satu Mare spre Suceava, într-un punct obligat de trecere, la podul peste râul Săpânța, un blocaj care nu se putea înlătura cu ușurință, au pus un camion cu bușteni de-a curmezișul drumului și i-au dezumflat cauciucurile. În scurtă vreme în Săpânța au venit jurnaliști de la București și din străinătate, presa a creat celor care au spart CAP-ul o aură de simbol al rezistenței anticomuniste. Fierberea și demagogia au durat aproape un an.
Semnificativ pentru ce s-a întâmplat atunci la Săpânța este cazul unui localnic, care ar fi putut foarte bine să devină personaj de roman sau de film. Este vorba de cetățeanul Pop Gheorghe, care era domiciliat în Săpânța la nr. 981. Tatăl său avusese o boală sexuală rară, la fel ca și Regele Carol al II-lea, în sensul că organul său genital era mai dezvoltat și se afla aproape tot timpul în stare de erecție, fapt pentru care a avut, normal, foarte multe femei și copii cu mai multe femei, dar nici una nu a rezistat să trăiască cu el mai mult de câteva luni. În sat era poreclit Fut’ioacă și acest fiu al lui, Gheorghe, era cunoscut ca G’hioca lu Fut’ioacă.
Atunci când „comuniștii” care au reclamat spargerea anarhică și neechitabilă a CAP-ului, la Săpânța a fost trimis un procuror de la Baia Mare (bineînțeles fost procuror comunist, nu erau alții), ca să ancheteze cazul. Așadar, procurorul B. și-a instalat un birou improvizat în sediul Miliției și a început ancheta, dar o anchetă pe care a făcut-o părtinitor, în favoarea „comuniştilor”, falsificând în acest scop și declarațiile sătenilor. Om cu adevărată școală comunistă, dl procuror a luat cu duhul blândeții declarații de la „anti-comunişti”, pe care le-a scris el însuşi, în finalul cărora a strecurat fraza: „subsemnatul am venit de acasă înarmat cu un cuțit (sau cu un topor), cu intenția de a-1 omorî pe cutare”. Voia să-i bage pe oameni la tentativă de omor. Până la urmă, unul mai cu minte dintre săpânțeni, care s-a dovedit a fi chiar G’hioca lu Fut’ioacă s-a prins, declarațiile au fost smulse de la procuror și citite în întregime cu voce tare, procurorul a fost făcut „escroc” şi a fost nevoit să plece de urgență din sat. La câteva săptămâni după asta, la Săpânța vine o comisie de la Procuratura militară de la Bucureşti, ca să ancheteze ambele evenimente: şi bătaia şi ultrajul la adresa procurorului. Cu acea ocazie, primarul Ştețca Toader predă dosarul cu declarațiile luate de procurorul B. pe bază de proces verbal, unui civil care s-a prezentat ca fiind „colonelul Gambrea” de la Bucureşti. Urmează apoi alte şi alte evenimente.
Abia pe la sfârşitul anului 1992, trei protagonişti ai întâmplărilor de aici: fostul primar Ştețca Toader, Pop Ion zis Popic şi Pop Gheorghe zis Futioacă au fost inculpați într-un proces de ultraj împotriva procurorului B., proces a cărui judecare a fost stabilită tocmai la Ploieşti (???), dosar nr. l305/ianuarie 1993. Şi imediat, cu o grabă suspectă, împotriva celor trei se emit mandate de arestare preventivă, cu data de 13 ianuarie 1993. Inculpații nu pot fi însă arestați. Ştețca şi cu Popic fug din țară, primul obținând azil politic în Franța, al doilea anjungând în Australia. Futioacă dispare şi el pe undeva. Apoi, deşi procesul se judecă cu inculpații lipsă, şi deşi aceştia nu se apără, acuzația de ultraj nu se poate susține. Dar nu sunt achitați. Ci li se schimbă încadrarea, în sensul că sunt trimişi în judecată pentru altceva, pentru săvârşirea infracțiunii de sustragere şi distrugere de înscrisuri emise de organele judiciare (art. 242 Cod penal de atunci). Adică sustragerea şi distrugerea declarațiilor luate de procurorul B. Inculpații, din nou lipsă la proces, nu pun la dispoziția instanței dovada scrisă de la „colonelul Gambrea”, căruia i-au predat declarațiile respective. Cei trei sunt judecați şi condamnați în lipsă astfel: Pop Gheorghe la pedeapsă maximă de trei ani închisoare, Pop Ion şi Ştețca Toader la câte un an şi jumătate fiecare. Înainte de asta însă, în ianuarie 1993, la Primăria Săpânța se comunică mandatele de arestare preventivă emise de către Parchetul din Ploieşti. Despre Pop Gheorghe s-a zis că în sat că „umblă pribag” prin pădurile din hotarul Săpânței şi pe aiurea. Poliția nu reuşeşte să-i dea de urmă, pentru a-1 aresta.
Apoi în primăvară, un informator anunță Poliția că Ghioca a venit acasă de Paşti, la părinții lui care locuiau la o margine de sat, lângă pădure. Poliția pune la cale capturarea fugarului în chiar săptămâna patimilor a anului 1993, în noaptea de 12 spre 13 aprilie. Un dispozitiv impresionant de forțe, un pluton de jandarmi şi mai mulți polițişti înconjoară casa bătrânilor. Atacă cu spray câinii și apoi, în numele legii, sparg uşa. Mama celui căutat, o femeie în vârstă de 73 de ani, se trezeşte si începe să strige. Un plutonier de Poliție fost de Miliție o atacă și pe babă cu spray paralizant şi, după ce o trânteşte la pământ, o loveşte cu picioarele. Bătrânul este și el brutalizat. Culmea, Ghioca reuşeşte să scape. Poliția nu a reuşit să-l prindă nici după aceea, timp de aproape trei ani.
Iată însă că în toamna anului 1995 se produce o adevărată lovitură de teatru. Procesul se rejudecă în apel, la Tribunalul Prahova (dosar nr. 4115/1994). La termen se prezintă tatăl inculpatului și depune la Dosar Procesul verbal de predare a declarațiilor către „colonelul Gambrea”. Instanța constată că domnul Pop Gheorghe domiciliat în Săpânța la nr. 981, nu a sustras nimic de la procurorul B. în februarie 1990 şi că, prin urmare, este nevinovat și este achitat.
După acest proces, Ghioca lu’ Futioacă părăseşte (zice-se) pădurea şi revine în sat, ocazie cu care se află despre el niște lucruri stupefiante. Întâi, că el nu a petrecut iernile ca „pribag pă păduri”, ci în acest interval a fost periodic în Ungaria, unde și-a găsit de lucru și a trăit bine-mersi la căldură, fapt ce se putea dovedi cu vizele de pe pașaport. Și al doilea, în noaptea în care Miliția a intrat cu forța în casa părinților lui, el a fost în casă, dar nu a fost găsit. Într-adevăr, de Paști în 1993 el a venit acasă din Ungaria, cu bani și cumpărături. A locuit într-o cameră cu soția sa și cu un prieten bun de-al lui, care rămânea și peste noapte să doarmă acolo, pe o laviță. Când și-au dat seama că locuința este încercuită de Poliție și Jandarmerie, Ghiocă s-a suit repede în podul casei, iar prietenul lui de pe laviță și-a dat jos cioarecii și s-a băgat în pat lângă nevastă-sa. Milițienii au scos pe întuneric bărbatul din pat (casa nu avea curent electric), l-au trântit cu fața la pământ și l-au încătușat după procedură, apoi au aprins lanterna și au văzut că nu-i Ghiocă. Ce caută ăsta aici? Păi, umblă și el la nevasta lu Futioacă, că-i fără bărbat. Iar nevasta a început să bocească, de ți se rupea inima: „vai, domnu șef, dacă află Ghiocă ’i în stare să mă omoare, vai vă rog frumos să nu spuneți la nime nemnic!”. Da’ Ghiocă unde-i? „Vai, domnu șef, ’i tăt pribag pă păduri, vai de capuu’ nooost!” Teatru de înaltă clasă.
Milițienii au analizat rapid și cu discernământ situația și au tras concluzia că, dacă soția infractorului este în pat cu un bărbat străin, atunci infractorul nu poate fi acasă, și s-au cărat cum au venit, fără a mai scotoci toată casa. O deducție cu care, să recunoaștem, s-ar fi putut păcăli și capete mai luminate decât cele ale milițienilor. În tot acest timp, Ghiocă era în pod și, printr-o crăpătură făcută anume între scânduri, a supravegheat toată operațiunea eșuată de capturare a lui de către Miliție.