Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Involuție universitară

Involuție universitară

Domnule rector, am primit mesajul Dvs. din 31 martie 2020. Fiind prins în multe obligații, am întârziat răspunsul.
Desigur că nu ar fi onest și responsabil din partea mea să discutăm despre Universitatea „Babeș-Bolyai” fără să luăm act de ceea ce s-a petrecut după 12 martie 2012, când încheiam activitatea în fruntea instituției. Nu ar fi onest, în primul rând față de colegii cu care am lucrat și am realizat, împreună, o dezvoltare fără precedent. Nu ar fi responsabil vis-a-vis de realitate.
Se știe prea bine că, sub imperiul Legii educației (2011), alături de alți colegi, am încheiat la acea dată activitatea la UBB. Cum semnasem angajamente cu Universitatea Ebraică din Ierusalim și Universitatea din Toronto pentru anii ce urmau, am și plecat din țară.
Eram implicat, însă, în acțiunea majorității covârșitoare (până la urmă peste 12 milioane de cetățeni votanți), de eliberare a României de onerosul impact al băsismului și am dat curs solicitării de a reveni în Guvern – capitol pe care nu-l detaliez aici. Însă resimt ca o datorie civică să amintesc cât de gravă a fost eliminarea din universități, prin acea lege, cum declara oficial un ministru ulterior al educației, a peste o mie de profesori universitari, din motive în fond politice (căci motive profesionale au lipsit!). Am mai spus-o, invocând cărți de istorie: Mussolini, care a dat pattern-ul, scosese câteva zeci de profesori incomozi, legionarii de la Carpați câteva sute, comuniștii cam la fel, iar legea din 2011 a dat recordul european! Menționez acum doar o consecință.
Generația mea de universitari, care a mai fost selectată dintre premianții liceelor și universității, a crezut sincer că imposturii i s-a pus capăt în 1989-90. Dar nu mă gândesc acum la ascensiunea din nou la profesuri universitare a unor inși neterminați, bacalaureați și licențiați de mâna a treia, pe care-i detectează cine vrea cu ochiul liber. Și care amanetează viitorul României, cu agenda ei oricum întârziată (în condițiile în care sunt în societate mulți oameni de bună calificare și, deci, alternative!) Mă gândesc aici doar la slăbirea, prin efectele Legii educației (2011), a tradițiilor științelor experimentale.
Acestea abia se reînfiripaseră la UBB, după 1993 – când, între altele, la facultăți clasice cunoscute, am adăugat facultăți cu profil experimental ori cu cercetare factuală, ca Geografie, Mediu, Psihologie, Sociologie, Business, în premieră istorică la Cluj-Napoca. Și când am creat institute și centre exprimentale echipate la zi – Institutul de Cercetări Experimentale Interdisciplinare, Centrul de Geografie Regională, Centrul de Biologie Moleculară, Laboratorul de Evaluarea Riscurilor, Institutul de Tehnologie, Centrul de Psihologie Cognitivă Aplicată și multe altele, care sunt înregistrate oficial.
Dar nu este oare grăitor că nici la UBB și nici la Universitatea din București, de la o vreme nici la cea din Iași, nu a apărut de decenii vreo personalitate de la științele experimentale (fizică, chimie, biologie etc.) care să concureze efectiv pentru a deveni Rector? Nu este concludent că România importă masiv idei chiar în laboratoare care ar trebui să fie inovative? Nu este grăitor că, până în clipa de față, în combaterea pandemiei, nici o universitate din țară, cu excepția celei din Suceava (cu grupul Graur-Covasă-Dimian) și a unei universități militare din București, nu a putut prezenta o soluție științifico-tehnică folosibilă? Că nici o universitate de prim plan nu are ceva important de spus?
Tot ceea ce s-a făcut în anii 1993-2012, ani în care am condus UBB, este captat în documente, începând cu „Buletinul Informativ” (1993-2012) și poate fi analizat. Am aflat că „istorici” mai noi umblau și deunăzi în UBB să-și „adapteze” arhivele, după obiceiul modificării surselor, dar puțin importă. În definitiv, rămân consemnările în publicațiile internaționale. Există istorii (Ovidiu Ghitta, coord., Istoria Universității Babes-Bolyai, Mega, Cluj-Napoca, 2013) și, firește, sunt exemplare ale actelor, organizate de Secretariatul Rectoratului în 2012, de depus la Arhivele Naționale.
Știu că structura UBB – cu cele 21 de facultăți, de azi, cu colegiile din teritoriu, cu patrimoniul, cu rețeaua de centre culturale internaționale și cu institute și instituții, practic cu organizarea și cu tot ce este important – este cea pe care am lăsat-o la plecare (vezi Andrei Marga, După cincisprezece ani…., Fitteen Years after…, Presa Universitară Clujeană, 2011). Laboratoarele universității erau, cum spunea un fost consilier al președintelui SUA, pe care l-am invitat, „supradotate (overendowed)”. Am sporit patrimoniul instituției cu peste 25 de clădiri – fiind cea mai mare extindere de la construcția universității clujene, începută în secolul al XIX-lea. În 2010, evaluările europene și americane considerau infrastructura instituției la nivelul international al timpului. În clasamentul Shanghai, inclusiv după discuțiile pe care le-am avut în China, și eu și colegi ai mei, UBB era în anticamera primelor 500 de universități din lume, alături de universitatea din Zagreb. Aceasta din urmă și-a putut vedea împlinită aspirația, din câte știu, undeva în 2015-2016. Veniturile universitarilor de la UBB erau, deja în 2000, comparabile cu cele din Slovenia și Ungaria, uneori mai mari. Atmosfera, care este totdeauna importantă, era orientată spre inovare.
Per total, indicatorii de dezvoltare, consemnați de arhivele acelui timp, spun categoric că a fost cea mai mare dezvoltare din istoria universitară clujeană. Și că UBB a atins în 1993-2012 maxima ei dezvoltare de până acum. Se poate vedea pe indicatori preciși.
Din jurul anului 2000, UBB este socotită cea mai bună universitate din țară. Este flatant, dar faptul nu mai are importanță, căci universitățile de pe aceste meleaguri sunt astfel încât tinerii, pe scară mare, așa cum arată de câțiva ani sondajele printre liceeni, vor să „fugă” de educația din țară. Să fii cel mai bun într-un sistem plin de maladii nu este mare lucru!
Amintesc toate acestea pentru a înțelege pierderile care au survenit după 2012. Nu pot să nu consemnez că am avut dreptate punct cu punct în avertismentele pe care le-am formulat înainte de plecarea din Rectorat.
Am semnalat public, în 2012, că nu este deloc bine ca UBB să revină la „cooperări” oculte, după ce se reușise, începând cu 1993, normalizarea lucrurilor, cu prețul cunoscut al atacurilor de atunci, redate chiar de presa națională și internațională. Nu am avut vreodată asemenea „cooperări”, nu am avut nevoie de așa ceva și nu este universitar acela care urcă pe umerii coloneilor și generalilor. Universitarii au a sluji țara lor prin opera publică, nu prin serviciile secrete, care sunt treaba altora. Din nefericire, s-a ajuns iarăși în punctul mort, cum s-a și observat.
Am prevenit că nu este bine ca oameni care nu au fost aleși vreodată, nici la catedre, nici la facultăți să devină rectori și prorectori. Am spus că ar fi o premieră dubioasă și nefastă în istoria universității clujene. Din păcate, o asemenea premieră a avut loc din 2012 încoace. S-a văzut bine, din nou, că înțelegeri înguste ale universității – ba ca unitate comercială, ba ca asociație civică, ba drept corporație închisă, ba ca filială a Securității – nu dau rezultate. Iar o universitate cu personalități gonflate este o contradicție în termeni.
Am făcut observația că tehnicismul fără viziune și mimetismul nu sunt încă știință, nici măcar cunoaștere. Cum se poate constata pe documente, generația mea a argumentat, deja în jurul lui 1968, că socialismul oriental trebuie înlocuit cu o societate deschisă, a libertăților și inițiativei. A argumentat apoi făcând reforma tranziției. Nimeni nu este, însă, sincron cu aceasta din urmă doar prin aceea că este mai tânăr, a învățat engleza și face mobilități. În fapt, am studiat în Germania Federală cu cel care avea să devină cel mai profilat filosof al lumii, dar am știu mereu că aceasta nu îmi conferă vreo insignă, că abia ce fac eu în context mă validează și că în profesia, profilul și în rolul meu nu este viitor fără a vorbi engleza, germana, franceza, italiana.
Cultura profesională, civică, generală a rămas indispensabilă. Din păcate, ea nu mai este de la sine înțeleasă în pregătirea universitară din România. În definitiv, câți profesori universitari actuali pot răspunde la întrebări simple de logică, metodologie, epistemologie, sociologie, istorie, etică, literatură a propriei lor profesii? Profesionalism fără cultură este o altă contradicție în termeni.
În orice caz, o carență s-a înfipt în pregătirea noilor generații de universitari – aceea a vederilor scurte, emfatice, descurcărețe, venite din slaba cultură profesională, civică și generală. În universități din alte țări se ridică deja personalități puternice, la noi, acum, eventual tehnicieni, dacă nu simpli activiști.
Am mai spus că nu este iarăși ora „copiilor de bani gata”. După ce unii „profesori” au trebuit să fie opriți din comercializarea de activități universitare după 1989, nu este deloc cazul să se premieze odrasle mediocre, împinse de forțe ascunse. Este nevoie de etică universitară, dar nu de aceea cu găuri.
Este cazul unei priviri mai exigente în ceea ce înseamnă universitar. Faptul că cineva a ajuns asistent, lector, conferențiar sau chiar profesor în actuala legislație din România nu spune mare lucru despre valoare. În definitiv, au fost ani de creare de specializări și facultăți, pentru a racorda România la profesionalismul actual, dar nu toți cei care au pătruns în instituție sunt de nivel universitar.
Nivelul universitarului nu s-a inventat în România. Din generația căreia îi aparțin – se poate observa, iarăși, pe documente – au fost reținuți în catedre universitare sau au venit ulterior vârfuri liceale și universitare. Iar această tradiție nici România nu o poate părăsi fără mari pierderi. Faptul că acum, inși ajunși cum au ajuns, sunt prorectori, decani, șefi sau votează la „alegeri” nu-i spune nimic unei conștiințe treze. Rămâne o axiomă aceea că universitarul este un vârf profesional! Altfel, este vorba de cu totul altceva.
Nu este cazul transformării decanilor în vasali – o posibilitate pe care legea din 2011, din păcate, nu o exclude. Am fost ales de cinci ori în fruntea Universității, dar eu nu am selectat vreodată un decan, chiar dacă aveam preferințe, ca oricine. Decanul trebuie să fie alesul profesorilor facultății și un fel de contragreutate la Rectorat – dacă vrem avantajele pluralismului. Ceea ce s-a văzut cu ochiul liber și la UBB în ultimele legislaturi – decani recrutați dintre absolvenți de nota șapte-opt, practic slugi în robă, cărora le scriu alții lucrările – este mai mult decât penibil. Cum să te revendici din tradiția interbelică, când se fac asemenea compromisuri?
Am declarat și că nu mai este ora umplerii Rectoratului cu istorici. Se știe că am fost singurul neistoric ales decan în era postbelică la Facultatea de Istorie și Filosofie (1990-1992), care a și devenit cea mai bună facultate de profil din țară. În calitate de contemporanist, am citit și citat multă istorie veritabilă și am cooperat excelent cu istorici de un larg orizont. Nu mai este posibilă o epistemologie serioasă, dacă nu se face față cunoștințelor de istorie.
Dar, în 2012, a trebuit să spun răspicat că istoria istorie s-a cam încheiat deocamdată la UBB. Istoricii care dau tonul nu au cultura și devoțiunea lui Stefan Pascu sau Nicolae Bocșan sau Ladislau Gyemant. Iar recursul din nou la istoria propagandistică ține până la Curtici sau Giurgiu. Faptul că de atunci nu a apărut nici o scriere majoră de istorie în Universitate, că nu s-a scris nici de Centenar istoria ultimului secol, că Centenarul țării și al Universității a trecut cu banalități, nu cu o îndrăzneață relansare culturală, spune cam totul. Cu talentul său incomparabil, D.R.Popescu clama, pe drept: „Există oameni care și-au pierdut memoria și trăiesc fericiți. Când se uită în oglindă se văd mai înalți cu zece centimetri? Sau cu zece metri? Sau cu zece kilometri?… Așa că am o rugăminte, o cerere pe care sper să nu mi-o refuzați; să puneți prezentul pe picioare! Și vă mai rog să-l convingeți și pe domnul Ștefan Pascu să învieze!”(Laurențiu Șoitu…coord., Educația la Centenar. Idei, instituții, personalități, Polirom, Iași, 2018, p.358-359).
Am mai spus că titlurile de doctor honoris causa nu se dau la schimb. Cine cunoaște evenimentele nu putea fi decât siderat vâzându-l pe unul din UBB că, după ce l-a faultat pe cel care a contribuit la un program de studii în premieră internațională, l-a distins pe un plenipotențiar cu dhc, la schimb pentru o distincție.
S-a ajuns, de altfel, ca să înțelegem parodia până la capăt, ca – după ce, până în 2012, titlul de d.h. c. a fost acordat la UBB multor laureați Nobel din fizică, biologie, literatură, Papei Benedict al XVI-lea, cancelarului federal Angela Merkel, creatorului psihologiei cognitiviste Ulrich Neisser și altor repere ale științei și culturii mondiale – titlul să-i fie dat lui Vasile Dâncu sau unor persoane care, destul să nu mai fie pompate, pentru a nu mai conta. Fără a avea ceva personal, doamne ferește! cu vreunul dintre aceștia, nu poți să nu te întrebi pentru ce se dau asemenea titluri – pentru prezența în pozele cu noua Securitate? La schimb? Taifasurile de seară televizate cu parveniți în jilțurile din“Aula Magna”, după 2012, vor rămâne, pentru cine are simțurile treze, un simbol al degradării.
Pe lângă efectele necazurilor generale – confuzia organizată de valori în care România a intrat, o legislație anacronică în educație și în alte domenii – sunt în UBB pierderi datorate ei înseși. S-a distrus sau s-a oprit o dezvoltare care ar fi trebuit amplificată după 2012, cu noi inițiative. Căci nicio dezvoltare universitară nu se încheie! Argumentarea măruntă de genul „am făcut cutare sau cutare” sau „lucrurile stau altfel”, când, structural, înnoirile sunt infime, nu duce departe. Or de înnoiri România avea și are nevoie, ca de aer!
Fapt este că UBB a involuat. Doar la corupție este mai mare dezvoltarea de după 2012. Niciodată nepotismul, aranjismul, extorcarea, închiderea față de valori din afară nu au fost mai mari în universitatea clujeană. Inventarul este zdrobitor.
Situația ar trebui să dea de gândit, fie și numai citind ce spuneau, în materie de curățenie lăuntrică și rigoare profesională, un Sextil Pușcariu sau Nicolae Iorga la înființarea Universității românești din Clujul de atunci. Sperând, desigur, că măcar la Centenar universitarii i-au citit pe înaintași!
Toate acestea le-am spus, ca și multe altele, în 2012 și anii următori. Le-am și scris în volume (Anii inovării. Reforma Universității clujene 1993-2012, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2014; Reforma modernă a educației, Editura Tribuna, Cluj-Napoca; 2016; Educația responsabilă, Niculescu, București, 2019). Nu interese personale au contat aici și nu trebuie să conteze! Dându-mi seama că nu se înțeleg rosturile instituțiilor, crezându-se că acestea sunt pentru festivități goale, am declinat, de pildă, invitația de a intra în Marele Senat al UBB, pe care, de altfel, l-am creat cu ani înainte. Nu am fructificat faptul că sunt, după Constantin Daicoviciu și Adrian Marino, ultimul laureat al „Premiului Herder” la UBB și în Cluj-Napoca, încât, potrivit regulamentelor, puteam să preiau activități.
Am preferat să mă concentrez asupra propriilor lucrări, văzând degradarea din UBB, dar și din deciziile din țară. Am declinat trimiterea ca ambasador sau numirea în fruntea unor institute. Am ales să mă concentrez pe cercetare, pe elaborarea de analize și pe conferințe, în țară și în alte țări. A depinde doar de tine însuți, mai ales în vremuri de confuzie organizată a valorilor, cum este România ultimului deceniu, este o sursă de satisfacție. Să particip la prăbușirea meritocrației și la triumful mediocrației, și chiar al prostocrației, în țară,nu am vrut cu nici un chip.
Știu, România a ajuns în ultimii ani țara cu cea mai redusă lectură pe cap de locuitor. Sunt indicii factuale că autorii din același domeniu se citesc puțin în țara noastră. Trec peste faptul că, dacă s-ar face o sondare, mulți profesori universitari de azi nu știu lucrările care dau tonul în domeniul lor. Și atunci, cum să știe asistenții sau studenții?! Sunt fenomene grave, care ar fi răscolit alte generații! Nu se înțelege că operarea pe calculator, digitalizarea în general nu scuză scăderea culturii profesionale.
Mulțumesc pentru invitația de a conlucra la a face din UBB o universitate cum spui, de „anvergură internațională”. Eu aș spune mai simplu – o „universitate a explorării, inovației și valorii”. Căci, între timp, cuvintele s-au demonetizat, iar multe universități pot pretinde „anvergură internațională” pentru că se copiază excesiv unele pe altele, dar aceasta nu le scoate din banalitate. Din banalitate scot doar creația – o creație dincolo de conjunctură, și valoarea efectivă.
Desigur, o etică elementară mă face să nu pot spune „nu” când cineva îmi cere sprijinul. De aceea, în legătură cu mesajul pe care mi l-ai adresat, de a reface contactul, îmi declar disponibilitatea de a sprijini acolo unde expertiza mea este legitimată de lucrări publicate.
Tabloul acestora este organizat în jurul elaborării unei sistematizări filosofice proprii. Aceasta a fost, de altfel, ținta mea profesională principală. Până acum am acoperit cu volume tipărite domenii pe un spectru ce este evocat pe blogul meu ( andreimarga.eu) și nu-l mai comentez.
Oricum ar părea, este din nou ora ideilor noi, ora schimbării. Am salutat schimbarea, rămasă, din păcate, potențială, în 1968 și am participat la schimbarea efectivă din 1989 încoace. Salut și acum schimările pe direcția democratizării. Am disponibilitatea, desigur, de a conlucra la proiecte cu bătaie profundă. Sunt deja prins în unități internaționale în domeniu și am pe agendă să particip la organizarea altora.
Un fapt este cert: nimic nu va mai putea rămâne ca înainte după pandemia Covid-19. Totul trebuie regândit. Nu este chiar sarcina de după 1989, când a trebuit reconceput totul, prin trecerea la un regim de libertăți. Dar nu suntem departe de un nou început!
Pe lângă ceea ce le revine să facă titularilor de discipline și facultăților, după părerea mea, o seamă de teme au urgență în contextul din România. Confirm că pot pune la dispoziție și aplica fără întârziere măsuri efective de schimbare, care sunt cele mai importante, de fapt. Mă limitez acum să enumăr, doar, câteva teme, cu scurte motivări.

 

 

Contribuția științifico-tehnologică a universității.

 

Contribuția originală, creativă la propriu, este disproporționată în raport cu dimensiunile UBB și cu ceea ce trebuia să fie deja atins. Ea este prea mică. Nu are rost autoînșelarea cu articole ISI sau alte materiale sau cu evaluările ce se fac sau cu rapoartele instituțiilor. Optica evaluărilor ce se practică în România a fost, de la început, și este discutabilă. Ea nu a dat rezultate.
Sunt, din nefericire, în clipa de față facultăți care de fapt nu pot propune nimic relevant economiei, societății, cunoașterii. Unele absolut nimic! Toate facultățile din lume organizează ore de predare, dar misiunea universitarului este mult dincolo de acestea. Este clar că această contribuție, științifico-tehnologică a UBB trebuie urgent regândită, inclusiv instituțional.
Universitatea este universitas, dar suportul ei trebuie să fie științele experimentale. Descoperirile ce rezultă sunt cheia relevanței, cum a amintit deja Iuliu Hațieganu. Altfel, este doar retorică didactică sau activistică universitară – cum se practică la ora aceasta de marea parte a universitarilor, furați de „alegeri” academice și de șansa mobilităților și a „programelor” din care iese aceeași sărăcie.

 

 

Contribuția universității la viața publică democratică

 

Această universitate a dat prompt, după 1989, oameni ai reformelor de care România avea nevoie. Dar, mai ales după 2005, a dat și servitori ai unor regimuri care nu au avut în fapt de a face cu acele reforme care au integrat România în valorile lumii libere. Renașterea justiției obediente, revenirea serviciilor secrete în universități, reluarea propagandei șmecherești, încălcarea emfatică a Constituției, relansarea confuziei de valori ca mijloc de dominație și a altor maladii din România de azi au plecat, ne place sau nu, de la absolvenți și „profesori” ai UBB. Statistica este și aici zdrobitoare.
Că am dreptate se vede și în aceea că de la o vreme „profesori” ai UBB și absolvenți ai acesteia au patronat protocoalele de „cooperare” între noua Securitate și judecători și procurori, bineînțeles că în detrimentul justiției curate. Toate protocoalele acestea sunt semnate de asemenea „profesori” și absolvenți! „Statul profund”, ca să iau termenul istoricului Oliver J. Schmidt, al României actuale este întreținut, din nefericire, de mulți clujeni, care se cunosc.
O relansare bine gândită a UBB pe linia contribuției la viața publică democratică a țării este condiție a propriei relevanțe ca universitate. Nu se va putea obține recunoaștere internațională fără curățenie, în sensul democratizării, iar ascunderea deocamdată a erorilor sub preș nu dă rezultate durabile.

 

 

Reorganizarea universitară

 

O asemenea reorganizare se impunea oricum, și dacă nu venea pandemia din 2020. Dar, după pandemie, reorganizarea devine urgentă.
Este clară acum dependența mai puternică a instituțiilor, a societăților de un factor care se credea stăpânit – natura. Tot ce s-a realizat sub semnul modernității este vulnerabil nu numai la crize societale, ci și la criza sănătății. O cotitură radicală a biopoliticii va fi necesară. Trebuie trase urgent consecințe – reevaluarea economiei locale, reevaluarea dezvoltării societății proprii, reevaluarea efectivelor la cursuri și seminarii, noi criterii de evaluare academică etc. – din nefericirile ce se anunță. Competitivitatea nu va mai putea fi detașată de contribuția la dezvoltarea indigenă, cu toate implicațiile.

 

Noua legislație universitară

 

 

Fără să ne flatăm, de la UBB a plecat legislația care a deschis orizonturile libertății și democrației în universitățile din România după 1989. Nici nu se putea obține, trebuie să mărturisesc, organizarea Conferinței Continentale a Universităților (EUA, 2003) la UBB, prima într-o universitate din Europa Răsăriteană, fără acest rol de înainte mergător.
Se poate observa în documente că, imediat după 1989, Marian Papahagi, atunci secretar de stat, și subsemnatul (mai întâi ca decan) am elaborat proiectele autonomiei universitare care au intrat în lege. Acum este ora unei noi legislații universitare, care să scoată universitățile din țară din repetitivitate și irelevanță.
De pildă, se observă ușor că problema selectării și desemnării profesorilor universitari – care este, nu trebuie să obosim să repetăm, cheia universității performante – nu este rezolvată. Lamentația lui Spiru Haret, că așa concursuri de universitari ca în România nu sunt la alții, este, din nefericire, mai actuală ca oricând.
Nu s-a izbutit să se ajungă, cum era normal după trecerea anilor, la efective concursuri, cu multipli candidați pe posturi. Chiar Legea din 2011 întreține neseriozitatea în așa numitele „acreditări” (asigurate, cum se știe tot la schimb! ) și apoi în concursuri. Mulți ajung „profesori universitari” doar ca urmare a faptului că la „alegeri” de rectori sau altele de acest gen votează cu tabăra cîștigătoare, nu pe baza valorii profesionale, cum se petrec lucrurile în alte țări.
Se observă ușor, ca alt exemplu, că alegerea rectorilor în sistemul alegerilor de partide creează rectori dependenți mai mult de votanți decât de adevăr și exigență. Dovadă este și faptul că ultimele două runde de alegeri (2012 și 2016) au dat în România rectori care nu numai că au făcut din Conferința Națională a Rectorilor o instituție fără idei și bleagă, dar nu au generat nici o propunere de reformă. Afară de „dați-ne locuri bugetate la admitere!” sau „dați-ne ore obligatorii la disciplina X!” sau „lăsați-ne autonomi!” care sunt triviale! Iar situația este gravă pentru o țară ce a rămas și acum lovită de neajunsuri și insuficient reformată! Universitatea trebuie să-i asigure continuu unei țări expertiza de încredere – cel puțin aceasta. Or, și UBB este departe azi de așa ceva! Se poate profita, desigur, de împrejurarea că alte universități sunt mai slabe. Dar ar fi doar o înșelare de sine!

 

 

Sincronizarea științelor sociale

 

Am introdus în 1993-2012 studiul modernității, am creat studiile europene, studiile americane, studiile asiatice, inclusiv, firește, studiile chineze, studiile iudaice. Am lărgit aria intereselor, contactelor, cercetărilor în diverse direcții, într-un efort deliberat, declarat, de a sincroniza științele sociale din universitatea în care am decis să rămân. Am creat cea mai mare rețea de centre culturale și biblioteci internaționale cu acest scop, iar susținerea din diferite țări, inclusiv cu donări de biblioteci întregi (cum sunt cele din Germania, SUA, Israel, care mai există, chiar dacă prea puțini le folosesc astăzi!) a fost substanțială.
Observând însă publicații și intervenții ale actualilor universitari clujeni, trebuie spus, cu toată răspunderea, că este de câțiva ani tot mai mare desincronizarea științelor sociale. Nici nu se vede la UBB acum vreun specialist în funcțiune pregătit mai mult decât pe o felie, din care ține ore și atât.
Peste tot în lume apar idei noi. Viziunea prevalentă nu numai la UBB, dar și aici, este una conformistă, din care nu au cum să iasă scrieri majore. Științele sociale ale erei globalizării, digitalizării și neuroștiințelor, ale reașezării economiilor și societăților, pe care le reprezintă în lume noi generații, sunt departe.
Trebuie lucrat la coordonatele unui program care să smulgă din oportunism forțele care sunt și să le pună pe o direcție creativă. Mai ales că, după părerea mea, așa cum am anticipat cu ani în urmă, s-a intrat într-o lume nesigură (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016), care ne provoacă să căutăm mai în adâncime certitudinile. Dacă Heidegger avea dreptate să ceară insistent „gândire”, în locul adaptărilor comode, atunci deviza sa este astăzi mai actuală ca oricând.

 

 

Ordinea viitoare a lumii.

 

S-au distrus, după 2012, piese ale conectării specializate a Universității cu lumea actuală – aproape toate studiile pe care le-am amintit mai sus nu mai sunt de vârf, fiind de departe întrecute în țară, decum în alte țări. Nu este acum nici un universitar la UBB, format temeinic în științele sociale, care să poată identifica direcții noi, fructuoase.
Mulți speram că simpla activistică oportunistă s-a încheiat în 1989. Uimitor, ea a revenit în studiile zise „internaționale” din Universitate, după cum se poate citi ușor în ele, studii care se târăsc de fapt în așteptarea unor burse și recompense, căci opere nu au cum să iasă.
A început o schimbare a lumii rezultată benefic din cotitura din 1989-1990. În jurul anului 2010, a luat formă o schimbare înăuntrul acelei schimbări. Opinia mea (vezi Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017; The Sense of our History, Editura Academiei Române, București, 2019) este că s-a intrat într-o schimbare mai amplă în lume decât s-a anticipat. Universitatea, ca expresie a timpului ei, cum spunea Humboldt, pe care mulți îl invocă, dar puțini l-au citit, trebuie din nou sincronizată.

 

 

Prezentarea

 

Împreună cu mulți inteligenți și devotați colegi, am adus UBB în centrul vieții universitare europene. Ea a devenit în 1993-2012 nu doar loc de vizite, ci și loc din care plecau idei și programe europene (soluția multiculturală, programul double degrees, de pildă, au fost create la UBB). Rectorul, dar și prorectori, decani, profesori au fost dintre cei mai aleși universitari români în organisme universitare internaționale. Am știut toți că autoprezentarea unei universități este importantă – ea indică de fapt nivelul culturii instituționale și al dezbaterilor intelectuale dinăuntrul ei. Dacă aruncăm privirile în autoprezentarea UBB de azi, se observă ușor că nu se știe nici istoria universitară clujeană, după ce nu se știe ce ar putea face din UBB partener profitabil. (Andrei Marga, la 14 aprilie 2020, Cluj-Napoca)

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg