Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lara Monica Costa (Ipoteze despre o analiză) – Mai presus de urme

Lara Monica Costa (Ipoteze despre o analiză) – Mai presus de urme

 

Pe Lara Monica Costa am întâlnit-o pentru prima oară la Bienala de Grafică Douro din Portugalia în 2014 ca participantă la un work­shop, sub îndrumarea lui Fernando Santiago, artist celebru din Porto Rico, promotor al gravurii non-toxice. Maestrul este un prieten al Tribunei, vizitând redacţia noastră în calitate de participant la expoziţia Tribuna Graphic 2015.
A doua întâlnire cu Lara Monica a avut loc la Mestre, aproape de Veneţia, cu ocazia unei expoziţii personale, unde l-am cunoscut şi pe Gianfranco Quaresimin, fostul profesor de gravură şi de istoria desenului al artistei, de la Academia de Artă din Veneţia, care s-a oferit să facă un text critic despre opera ei pentru revista Tribuna. Între timp am invitat-o în 2017 şi la expoziţia Tribuna Graphic, unde a trimis două gravuri, care la ora actuală sunt în colecţia Muzeului de Artă din Cluj.
M-a impresionat viziunea matură a tinerei şi talentatei artiste din Padova, născută în 1987, tehnica desăvârşită şi abordarea spontană a desenului în spiritul Renaşterii florentine. Consider că va avea un traseu artistic strălucit, participând deja la importante expoziţii internaţionale. Publicarea acestui text în revista noastră, publicaţie cunoscută şi apreciată în lumea artistică, datorită unor prezenţe artistice remarcabile, va contribui la consolidarea renumelui internaţional al artistei.
Lara Monica Costa este membră a Asociaţiei Gravorilor din Italia, care va prezenta foarte curând o selecţie de lucrări a membrilor ei, alături de graficieni români, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, expoziţie organizată în colaborare cu revista Tribuna.
Ovidiu Petca

 

De obicei mă regăsesc, în micile perioade de timp liber pe care profesia şi îndatoririle mi le permit, frecventând, în zona de uscat a Veneţiei, spaţiile unde, pe planul operativ al artei se întâlnesc acei tineri care, în mare parte, sunt absolvenţi de puţină vreme ai Academiei din Veneţia, în cadrul căreia am desfăşurat timp de mai mulţi ani activitatea de cadrul didactic şi sunt uimit, în mod plăcut, să percep în jur mirosul profund şi penetrant al cernelii. În aceste locuri gravura continuă să fie unul dintre limbajele artistice dintre cele mai praticate: sindrom inevitabil a ceea ce continuă să producă sălile de calcografie ale acestei Academii, înclusă, nu degeaba, în oraşul care din punct de vedere istoric a fost întotdeauna un centru de arte grafice naţional şi primat în ceea ce priveşte numărul tipografilor care au lucrat în strâns contact cu artiştii din oraş şi cu cei care au trecut pe aici.
Evident, Mestre, Padova, Vicenza, Riviera del Brenta ş.a. reprezintă periferii culturale şi comerciale ilustre faţă de reşedinţa regiunii veneţiene, dar numeroşi artişti tineri animă această cale de comunicaţie şi de divulgare artistică menţinând, în adiacenţă cu figurile unor maeştri care locuiesc în „buen retiro” -ul zonei de uscat a provinciei, teritoriul viu, plin de emoţii, experimente şi implicare artistică şi culturală.
Monica Costa, încă de la începutul perioadei de studii academice a preluat, fără rezerve, valenţa noilor instrumente calcografice, chiar dacă la vremea respectivă erau încă alăturate şi subordinate Cursurilor fundamentale de pictură, în gradul lor mare şi potenţial de concentrare asupra elementului, consubstanţial, al scriiturii (graphein), care se va dezvolta în următorii doi ani de specializare aprofundând aceste tehnici de primă importanţă pentru dezvoltarea propriului limbaj creativ şi evaluând, în acelaşi timp, spre deosebire de practica desenului, rapidă şi prin însăşi natura sa predispusă la observaţia mentală, gravura, printr-o alchimie intrinsecă realizării sale, şi se configurează ca un mijloc lingvistic care trece dincolo de relativa labilităţii semnului înţeles ca instrument proiectant, prezentându-se în mod singular ca o disciplină complexă şi stratiformă, inderogabilă şi autonomă.
Viziunea ei s-a oprit, încă de la început, la o legătură cu o „poetică a corpului”: de la tradiţia lui Michelangelo, cu neliniştea sa de exprimare, la desenul înşelător al lui Bellmer în pierderea gravitaţionalităţii şi a implicaţiilor sur-reale pe care le creează.
În ultima perioadă de la Academie, dintr-un spirit de excitaţie dionisiacă, printr-o serie de linii învolburate şi întreţesute lăsa să se perceapă, ca valoare motorie a „seriilor” sale, o exaltare în ceea ce priveşte conotaţiile unui senzualism vehiculat de trame liniare, dinamice, care te cuprind, muzicale, sugerând în fundalul câmpului limpede, mai înainte de apariţia, tot mai puţin sporadică, elemente tonale inedite, pline de o densitate materică-picturală care se vor dezvolta în mod amplu în anii următori: atunci când nota armonică a fondului luminos iniţial va trece dincolo, pe planul unei dimensiuni de puternic resentiment dialectic, între fulgere şi străluciri luminoase şi zone absorbante de umbre care lasă din corpuri şi din modul lor de a acţiona preferabil mai multe urme decât elemente descriptive obiectivante şi unde figurile vor opera ca intermedieri ale stărilor sufleteşti şi reflexe de remarcabile complexităţi.
Subintră, astfel, în mod gradat, o imersiune, actuală şi astăzi, în condiţia de percepere a realităţii propriei stări psihice, unde, unei gândiri raţional-cauzale de natură tehnico-aristotelică, i se va substitui una dinamică, vizuală, produsă de heideggerianul „gând emotiv” înţeles ca modalitate productivă de semnificant pe cale de a se naşte: capacitatea artistului de a realiza, printr-o apropiere analogică, arbitrară, a-raţională, de sens şi logică, de sens şi lucru, de semnificant şi semnificat, acea „confesiune” deja schiţată, întrucât este o fuziune a gândului şi a senzaţiei în interiorul unui imaginar însoţit de titluri care – şi acestea vor trebui să fie interpretate. Aceasta este o formulare poetică ce trebuie să fie inserată în albia contemporană a acelei categorii de artişti care, cu o încăpăţânare hotărâtă, aleg să cerceteze în mod wittgesteinian acea latură a ceea te trebuie făcut în artă unde invizibilul şi imperceptibilul sunt trăite ca o încreţitură momentală a însuşi vizibilului.
Odată încheiată legătura academică, în ocaziile în care am reuşit să mă întâlnesc din nou cu operele sale expuse, am regăsit întotdeauna vie impresia care îmi provenea din ecoul energiei sale creative speciale, fiind în continuare un motor original a acelei linii adânci, neliniştite şi imprevizibile.
O energie expresivă, aşadar, prezenţă constantă, cred, a unei vitalităţi pusă în legătură cu înregistrarea unei necesităţi de realizare, a unei nevoi de comunicare a acelei forţe motrice naturale, biologică sau organică, întrucât este reprezentativă pentru o vitalitate cosmică pătrunsă de toate manifestările vieţii pe care fiinţa omenească, în special, le absoarbe şi emană în toate activităţile sale psihomotorii comune, teatrale şi sexuale in primis.
Titlurile, semnalizări importante ale motivaţiei puse la începuturile acestei mişcări prhoendrogene sunt îndreptate spre cercetarea autocunoaşterii sinelui sau a paradisului dorit sau sunt un registru al interceptării opusului său cuprins de umbră şi populat de umbre, ca mai-mult-ca-urme utile analizei acestui parcurs al gravurii pentru care autorului nu îi sunt de ajuns spaţiul aflat la dispoziţie din cauza unei nevoi intrinseci şi persistente de depăşire a limitelor operative de orice fel, inclusiv cele care ne separă de acea realitate extra-senzorială care ne însoţeşte şi căreia i se permite să fie pătrunsă de o minte conştientă doar prin intermediul artei şi a călătoriilor nocturne ale viselor celor mai fas­cinante şi neliniştite.
În totalitate, medium-ul dominant al acestor cicluri de opere rezultă ca fiind definitde rolul constant atribuit figurii umane: o auto-oglindire, sau folosirea acesteia în locul unei sonde denotative recunoscute ca intrument tipic al unei atitudini folosite de o poetică a artei legată de valoarea predominantă şi judecăţii diagnostice în cadrul căruia spiritul observator receptiv poate intra prin atragere sau empatie şi nu în ultimul rând, sugestionat de gratificarea specială vizuală generată de folosirea calităţilor proprii ale singularului ductus al ţesutului gravurii, care se relevă, printre altele, ireductibil celei obişnuite folosită în mediile oficiale şi academice ca referent caracterizant şi unic al produsului unei stăpâniri tehico-artizanale exclusive, „semn”, acesta din urmă, faţă de care încă rămân în urmă cei care ignoră felul în care gravura, mai ales calcografia, rezultă, prin surplus, în câmpul Artelor o oportunitate privilegiată şi congenitală la desfăşurarea unui proces unic şi inconfundabil de călătorie şi de navigaţie internă.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg