Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Nicio muncă nu trebuie să devină atât de importantă încât să arzi lumânarea de la ambele capete!”

„Nicio muncă nu trebuie să devină atât de importantă încât să arzi lumânarea de la ambele capete!”

Norvegianul Jan Svensen este un pictor desăvârşit, cu un simț profund al armoniei. Tablourile sale sensibile, deseori dramatice – între profunzime şi detaşare – sunt create, mai ales in operele recente, în registrul abstracționismului liric. Figura umană, acolo unde apare, este schematică şi impersonală.
S-a născut în localitatea Fredrikstad, în 1941, unde îşi desfăsoară activitatea şi în prezent. Şi dacă veni vorba de Fredrikstad, neapărat ne duce gândul la celebra trienală de grafică, una din cele mai vechi manifestări de acest gen din Europa.
Este deci împosibil ca numele artistului norvegian să nu fie asociat de lumea graficii. Fiind în primul rând pictor este firesc ca şi grafica sa să fie una colorată.
Primul contact al publicului clujean cu opera sa a fost în 1997, cu ocazia primei bienale de grafică mică.
Anul trecut a fost invitat la expoziția Tribuna Graphic, când ne-a onorat cu prietenia şi prezența sa la deschiderea expoziției.
A avut expoziții personale la Cairo, Paris, Buenos Aires şi în mai multe localităti din Norvegia, Guatemala, Venezuela, Portugalia şi SUA. A reprezentat Norvegia la importante bienale şi trienale din Polonia, Germania, Corea de Sud, Austria, Macedonia, Italia, Estonia, Ungaria, Egipt, SUA, Spania, Bulgaria, Japonia, Rusia şi Lituania.
Lucrările sale se află în colecții particulare şi în importante centre culturale din lumea întreagă: Centrul de Artă Modernă din Madrid (Spania); Galeria Die Augen (Guatemala); Muzeul de Artă din Piatra Neamț; Muzeul Municipal din Cremona (Italia); Muzeul Național din Varşovia (Polonia); Muzeul de Artă din Portland (SUA); Consiliul Norvegian, Galeria de portrete din Tuzla (Bosnia şi Herțegovina); Universitatea Santa Cecilia din Santos (Brazilia); Artoteca Gravorilor Norvegieni din Oslo la care se adaugă Muzeul de Artă din Cluj, grație donației lucrarilor sale prezente în expoziția Tribuna Graphic 2015.
Ovidiu Petca

 

Dorina Brândusa Landén – Timp de mai mulți ani te-ai pregătit pentru a deveni muzician, ai beneficiat de condiții bune şi profesori eminenți urmând să faci carieră în domeniul muzical dar, cu toate acestea, ai refuzat orice ofertă de muncă, inclusiv să cânți în Stavangerensemblet, şi ai început să pictezi. Ce a determinat această schimbare? A fost o chemare interioară pentru a te exprima pe tine şi ideile tale printr-o modalitate vizuală?

Jan Svensen – Pe vremea aceea fiul nostru avea în jur de 4 sau 5 ani, iar eu, pe lângă cariera muzicală, lucram într-o fabrică. Eram departe de casă mai multe seri pe săptămână şi, în plus, repetam la instrument câte 25 de ore pe săptămână.
Într-o zi am mers în antreu ca să iau ceva, iar fiul meu s-a ridicat în picioare, în bucătărie, şi mi-a făcut cu mâna semn de la revedere, aşa cum făcea de fiecare dată când plecam să cânt. Atunci m-am gândit că nu mai pot continua aşa. În acelaşi timp mi-au venit mai multe gânduri cum ar fi: să stau în fața unui dirijor mulți, mulți ani şi poate chiar fără să fim de acord. Aceasta se putea rezolva iar eu nu voiam să-mi sacrific şi mai multă libertate. N-am vrut să mai las pe alții să hotărască peste mine, aşa că am împachetat oboiul şi am demisionat.
Soția mea îşi terminase studiile, era asistentă medicală şi am putut să ne descurcăm.
Abia atunci lucrurile au devenit serioase. Pentru prima oară am ştiut ce vreau. Am rătăcit în deşert 40 de ani. Atunci am vrut să-mi creez propria lume prin formă şi culoare, acolo unde ceea ce nu am spus, voi spune.

– Crezi că arta vizuală, prin materialitatea sa (de exemplu, culoare, lumină, textură, consistență), prin exprimarea directă în fața căreia sunt puşi atât artistul cât şi privitorul/ iubitorul de artă, face din arta plastică un mediu deschis şi accesibil pentru mai mulți oameni, indiferent de educație şi nivel cultural?

— Dacă te gândeşti la arta vizuală comparativ cu muzica cred eu că muzica câştigă la accesibilitate. Devine mai mult ca o zicere populară depinzând de cine cântă mai bine. Pictura contemporană poate avea astăzi un grad de accesibilitate mai scăzut. Poate deveni uşor ca o limbă străină pe care omul se străduieşte să o înțeleagă, ceva ce eu cred că este de neevitat. Omul ar vrea dar nu poate înțelege totul. Nu înțelege nici cântecul păsărilor. Educația şi nivelul cultural nu înseamnă aşa de mult pentru spectator. Ajunge să fii om.

— Cât de mult şi-a pus muzica amprenta pe arta ta? Ce ne poți povesti despre interacțiunea dintre partea figurativă a artei tale şi muzică?

— Sigur muzica a marcat arta mea la fel cum şi-a lăsat amprenta şi pe mine, eu însumi nu m-am gândit atât de mult la această relație. Cu toate astea am auzit de la public de multe ori că există multă muzică în lucrările mele. Arta mea nu are un continut figurativ direct dar se pot vedea fragmente care seamănă cu ceva sau cu altceva. Interacțiunea este foarte clară. Eu ascult întotdeauna muzică, mai puțin atunci când pictez, atunci sunt doar eu şi pictura. Noi trebuie să colaborăm. Este ca şi cum trebuie să treci printr-o uşă încuiată. Să cercetezi ce se află în spatele ei şi să nu ai frică de intensitatea culorii şi de puterea ei de seducție. Eu caut poezia în ceea ce este brut/ neprelucrat şi neterminat. Eu ştiu că lucrările/ creațiile mele au nevoie de mult loc. Un loc pe care doar liniştea îl poate dărui. Locul care poate există doar în spatele uşii, în cealaltă încăpere. Când sunt singur cu lucrările mele şi procesul de creație începe să se apropie de sfârşit, pot fi surprins că am creat un nou limbaj. Eu stau treaz şi ascult liniştea care este cenuşie. Eu vreau s-o colorez cu toate culorile lumii dar pot s-o fac, pe rând, doar cu câte una singură. Toate au istoria lor. Eu nu termin niciodată. Stau în uşă şi le văd cum vin. Eu lucrez, mă lupt cu timpul, eu trebuie să înving. Pictura sau eu. Acum lucrăm împreună. Lucrarea şi eu am căzut de acord. Acum vorbim unul cu altul în timp ce ascultăm muzica dispărută atunci când procesul de creație a început. Sunt doar câteva corecturi care mai trebuie făcute, sper eu.

— Iar acolo, în spatele uşii încuiate există nevăzutul… dar şi reversibilul… este o altă lume care te atrage cu misterele ei sau o oglindire/ reflexie personală a lumi acesteia, în care trăim?

— Eu mă refer la timpul în care trăim şi al cărui produs sunt eu însumi. Omul este marcat de tot ceea ce se mişcă. De tot ceea ce omul are în jurul său, de ceea ce citeşte, de cum ascultă, momentele când este cu câinele său, cu cine are relații şi asa mai departe. Suma acestora trebuie să devină o parte a fanteziei, a imaginației. Totul este filtrat prin înțelegere. Acesta trebuie să fie punctul de început al creației.

— În picturile tale foloseşti culori intense şi de multe ori dramatice, culori care au o putere interioară luminoasă, precum un fel de culoare/ lumină din spatele globului ocular. Culoarea, la fel ca lumina, pare a avea un rol structural. Este greu să „citeşti” totul dintr-o dată… Sunt acestea gândite pentru a introduce un optimism implicit în opera ta sau este doar o alegere a culorii care tocmai te-a atras din motive aleatorii?

— În multe din lucrările mele culorile sunt intense, în timp ce în altele pot fi monocrome. Trebuie să fie aşa. Devine aşa în perioade. Eu nu vreau să fiu atât de omogen încât lucrările mele să devină statice. Nu se poate să urci şi să cobori pe acelaşi râu. Eu vreau ca lucrările mele să fie optimiste dar şi să trezească întrebări şi mai ales să fie oneste. Este una din coloanele mele de bază. Eu nu sunt în stare să flirtez cu publicul. Limbajul vizual poate fi greu uneori, dar aşa este cu toate limbajele. Toate culorile pe care le folosesc sunt gândite în amănunt. Eu sunt avar cu alegerea culorilor pentru ca eu însumi să nu fiu prea zăpăcit de acestea. Eu doresc să creez lucrări pline de putere şi optimism care să trăiască o viată proprie.

— Ce fel de conştiință de sine este potrivită în procesul de creație?

— Când este vorba despre propria mea creație aceasta merge înapoi la propria mea conştiință. Eu nu mă pot întoarce sau privi peste umăr pentru a vedea ce fac alții. Eu sunt singur. Lumea mea este închisă dar uşa stă deschisă. Totul poate fi atins iar eu acționez/ lucrez în funcție de aceasta. Limbajul este străin dar eu cred că atunci când acesta sfârşeşte a zăpăci începe tabloul/ pictura să vorbească şi creația devine vizibilă.

— Ce înseamnă arta pentru tine? Cum defineşte aceasta viața ta şi ce înseamnă, din punct de vedere moral, să fii artist?

— Este ciudat când mă gândesc ce înseamnă arta pentru mine. Eu sunt într-o relație cu aceasta tot timpul, când ascult muzică, lucrez cu fotografii, călătoresc sau stau în atelier cu grafica sau picturile mele. Arta a devenit o parte din mine însumi. Eu sunt într-un fel prizonier în propria-mi lume. O lume pe care eu nu vreau şi nu pot s-o părăsesc. Cu toate acestea mulțumesc celui ce m-a creat că este aşa.
Eu nu sunt moralist. Eu simt că viața mea este un „Ch’i” (”qi” – forță energetică în cultura chineză) care se roteşte liber. Lucrurile trebuie să vină şi să plece ele însele, pe propriile lor premize. Eu mă gândesc adesea la înțeleptul Tao Te King atunci când povesteşte despre ucenicul care vine la maestru şi îl întreabă: Maestre ce să fac eu ca să am o conştiință deplină? Maestrul răspunde: Taie lemne şi cară apă. După şapte ani ucenicul se întoarce şi iarăşi îl întreabă pe maestru: Maestre, am o conştiință deplină, ce să fac eu acum? Iar maestrul îi răspunde: Taie lemne şi cară apă. Arta ia tot mai mult loc în viața mea şi eu trebuie să țin seama de simțul moral, aceasta însemnând că sunt onest cu mine însumi şi față de creația mea. Nu merită să te laşi purtat de mode sau să flirtezi cu publicul.

— „Cel mai periculos lucru pentru un artist este să fie lăudat” a spus cândva Edvard Munch. Ce părere ai tu despre această afirmație, în timpurile noastre, când arta nu mai este suficientă şi artistul trebuie să devină antreprenor, adesea pentru a se întreține pe sine şi uneori familia, cu tot ce implică aceasta?

— Este o întrebare interesantă. Eu am văzut mulți artişti care au devenit „faimoşi” prea repede. Întotdeauna are gust de miere şi puțin, de vânzare. Îți doreşti să continue dar te copleşeşte. Poți să faci compromisuri după cerințe şi să te laşi condus de public şi de partea comercială fără să fii conştiient de aceasta. Aici poate fi o capcană. Există o deosebire între succes comercial şi succes artistic. În loc de a deveni un „producător de artă” cred că este mai bine să faci altceva o perioadă de timp, în aşa fel să câştigi o distantă față de artă, să devii mai „flămând” şi mai gânditor când te întorci înapoi în atelier. Aici trebuie să existe un echilibru. Nicio muncă nu trebuie să devină atât de importantă încât să arzi lumânarea de la ambele capete! Este ceea ce Dan Andersson a scris în Lăutarul: „Mai bine mor de foame decât să cânt pentru hrană”.

— Nu cu mult timp în urmă ai expus din lucrările tale la Tribuna Graphic, la Cluj, în România. Ce ne poți povesti despre aceasta? Cu ce impresii despre Cluj, România şi arta românească te-ai întors acasă, în Norvegia?

— Eu m-am întors cu multe amintiri frumoase din România. Despre toți oamenii deosebiți pe care i-am întâlnit, cu aşa de multe cunoștiințe şi înțelegere. Amintirile despre artiştii pe care i-am întâlnit, din România, Brazilia, Puerto Rico şi Ungaria, despre oameni pe care i-am întâlnit întâmplător, cum ar fi şoferul de taxi care mi-a înapoiat ochelarii pe care îi pierdusem în taxi şi cei de la hotel care m-au ajutat şi au făcut posibil să revăd lumina. De asemenea am luat cu mine amintirea unei grafici bune şi interesante din treizeci de țări şi care mi-au dat o idee despre ce se „întâmplă” acolo, afară. Trebuie, de asemenea să-l remarc pe Ovidiu Petca cu lucrările sale de artă digitală din albumul Digital Art. Înaintea călătoriei m-am întrebat dacă chiar trebuie să fac un drum aşa de lung pentru a participa la vernisajul expoziției. Am făcut călătoria şi nu regret.

— O întrebare despre conținut politic şi semnificație: Cuprinde arta ta o anumită temă? Oglindeşte opera ta o anumită ideologie politică? Crezi tu că arta poate influența politica?

— Este clar că există un tip de cuprindere a anumitor teme în lucrările mele. Este vorba despre alegerea exprimării care trebuie să fie personală. Paralel cu ea există o orientare de care sunt legat tot mai mult. Iar încheierea devine propria amprentă. Dacă reuşeşti aceasta, atunci continui. Cred că trebuie să fie în aşa fel încât tu însuți să te poți recunoaşte în creația ta.
Ca model am folosit destul de des câinele. Eu am un Bullterrier englezesc care este destul de sculptural şi adeseori sunt fragmente din el care devin subiecte. În plus, omul singur şi vulnerabil are un loc important în lucrările mele.
Eu nu simt nicio nevoie stringentă de a gândi politic atunci când lucrez. Pentru mine, însăşi lumea artei este mai mult decât suficientă. Sper ca ea să vrea să-şi trăiască propria-i viață, pe propriile premise. Arta poate fi supărătoare uneori şi poate rapid influența politica. S-a văzut aceasta în toate timpurile atât prin muzică cât şi prin arta vizuală, de la Wagner la Beatles şi de la Picasso la Arne Ekeland (pictor norvegian 1908-1994) care a fost exclus din societatea artistică norvegiană şi din peisajul politic iar astăzi este considerat ca pictorul „cel mai mare după Munch”.

— Având în vedere natura socială şi politică a artei, ce crezi despre rolul pe care îl are în lumea artistică? Poate un artist să aibă o anumită putere, autoritate în societatea noastră contemporană?

— Arta cu un caracter social sau politic poate oglindi diferite caractere în lumea artistică. În sfera particulară ea poate dezvălui secrete şi gust personal. În sfera publică poate primi un alt rol, devine mai mult a tuturor şi critica este mai nemiloasă. Artistul poate avea putere şi autoritate în societate, dar el trebuie să fie ajutat de public. Dacă el este singur, fără public, se întâmplă prea puține. Când publicul se trezește şi artistul este văzut, atunci ar putea fi începutul unei anumite „puteri” a artistului…

— Ce crezi tu despre diferența dintre arta publică şi cea privată? Ce obligații are artistul față de public?

— Pentru mine diferența dintre arta privată şi cea publică nu este prea interesantă. Important este ca aceasta să funcționeze în amândouă sferele. Artistul nu are nicio obligație față de public. Obligația lui este aceea de a crea şi asta poate fi ca şi cum ai avea o rană deschisă. Nu mai rămâne niciun loc pentru obligații.

— Există loc pentru dialog în munca ta de creație? Ce formă poate lua dialogul acum?

— Clar că există loc pentru dialog în lucrările mele. Începe ca un dialog între mine şi lucrare. Trebuie să ne dezvăluim secretele şi să încercăm să ne înțelegem reciproc iar asta poate lua timp. După cum este pictura, după repetate evaluări, ea poate fi arătată publicului. Atunci ei pot spune ce vor, indiferent dacă este pozitiv sau negativ. Poezia este încheiată şi nu trebuie explicată. Pentru că atunci şi-ar pierde puterea magică. În prezent eu lucrez cu o formă care este mult simplificată şi care mi-a trezit curiozitatea. Nu am crezut că mai am ceva de oferit în ceea ce priveşte simplificarea, dar am greşit. Am început să dau la o parte culori, să simplific motivele şi să lucrez mai puțin impulsiv, ceea ce face să am timp să evaluez progresul astfel încât dialogul poate începe mai devreme. Este un proces minuțios şi nu un drum scurt. Acesta nu există, din păcate.

— În ultimele trei secole au existat idei diferite despre frumos în artă. În secolul al XVIII-lea conceptul de frumos a fost că acesta este un „respons” direct şi personal. În secolul al XIX-lea s-a crezut, mai mult sau mai puțin, că frumosul este raportat doar la credință şi convingeri morale şi nu neapărat independent de alte valori. La sfârşitul secolului XX părea ca frumosul să nu mai conteze, nu au mai existat niciun fel de întrebări privitoare la frumos în artă. Este frumosul important în continuare? Are o şansă în acest secol?

— Sigur că frumosul este important. Acesta supraviețuieşte şi este prezent în cel mai mic detaliu, oriunde ne-am întoarce privirea, îl „trăim” în cele brute şi neterminate sau în cele prelucrate şi intelectuale. Frumosul nu poate fi definit ca şi corect sau greşit. Ceea ce este frumos pentru mine poate fi contrariul în accepțiunea altcuiva. În accepția individuală a frumosului trebuie să intri în linişte pe uşi. Eu cred că frumosul singur poate fi puțin cam încurcat. Trebuie să aibă ceva pe care să se sprijine, ca un ton în muzică. Singur spune puțin dar mai multe tonuri crează armonie şi ne pot ridica deasupra sărăciei cuvintelor în interiorul unei lumi unde de nespusul poate veni la cuvânt. Eu nu cred că noi, oamenii, putem trăi fără frumos şi acesta are şi va avea întotdeauna o şansă.

— Din ce punct ceva devine frumos? Apare acesta doar atunci când „arta adevărată” se prezintă sau este pur şi simplu un efect al creației, al procesului de creație? Joacă frumosul în continuare un rol în determinarea valorii lucrării de artă?
— Ceva devine frumos atunci când sunt atinse corzile noastre interioare, indiferent dacă de durere sau bucurie. Un prieten din Franța mi-a zis cândva: „Nimic nu e mai frumos decât o ploaie torențială deasupra Mării Mediterane”. Eu am adoptat aceste cuvinte şi spun la fel, când stau pe veranda închisă cu sticlă de la căsuța mea de vară din Värmland, cu uşile deschise şi ploaia plescăind pe acoperiş. Atunci ceva este frumos. Poți cu plăcere să-l numesti „artă adevărată”. Nu poți să grăbeşti sau să aştepți ca frumosul să apară. Acesta nu vine de la sine. Este omul umil şi deschis, atunci se întâmplă ceva. Poate că nu există „artă adevărată” fără creație şi natură. Orice altceva se socoteşte ca şi copie. Nu cred că frumosul joacă acelaşi rol decisiv în arta contemporană, dar nu trebuie să uităm că frumosul stă adânc ancorat în noi toți. Este vorba despre a asculta şi a-i da hrană.
Interviu realizat de
Dorina Brânduşa Landén

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg