Consiliul
Județean Cluj
Noua interpretare a lui Heidegger
Am examinat în alt loc (Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014) fenomenologia existențială a lui Heidegger și reacțiile la opiniile și acțiunile filosofului – mai cu seamă la cele care l-au implicat în politica anilor treizeci. Astăzi este clar că cele două praguri, cele mai noi, ale înaintării spre cititori a operei sale – publicarea prelegerilor și textelor de seminar ale anilor 1933-34, mai ales a volumului Beiträge zur Philosophie (scris în 1936-38 și pus în circulație abia în 1989), care a reorganizat viziunea lui Heidegger, și tipărirea în Gesamtausgabe (începând cu 2014) a neobișnuit de amplei scrieri Caietele negre – nu au fost cunoscute comentatorilor lui Heidegger de până la aceste date. Generații întregi, și de adepți și de critici, nu au putut vorbi de Heidegger fără omisiuni fatale, dacă nu cumva s-au înșelat pur și simplu.
Și astăzi apar comentarii heideggeriene ignorând cele două praguri sau cel puțin unul dintre ele. Este de la sine înțeles că procedeul nu este acceptabil, iar rezultatele rămân cu handicapuri chiar și atunci când se pune în lucru cultură teoretică și talent. În definitiv, nu poți reconstitui substanța unei opere fără a o cunoaște în întregimea ei.
Cu siguranță, Heidegger avea o bună intuiție în această privință când a contractat cu editura Vittorio Klostermann din Frankfurt am Main tipărirea scrierilor sale ca ediție cuprinzătoare (care avea să devină Gesamtausgabe, aflată acum la baza comentariilor calificate). Și, când a prevăzut în contractul de editare, să nu fie intervenții, nici măcar din partea unor prefețe, fiind admise doar postfețe, volumele fiind încredințate unor editori care au dovedit cunoașterea operei și puteau fi creditați că nu poartă lentile din afara strictei editări!
Pe de altă parte, este fapt că, oricât s-a încercat, nu s-a reușit separarea discuției despre gândirea lui Heidegger și manifestările sale în viața publică a lumii anilor vieții sale. Un Heidegger „purificat” de contingențele istoriei nu este practic posibil! Ar fi doar ceva confecționat!
Se poate oricând purta o discuție despre conceptele „ființă (Sein)”, „existent (Seiend)”, „ființare umană (Dasein)”, „diferență ontologică”, „timp (Zeit)”, „temporalitate (Zeitlichkeit)”, „anonim (Man)”, „eveniment (Ereignis)”, „decizie (Entscheidung)”, „ depășirea metafizicii”, „gândire (Denken)” și ceilalți termeni atât de specifici lui Heidegger. Se și poartă astfel de discuție. Cei interesați de existențialitate, de asumarea timpului, de soarta metafizicii, de fundamentele științelor vor găsi totdeauna un partener extraordinar de stimulativ în opera filosofului. Discuția despre concepte se poate duce cu profit sigur în cazul lui Heidegger, căci conceptualizarea sa a lăsat urme durabile în istoria cugetării.
Deplin edificat în ceea ce a tratat, Heidegger a confirmat că despre termenii ultimi ai cunoașterii pot exista și în epoci mai noi competență maximă și creativitate și le-a ilustrat. El a dovedit lumii că nu a secat deloc albia marilor gânditori! Cum s-a și spus, „Heidegger nu gândea niciodată a ceva, el gândea acel ceva” (Hannah Arendt, Vies politiques, Gallimard, Paris, 1974, p.310), iar acea gândire a răscolit certitudini și a devenit referință universală.Discuția în jurul ei poate fi profitabilă rămânând oricât de filosofică – adică, în acest înțeles restrâns, detașată de contextele materiale ale vieții. Unii mai înțeleg și astăzi filosofia ca un fel de abstragere aerată din aceste contexte pline de neajunsuri.
Dar, pentru cine urmărește o înțelegere până la capăt a operei, termenii heideggerieni nu pot fi complet desprinși de conotații contextuale și, în fond, de evenimențialitatea istorică cu care filosoful s-a confruntat. Ei nu se pot înțelege fără acestea. Unii comentatori au și recunoscut că la Heidegger avem de a face cu o „gândire istorială” – adică orientată spre captarea istoriei trăite, dar și a istoriei lungi, chiar a istoriei absolute, în termeni, inclusiv în termenii pretențioși ai metafizicii. Un Heidegger extras din istorie nu mai este nici el Heidegger, cum nici Platon sau Kant sau Hegel sau Nietzsche sau Dewey nu erau ei înșiși!
Explicația este la îndemână: Heidegger este un filosof care a gândit în profunzime, ca puțin alții, materialul istoric și a dat termenii unei noi abordări filosofice a epocii sale și, ca proiect măcar, a epocilor ce vin. Invers este la fel de adevărat. Heidegger s-a apropiat de materialul istoric cu interogații și cu termenii filosofiei sale, încât nici analizele sale factuale nu pot fi înțelese fără cunoașterea viziunii sale. El a semnificat fapte pe care și alții le-au semnificat, dar a făcut-o în termeni proprii, din perspective noi și în mod aparte.
Teza pe care o apăr este aceea că – după cele două praguri pe care le-am menționat, ce au în volumul Contribuții la filosofie și în seria de volume Caietele negre expresia deplină – suntem obligați la a verifica aproape tot ceea ce s-a generalizat despre Heidegger. Accentuez, ceea ce s-a generalizat, doar! Altfel spus, a sosit timpul să abordăm din nou, dar în coordonate mai largi opera sa, chiar dacă analize să le spunem „zonale”, circumscrise, rămân definitive.
„Ochelarii” cu care exegeza heideggeriană ne-a obișnuit este privirea acestei opere fie ca dezvoltare a fenomenologiei transcendentale pe direcția surprinderii și mai adânci a subiectivității inerente cunoașterii, fie ca „ontologie fundamentală” a ființării specific umane (Dasein), așadar oarecum kierkegaardian, fie ca „introducere a nazismului în filosofie”, cum susțin unii comentatori, fie ca nouă justificare a antisemitismului. Dat fiind conținutul primelor patru volume (Gesamtausgabe 94-97),publicarea Caietelor negre a alimentat imediat, cum era de așteptat, ultima interpretare.
Acum este vorba de a trece, în raport cu toate aceste interpretări, la o nouă interpretare a operei. Obligă la ea scrierile lui Heidegger puse mai nou în circulație și, înainte de orice, anvergura lor neobișnuită.
În fapt, peste toate, Heidegger este filosoful „întrebării privind ființa (Frage der Sein)”. Reunoașterea vine, de altfel, și din partea sa. „Problema mea: numai încercarea de a întemeia ființarea umană (Da-sein) ca temei al adevărului ființei (Seyns). Dar rămâne doar o indicare a necesității și căilor unei asemenea întemeieri” (GA 94, p.292). Această problemă unește scrierile operei lui Heidegger din momentul în care autorul a ajuns la poziția proprie, originală, care este mai dezvoltat expusă în Sein und Zeit, și până la capăt. Problema trece evident cele două praguri pe care le-am menționat.
Această problemă Heidegger și-o pune într-un moment al „culturii occidentale”, denumirea sa favorită, în care a crezut că poate acuza o „dezrădăcinare (Entwurzelung)”, ce ar sta la originea dificultăților și crizelor. „Noi nu putem ști ce se întâmplă în fond cu noi; o astfel de cunoștință nu a fost accesibilă nici unei epoci a istoriei. Ceea ce fiecare crede a ști este totdeauna altceva decât ceea ce a survenit. Dar trebuie să știm două lucruri și să concepem legătura lor: mai întâi să opunem o rezistență la derădăcinarea Occidentului și totodată să pregătim cele mai înalte decizii ale ființării umane istorice” (GA 94, p.292-293). Heidegger își asumă ambele scopuri – „rezistența” la „dezrădăcinare” și „pregătirea” deciziilor – în vederea articulării și apropierii unui „alt început” al culturii occidentale, „al doilea început”, după „primul început”, pe care l-am datora doar grecilor.
Dincoace de anii de formare și consacrare, scrierile lui Heidegger se dispun pe gama „rezistenței” la „dezrădăcinare” și a „pregătirii” deciziilor pentru „al doilea început”. Pe acest traseu în aria interesului său a intrat în anii treizeci național-socialismul lui Adolf Hitler, pe care l-a și susținut, crezând că este o mișcare de înnoire salutară a societății germane și europene. Probele atestă că Heidegger a aspirat să poată influența și orienta mișcarea din poziția de „Führer al Führer-ului (der Führer des Führers)”, cum îi propuneau unii din jurul său.
Din optica apropiată de național-socialism și apoi dinăuntrul național-socialismului, ca un fel de militant, unul care opera la nivelul viziunii, el a și tratat rolul evreilor în cultura germană și a lumii. Hannah Arendt a fost încredințată până la capăt că Heidegger nu a citit Mein Kampf, notoria scriere a lui Adolf Hitler. Dar în corespondența tipărită ulterior (Marion Heinz, Geheimen Briefe, în „Hohe Luft”, 3, 2015), se observă că Heidegger i-a recomandat și fratelui său să citească această carte. Mărturiile atestă, de asemenea, că soția sa, Elfriede, o recomanda studenților.
Plasând însă de la început cultura occidentală pe umerii exclusivi ai grecilor, Heidegger și-a îngustat, în mod vizibil, din capul locului, perspectiva. În comparație cu Nietzsche, care a sesizat primul multiplele rădăcini ale culturii europene (vezi Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2005), Heidegger a făcut un pas de la început discutabil. Sub impactul Mein Kampf-ului el a și trecut la atacarea evreilor. Scrierile sale conțin acest atac de neînțeles pentru un filosof atât de capabil să judece pe contul său și să ajungă la adevăruri proprii, cum era Heidegger.
Atacul începe, propriu-zis, cu acuzarea „iudaizării (Verjudung)” universităților germane, după ce în Mein Kampf (1925) se lansase tema. Într-o scrisoare din 1929 (ce se poate citi acum în „Les temps modernes”, nr.523, 1990) adresată șefului departamentului universităților din ministerul de land al învățământului, Heidegger scrie: „nu este vorba de nimic mai puțin decât să luăm urgent la cunoștință că suntem plasați în fața alternativei următoare: sau dotăm din nou viața noastră spirituală germană cu forțe și educatori autentici, emanând din pământul nostru, sau o predăm definitiv evreizării crescânde, în sens larg și în sens restrâns al termenului”.
Evident că aici este vorba de mai mult decât de o reacție la creșterea prezenței intelectualilor evrei în universități. Pe aceasta a avrut, de altfel, la timpul său, să o prevină, în numele comunității evreiești, spre a nu stârni sensibilități, și lucidul ministru de externe de mai târziu, Walter Rathenau. Este cu mult mai mult și decât o reacție tradiționalistă a mediului cultural, pe care și Hannah Arendt o lua mai curând ca mentalitate provincială, ce a supraviețuit modernizării și rămâne sortită oricum dispariției.
Este mai mult, căci venea deja în urma chemărilor din Mein Kampf și în linia acestei cărți. De aceea, acest atac doar s-a lărgit, în continuare, la Heidegger, inclusiv în Caietele negre, care s-au scris din 1930 încoace, vreme de cam patruzeci de ani.
Nu sunt probe că Heidegger a vrut să facă secret din atitudinea sa față de evrei și de iudaism sau să o țină în sfera exprimărilor private. Este peste orice îndoială – dovadă șirul de exprimări, în scrisori, în discuții, în conferințe, în scrieri – că a avut un punct de vedere pe care îl voia cunoscut de contemporani. La rândul său, ca și Ernst Jünger și Carl Schmitt, nu a retractat cele scrise în anii treizeci, nu a anulat ceva și a refuzat să modifice formulările când și-a reeditat, după al doilea război mondial, scrierile.
Așa stând lucrurile, chiar dacă la orice autor găsim afirmații de diferite ordine de importanță, nu dau rezultate încercările de a separa la Heidegger ceea ce ar fi fost privat de ceea ce s-a publicat imediat și ceea ce ar fi fost în anii treizeci de ceea ce a a intervenit ulterior. Heidegger nu ar fi încurajat asemenea separare, căci, în concepția lui, ea nu ține de cel care gândește cu adevărat. Gândirea veritabilă exclude asemenea fragmentări. Heidegger se lasă înțeles luând în seamă întregul scrierilor sale, care este, desigur, neobișnuit de întins (ne aflăm abia la volumul 100 din Gesamtausgabe!) și încă nu tocmai ordonat pentru o examinare rapidă.
Oricum, atitudinea față de iudaism și de evrei este deocamdată tema principală a discuției internaționale în umbra Caietelor negre. Va veni, desigur, timpul altor teme – de pildă, criza Europei, reconfigurarea postbelică a lumii, învățăturile vechii Chine, poziția față de democrație, reconstrucția umană a realităților sociale, viitorul metafizicii, relansarea gândirii – asupra cărora Heidegger a reflectat, iar opiniile sale incită la reflecție. Deocamdată, însă, este de lămurit tema amintită.
Antisemitismul are forme variate. De pildă, știm din istoria Noului Testament, că evangheliile lui Marcu și Ioan redau momentul sciziunii dintre adepții lui Isus din Nazaret și iudei, cu polemica și tensiunea respectivă, și au putut fi ușor interpretate împotriva evreilor. Știm că accente antievreiești, chiar antisemite, sunt la Părinții Bisericii, începând cu Tertulian, din motive eminamente confesionale. Se poate evoca rapid o istorie de variante de antisemitism – acesta fiind, din nefericire și păgubos pentru toate părțile, tragic pentru evrei, însoțitorul istoriei europene.
Din capul locului, trebuie însă spus, Heidegger nu intră în categoria antisemiților obișnuiți – el nu are de a face nici cu Richard Wagner, cu Eugen Dühring sau cu cel pe care Goebbels îl socotea campionul antisemitismului modern, A.C.Cuza. Heidegger nu este nicidecum din speța lui Alfred Rosenberg sau Julius Streicher.
Sunt de părere că refuzul lui Heidegger de a retracta sau modifica formulări din anii treizeci este legat de multe lucruri – convingeri intime, voința de a nu părea oportunist, orgoliul etc. Refuzul acesta este legat și de faptul că antisemitismul său se încadra într-o concepție pe coordonate mai largi, cu mult mai ambițioasă, pe care o voia reprezentativă pentru el. Antisemitismul era doar o consecință și, până la urmă, o parte a acesteia.
Mai exact, în tentativa sa de a croi calea spre un „un nou început” al „culturii occidentale”, dar rămânând în linie cu grecii antici, ai perioadei presocratice, Heidegger a vrut să ajungă la dislocarea și chiar la înlocuirea cărții fondatoare a Occidentului, a Europei în întregime, care este Biblia și care este, se știe bine, evreiască. Atacarea evreilor și a iudaismului este dusă la Heidegger de fapt de pe acest fundal, cu asemenea proiect. Foarte probabil, Heidegger reprezintă în cultura modernă cel mai clar năzuința creării alternativei la Biblie.
Cum atestă numeroase exprimări, la Heidegger este antisemitism. Cine îl contestă bate pasul pe loc, în pofida evidențelor. Este, însă, un antisemitism învăluit în proiectul unei alternative la Biblie. Numai din perspectiva acestui proiect se pot integra toate scrierile lui Heidegger și, desigur, reflecțiile lui, incluzând cele polemice, ca și, de altfel, manifestările vieții lui.
Imediat după tipărirea Caietelor negre, pe scena filosofiei s-a produs, cum am spus în alt loc (Andrei Marga, Un cutremur în filosofie: „Caietele negre” ale lui Heidegger, Editura Revers, Craiova, 2019), un cutremur. Unii au acuzat un antisemitism mai virulent decât cel care era cunoscut din scrieri anterioare. Ei au argumentat invocând faptul că Heidegger a criticat metafizica, a respins esențialismul, dar le-a aplicat pe ambele atunci când a discutat despre evrei. Ca urmare, el nu a ajuns să discute despre evrei în carne și oase, ci a rămas la o construcție proprie – la „evreul metafizic” (Donatella di Cesare, Heidegger e gli ebrei. I Quaderni neri, Bollati Boringhieri, Torino, 2014, p.210). Antisemitismul nu este la Heidegger biologic, rasial, ci a devenit astfel „metafizic”.
Editorul german al Caietelor negre a observat, la rândul său, că nu există la Heidegger o abordare a evreilor care să poată fi socotită antisemitism elaborat. Există, însă, o prelucrare a unor perorații ale antisemitismului din jur, din punct de vedere filosofic – în mod exact din punctul de vedere inaugurat de Contribuțiile la filosofie, al „istoriei ființei”. Ca urmare, la Heidegger găsim „antisemitismul înscris în istoria ființei”(Peter Trawny, Heidegger und der Mythos der jüdischen Weltverschwörung, p.157-178), care nu poate fi eludat, fiind literal. Caietele negre nu fac secret din el și îl etalează.
Cum era de așteptat, imediat a intervenit apărarea lui Heidegger. Ea s-a organizat în jurul familiei și al celui din urmă asistent privat al lui Heidegger. Care sunt argumentele apărării relative la susținerile despre evrei și iudaism din Caietele negre?
Fiul lui Heidegger amintește că a fost în anturajul filosofului în anii național-socialismului și invocă faptul că de a lungul vieții acesta a întreținut relații de amiciție cu evrei. Cel puțin trei amante ale filosofului au fost evreice. Familia Husserl ar fi fost cea care a rupt relațiile cu Heidegger, nu invers. „Caietele negre conțin critici severe în privința americanismului și bolșevismului, a creștinismului și Bisericii catolice. Ele vizează, de asemenea, englezii, tehnica, știința, universitatea și național-socialismul, pe care Heidegger l-a aprobat la început. Prin contrast, rarele și scurtele observații privind iudaismul nu joacă decât un rol secundar. Martin Heidegger însuși nu le atribuia nici o importanță” (Hermann Heidegger, Martin Heidegger n’etait pas antisemite, în Friedrich-Wilhelm von Hermann, Francesco Alfieri, Martin Heidegger. La verite sur ses Cahiers noirs, Gallimard, Paris, 2018, p.444-445). Așadar, nu ar trebui cedat tendinței de politizare exagerând ponderea unor însemnări din moștenirea lui Heidegger.
Argumentul relațiilor strânse nu mai este convingător din moment ce relații bune cu evrei au avut și destui antisemiți. Nici astăzi nu este altfel. Dar la Heidegger nu ai cum să eludezi îmbrățișarea unor teze severe, de pildă cele cu privire la „calculație”, la „mașinație” și la „conjurația mondială a evreilor”, care erau, ori pe ce față se întorc lucrurile, din arsenalul de prejudecăți ale antisemitismului.
Fostul asistent al lui Heidegger, von Hermann, insistă pe faptul că în Caietele negre sunt opinii „private sau personale”, care nu ar fi nicidecum „pura gândire a lui Heidegger” (Von Hermann, Clarifications necessaires sur les Cahiers noirs, în Friedrich-Wilhelm von Hermann, Francesco Alfieri, Martin Heidegger. La verite sur ses Cahiers noirs, p.37) și nu ar face parte din „ansamblul ontologico-istorial” al moștenirii lui Heidegger” (p.41). Cei care vorbesc de antisemitism în aces caz nu ar face decât să „instrumentalizeze politic” scrierea heideggeriană și nu ar proceda „filosofic” (p.43). Există, desigur, în Caietele negre, paisprezece pagini referitoare la evrei, de care și von Hermann se desolidarizeaă explicit, dar afirmațiile vădit politice ale lui Heidegger nu ar putea fi bază pentru „interpretarea operei istoriale în întregime” (p.45). Ar fi reflecții „la nivelul cotidianității”, care ar ține de altceva decât de antisemitism (p.46). Von Hermann scrie că „nimic nu permite să se stabilească cea mai mică legătură între pasajele litigioase ale carnetelor și gândirea lui Heidegger ținând de istoria ființei” (p.59). El insistă continuu asupra separației dintre ceea ce scrie în privat un autor și gândirea lui propriu-zisă.
Pledoaria lui van Hermann este de așteptat, dar nu reduce greutatea Caietelor negre și nu înlătură evaluarea lui Peter Trawny. Nu se poate separa gândirea lui Heidegger de ceea ce se prezintă în Caietele negre din motivul simplu că Heidegger însuși a pregătit pentru tipar aceste „carnete”, cu toată meticulozitatea, și a cerut includerea lor în opera sa, în Gesamtausgabe. Cezura între opinii private și personale și gândirea sistematică este plauzibilă, dar în acest caz nu funcționează, căci Heidegger vorbește în Caietele negre în sensul gândirii sale sistematice, nu în alt sens. La drept vorbind, sunt rare pe lume scrierile atât de îngrijit organizate și pregătite de vreun autor pentru tipar și, de fapt, pentru posteritate și istorie, precum sunt Caietele negre!
Fostul asistent al lui von Hermann, acum profesor la universitatea Latran, din Roma, a rafinat strategia apărării lui Heidegger în fața evaluării de „antisemitism al istoriei ființei”, dată de editorul Caietelor negre. Pe bună dreptate, Francesco Alfieri propune ca în Caietele negre, pe care și el le socotește, cam minimalizant, „carnete”, să se evite alunecarea în teme colaterale și să se rămână la „mișcarea proprie gândirii lui Heidegger” (Les Cahiers noirs. Analyse hitorico-critique se passant de toute commentaire, în Friedrich-Wilhelm von Hermann, Francesco Alfieri, Martin Heidegger. La verite sur ses Cahiers noirs, p.73). Numai că „mișcarea” el o reconstituie astfel încât să iasă din discuție de la început anumite fragmente. Argumentul său este că „referința la ca și menționarea <evreității> și a ceea ce este evreiesc nu comportă nici o reflecție explicită sau implicită care ne-ar permite să presupunem – atât cât s-ar putea emite o asemenea ipoteză – că Heidegger a vrut să se refere la Volk (poporul) evreu ca atare…(p.356)”. Neexistând asemenea reflecție, nu ar fi cazul să se piardă timpul cu ipoteze.
Argumentul mi se pare straniu. Desigur, Heidegger nu se referă la evrei ca „popor (Volk)”, dar se referă la „Judentum” și „Weltjudentum”, care sunt chiar mai mult decât „Volk”!
Și eu consider că trebuie urmărită „mișcarea proprie gândirii lui Heidegger”. Adică, așa cum înțeleg eu lucrurile, trebuie stabilite cu precizie problema, rădăcinile ei contextuale, proiectul filosofului și ceea ce el a întâlnit în cursul vieții sale. Numai că acestea nu țin doar de tematica filosofică. Heidegger s-a și opus considerării a ceea ce el face drept filosofie. El scrie că „drumul gândirii mele nu duce la o filosofie, nici nu are intenția să întemeieze încă și mai radical filosofia de până acum. Revenirea la temeiul metafizicii semnifică cu totul altceva, dacă devine clar că metafizica a desfășurat adevărul existentului caatare, uitând de fapt adevărul esenței ființei. Drumul gândirii mele este un drum în domeniul adevărului ființei înseși, din care abia se decide ce devine filosofia – dacă nu cumva ea este tocmai la sfârșit și fiecare încercare de filosofare antrenează cu sine o negare a gândirii” (GA 98, p.269-270). Filosof de cea mai mare anvergură, Heidegger a gândit în raport cu curentele majore ale gândirii universale. În definitiv, el a urcat de la „analitica ființării umane” și „ontologia fundamentală”din Sein und Zeit, care l-au și înscris definitiv în istoria cugetării, la „istoria ființei”. El s-a confruntat în contextele vieții sale nu doar cu o viziune, să spunem așa, ci cu toate viziunile ființiale.
În „istoria ființei” confruntarea cu gândirea rezultată din „primul început”, la grecii presocratici, apărarea ei și deslușirea „noului început” formează miezul. Peste toate, nu „introducerea nazismului în filosofie” (cum scrie Emmanuel Faye, Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie, Albin Michel, Paris, 2005), nu antisemitismul sunt țintele, să spunem așa, „ultime” ale lui Heidegger. El nu a lucrat astfel, căci a vrut altceva. Heidegger a vrut să lămurească destinul „culturii occidentale” și să imprime un nou curs acesteia, într-o situație pe care el o califică de „dezrădăcinare”. El înfruntă ca „rezistență” toate componentele pe care le vedea la originea „dezrădăcinării”: iudaismul, creștinismul, democratismul, americanismul, comunismul, tehnicismul modern. Nici cu unul nu este împăcat, iar viziunea sa vizează înlocuirea la rădăcină a acestora – iar rădăcina este Biblia.
Așadar, au dreptate cei care caută reconstituirea „mișcării proprii gândirii lui Heidegger”, precum Francesco Alfieri. Dar „mișcarea” are de luat în seamă toate datele – în fapt toate scrierile și fragmentele. Dacă se iau toate acestea, evaluarea de „antisemitism al istoriei ființei” emisă de editorul Peter Trawny nu o poți ocoli.
Doar că lucrurile nu se opresc nici aici. Heidegger nu vizează în atacurile sale persoane evrei. De aceea a și avut relații amicale cu evrei, iar Hannei Arendt, căreia îi dedica poezii și la aproape șaptezeci de ani, i-a scris deja în anii treizeci că relația lor nu este în vreun fel atinsă de opiniile sale. Heidegger nu a considerat că relația este atinsă nici cu Elisabeth Blochmann, Masha Kaleko, Nelly Szilasi, evreice care au intrat în istoria sentimentală drept parte din viața sa. Faptele sunt indicii că nu proceda conform maximei antisemite „te accept ca evreu, căci nu ești ca evreii”. Heidegger era mai presus de asemenea penibilități.
Heidegger vizează, însă, ceea ce ar putea fi, inclusiv din punct de vedere filosofic, grav în urmări. Este vorba de lunga tradiție a vieții evreilor bazată pe Biblie. Aici nu putem să nu-i dăm dreptate lui David Patterson (Nazi, Philosophers, and the Response to the Scandal Heidegger, în J.K.Roth,ed., Ethics after Holocaust. Perspectives, Critiques and Responses, Paragon House, St.Paul, Minnesota, 1999, p.151), care l-a plasat pe Heidegger printre gânditorii care au vrut denunțarea Dumnezeului lui Abraham. În zilele noastre, Michael Chigel merge mai departe și are, cu siguranță, dreptate.
Tânărul cercetător scrie că nu este vorba de antisemitism la Heidegger, ci de cu totul altceva, de un anti- mai adânc. Este un „anti-adamism” sinonim cu „păgânismul” (Michael Chigel, Kabale. Hebräischer Humanismus im Lichte von Heideggers Denken, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2020, p.280). A spus-o, într-un fel, chiar Heidegger când, în Caietele negre, a speculat asupra numelui său: „Heid-egger: unul care, păgân (Heide), întâlnește un câmp necultivat și o grapă. Dar grapa trebuie să lase să meargă înainte, o lungă perioadă de timp, un plug, prin câmpuri de piatră“ (GA 97, 62). Caietele negre oferă diverse probe ale „păgânismului” heideggerian.
Doar că opera lui Heidegger are un strat și mai adânc, căci gânditorul a mers mai departe. Problema sa, ce vine la suprafața filosofiei din multe direcții, este, cum am mai spus, „problema ființei”. Ea este, în gândirea sa, sinonimă cu destinul „culturii occidentale”. Acesta este orizontul cel mai larg ale cărui coordonate au fost asumate de Heidegger în – foarte probabil – cea mai amplă operă a temei.
De aici a venit atacul său. Nu este, însă, la Heidegger un singur atac. Numeroase fragmente probează că este vorba de un atac multiplu direcționat: la evrei, la creștinism, la democrațiile moderne, la comunism, la tehnică, la publicitate, la multe isme ce umplu modernitatea târzie. Destul să observi, de pildă, severitatea detașării critice a lui Heidegger de creștinism pentru a-ți da seama că atacurile sale bat departe. „Eu nu sunt creștin, și numai de aceea că nu pot fi. Eu nu pot fi căci, vorbind în termeni creștini, nu am grația. Eu nu o voi avea niciodată câtă vreme drumul meu este epuizat de gândire (zugemutet bleibt). Gândirea însăși este prăpastia pentru credință. Prăpastia nu este abia între gândire și credință, undeva în indeterminat. Poate exista , dar rămâne întrebarea în ce măsură asemenea filosofie gândește. Putem presupune că numai atâta timp cât ea crede; adică ea gândește doar în aparență. Dar nu există gândire creștină care să fie gândire” (GA97, p.199).
Prezența orizontului menționat explică împrejurarea că este proprie lui Heidegger, cum am arătat în alt loc (Andrei Marga, Filosofi și teologi actuali, Meteor Press, București, 2019), aducerea la același numitor a curentelor polare. La el creștinismul și rasismul, romantismul slăbit și „făcătorii de afaceri” cu produse spirituale (GA 94, p.371), recursul la istorie și invocarea tehnicii (GA 95 p.100), istorismul lui Hegel și filosofia „voinței de putere” a lui Nietsche (p.310), liberalismul și comunismul (p.154), bolșevismul și nazismul și fascismului italian (GA 96, p.109), jonglerii financiari din Republica de la Weimar și propagandiștii național-socialismului (p.234) sunt în aceeași barcă deoarece trăiesc din resturile aceleiași metafizici epuizate.
Că Heidegger i-a atacat pe evrei ține de de împrejurarea că i-a socotit sursa ismelor modernității. Spre a percepe ce s-a petrecut o scurtă comparație este edificatoare.
Ne amintim că Nietzsche a elogiat superlativ Vechiul Testament. Aici, scrie el, sunt „oameni, fapte și vorbiri într-un asemenea stil grandios încât scripturile grecești și indiene nu pot pune ceva comparabil alături” (Jenseits von Gut und Böse, fragmentul 26). Nietzsche nu și-a ascuns admirația pentru capacitatea evreilor de a înfrunta dificultățile lumii. Este sigur că evreii, „nu doresc supremația asupra Europei; este la fel de sigur că ei nu lucrează și nu planifică un asemenea scop. Între timp, ei doresc și aspiră mai curând la ceva oarecum important, să fie insorbiți și absorbiți de Europa; ei năzuiesc să fie în cele din urmă stabiliți, autorizați și respectați undeva și vor să pună capăt vieții nomade, evreului rătăcitor…” (Jenseits von Gut und Böse, fr. 26).Evreilor diasporei, Nietzsche le recunoaște un rol unic. În virtutea educației mai temeinice și a experienței care i-a consolidat, evreii au devenit cea mai puternică și mai stabilă populație (race) din Europa. În optica lui Nietzsche, evreii vor fi „binecuvântarea Europei” (Aurore, fr. 205), nu pericolul.
Heidegger a fost, să recunoaștem, tributar îngustării inițiale a opticii sale asupra Europei și, desigur, anilor treizeci. Mai puțin vizionar, el a trecut la atacarea a ceea ce Nietzsche, cu o privire complexă, dar și cu integritate caracteristică a elogiat.
Azi gândim diferit, căci cunoaștem mult mai bine lucrurile. Europa și ceea ce Heidegger numește „cultura occidentală”, stă, cum deja Nietzsche a observat, pe multiple filoane – de fapt pe un triunghi – Jerusalim-Atena-Roma (Andrei Marga, Die Wiederherstellung des Dreiecks, Jerusalem, Athen, Rom, în Klaus Dethloff, Ludwig Nagl, Friedrich Wolfram, Hrsgs., . Beiträge zur Religionsphilosophie, Parerga, Berlin, 2007, pp.69-105).Heidegger a exploatat un filon și un unghi, împotriva celorlalte. Aceasta îl particularizează, îl duce în bună măsură la optica proprie și îl face radical.
Din această optică nu se poate ieși, însă, fără o critică cunoscătoare, într-o convorbire cultivată și argumentativă, cu toate datele pe masă. A trebuit, însă, din nefericire, ca în Europa să se ajungă la o „unilateralizare”, ca să folosesc un termen heideggerian, cu urmări tragice, ca să ajungem la adevăr.
Noile constelații ale lumii, în care deja s-a intrat, destinul Europei, al „culturii occidentale”, cu implicațiile lor, sunt din nou pe agenda gândirii. De aceea, a gândi problema ființări umane (Dasein) și a ființei (Sein), profilată de Heidegger, dar a fi gata să ieși din eroarea sa luând în seamă date vechi, pe care el le-a ocolit, și date noi, pe care istoria le-a ivit, este actual.