Scurt istoric al postmodernismului

 

Trăsăturile de bază ale ceea ce se numește acum postmodernism pot fi găsite încă din anii 1940, mai ales în opera unor scriitori precum realist-magicul argentinian Jorge Luis Borges.1 Cu toate acestea, cei mai mulți cercetători de astăzi sunt de acord că postmodernismul a început să concureze cu modernismul la sfârșitul anilor 1950 și a câștigat ascendență asupra lui în anii 1960.2 De exemplu, Eric Hobsbawm precizează că încă de la sfârșitul anilor 1960 s-a făcut simțită o reacție din ce în ce mai puternică împotriva modernismului și, în anii 1980, s-a afirmat clar ca opoziție, sub eticheta de postmodernism, nefiind atât o mișcare, cât o „negare a tuturor criteriilor de judecată prestabilite și a valorii în artă”, ba chiar și a posibilității de a catapulta asemenea judecăți.3 În arhitectură, unde această reacție s-a făcut simțită prima oară și cel mai vizibil, evident, ea a acoperit zgârie-norii cu „fațade și frontoane Chippendale”, cu atât mai provocatoare cu cât au fost realizate de de co-inventatorul „stilului internațional” Philip Johnson.4 Așadar, postmodernismul a atacat atât stilurile prea sigure de ele, cât și pe cele epuizate sau, mai exact, modul de realizare a acestor activități care trebuiau să se desfășoare mai departe într-un stil sau altul, cum ar fi construcțiile și lucrările publice, și cel care nu erau indispensabile, cum era „producția artistică a picturii pe șevalet care se vindea separat, la bucată”5.
Trăsăturile primare ale postmodernismului includ de obicei jocul ironic cu stiluri, citate și niveluri narative6, un scepticism metafizic sau nihilism față de o „mare narațiune” a culturii occidentale7 și o preferință pentru virtual în detrimentul Realului (sau, mai exact, o chestiune fundamentală a ceea ce constituie „realul”)8. De la sfârșitul anilor 1990, a existat un sentiment în creștere în cultura populară și în mediul academic potrivit căruia postmodernismul „a ieșit din modă”, în timp ce alții susțin că postmodernismul este mort în contextul producției culturale actuale.9
Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor intense dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiţii ale curentului câţi teoreticieni există, iar dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de un „ethos al anti-etichetei” şi chiar dacă cineva i-ar formula o definiţie, un filozof postmodern, precum Jacques Derrida, ar dori să o deconstruiască metodic până și pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în/ cu anul 1920, odată cu emergenţa mişcării dadaismului, care propunea „colajul şi accentua rama obiectelor sau a discursurilor” drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăşi, idee preluată ulterior şi dezvoltată de prolixul Derrida. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existenţialismul, un set de vederi și forme de cercetare filozofică care explorează problema existenței umane10 (conceptele comune în gândirea existențialistă includ criza existențială, teama și anxietatea în fața unei lumi absurde și a liberului arbitru, precum și autenticitatea, curajul și virtutea), care „plasa centralitatea naraţiunilor individuale drept sursă a moralei şi a înţelegerii”. Cu toate acestea, abia la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, au început să se ivească „atitudini postmoderne”. Ideea centrală a postmodernismului este că „problema cunoaşterii se bazează pe tot ce este exterior individului”, iar postmodernismul, chiar dacă este diversificat şi polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoaşterii, care este deopotrivă „larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare”. Postmodernismul care şi-a dezvoltat rapid un „vocabular cu o retorică anti-iluministă”, a argumentat ca raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susţineau raţionaliştii şi că însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.11

 

Literatura postmodernă

 

Literatura postmodernă este o „formă de literatură” care se caracterizează prin utilizarea metaficțiunii, narațiunii nesigure, autoreflexivitate, intertextualitate și care tematizează adesea atât problemele istorice, cât și cele politice, acest „stil de literatură experimentală” apărând puternic în S.U.A. în anii 1960 prin scrierile unor autori precum: Kurt Vonnegut jr., Thomas Pynchon, William Gaddis, Philip K. Dick (autor de Science Fiction), Kathy Acker și John Barth.12 Postmoderniștii contestă adesea „autoritatea și autoritățile”, ceea ce a fost văzut ca un simptom al faptului că acest stil de literatură a apărut pentru prima dată în contextul tendințelor politice în anii 196013, această inspirație fiind, printre altele, văzută prin modul în care literatura postmodernă este „foarte autoreflexivă” cu privire la problemele politice despre care vorbește. Precursorii literaturii postmoderne includ Don Quijote (1605–1615) al lui Miguel de Cervantes, Tristram Shandy (1760-1767) de Laurence Sterne, Sartor Resartus (1833-1834) al lui Thomas Carlyle și Pe drum (1957) al lui Jack Kerouac, dar literatura postmodernă a fost deosebit de proeminentă în anii 1960 și 1970.14 Potrivit criticului și teoreticianului literar american Gerald Graff (n. 1937), ficțiunea postmodernă manifestă „o conștiință atât de înstrăinată de Realitatea obiectivă, încât nici măcar nu-și recunoaște propria înstrăinare”15, iar după scriitorul american Charles Newman, „mult-lăudata fragmentare a artei nu mai este o opțiune estetică; este pur și simplu un aspect cultural al texturii economice și sociale”16.Vizavi de Newman, cea mai cunoscută lucrare a sa este The Post-Modern Aura, reprezentând o critică usturătoare a culturii contemporane care, neobișnuit pentru o lucrare de acest gen, a fost revizuită și discutată în peste treizeci de reviste, inclusiv în publicații de interes general precum Time, teza lui Newman fiind aceea că post-modernismul este caracterizat „nu prin stil sau intenție specială, ci prin „viteza pură” și că accelerarea practic a tot ceea ce există în viața postmodernă, de la numărul de colecții de poezie publicate în fiecare an până la creșterea valorii dolarului, a creat „incoerență culturală de tipul cel mai distructiv”17. La rândul său, teoreticianul literar american Brian McHale consideră că ficțiunea postmodernistă este mai presus de toate o artă care „sfărâmă iluzii”, ea tulburând sistematic aerul de realitate punând în evidență „structura ontologică a textelor și a lumilor ficționale”18.
În secolul al XXI-lea, literatura americană prezintă încă un curent puternic de scriere postmodernă, cum ar fi romanul post-ironic al lui Dave Eggers (n. 1970) A Heartbreaking Work of Staggering Genius (2000) și A Visit from the Goon Squad (2011) al scriitoarei Jennifer Egan (n. 1962), aceste lucrări dezvoltând și mai mult forma postmodernă.19Uneori, termenul „postmodernism” este folosit pentru a discuta multe lucruri diferite, de la arhitectură la teoria istorică la filozofie și film, din cauza acestui fapt, mai multe persoane fac distincție între mai multe forme de postmodernism și sugerează astfel că există trei forme de postmodernism: (1) Postmodernitatea este înțeleasă ca o perioadă istorică de la mijlocul anilor 1960 până în prezent, care este diferită de (2) postmodernismul teoretic, care cuprinde teoriile dezvoltate de gânditori precum Roland Barthes, Jacques Derrida, Michel Foucault și alții; și (3) „postmodernismul cultural”, care include filmul, literatura, artele vizuale etc. care prezintă elemente postmoderne, literatura postmodernă fiind, în acest sens, parte a postmodernismului cultural.20

 

 

Note
1 John Barth, „The Literature of Exhaustion”, în The Atlantic Monthly, August 1967, pp. 29–34.
2 Andreas Huyssen, After the Great Divide: Modernism, Mass Culture, Postmodernism, Bloomington, Indiana University Press, 1986, p. 188.
3 Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, București, Editura Lider, 1994, p. 588.
4 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 588.
5 Ibidem, p. 590.
6 Linda Hutcheon, A Poetics of Postmodernism. History, Theory, Fiction, New York, Routledge, 1988, pp. 3–21 și Brian McHale, Postmodern Fiction, London, Methuen, 1987, online.
7 Jean-François Lyotard, The Postmodern Condition: A Report on Knowledge, Minneapolis University of Minneapolis Press, 1984, online.
8 Jean Baudrillard, „Simulacra and Simulations”, in Jean Baudrillard, Selected Writings, Stanford, Stanford University Press, 1988, pp. 166–184.
9 Garry Potter; Jose Lopez, eds., After Postmodernism: An Introduction to Critical Realism, London, The Athlone Press, 2001, p. 4; Danuta Fjellestad; Maria Engberg (2013), „Toward a Concept of Post-Postmodernism or Lady Gaga’s Reconfigurations of Madonna”, in Reconstruction: Studies in Contemporary Culture, 12 (4), online; Alan Kirby (2006), „The Death of Postmodernism and Beyond”, în Philosophy Now, 58: 34–37 și Alison Gibbons, „Postmodernism is dead. What comes next?”, in TLS, 2017, online.
10 John Macquarrie, Existentialism, New York, Penguin, 1972, pp. 14–15.
11 Brian Duignan, „postmodernism”, în Britannica, online.
12 Linda Hutcheon, A Poetics of Postmodernism, London, Routledge, 1988, pp. 202-203.
13 Linda Hutcheon, op. cit., pp. 202-203.
14 Ian Campbell, „Retroview: Our Hero?”, în The American Interest, 2012-04-10 și Ronna C. Johnson (2000), „You’re Putting Me on: Jack Kerouac and the Postmodern Emergence”, în College Literature, 27 (1): 22–38.
15 Brian McHale, Ficțiunea postmodernistă, Iași, Editura Polirom, 2009, p. 332.
16 Brian McHale, op. cit., p. 332.
17 Cf. Time, 1966-7-12, „The First Novelists: Skilled, Satirical, Searching” și Keith D. Mano, „Review of The Post-Modern Aura”, în National Review v. 37, August 23, 1985, 48.
18 Brian McHale, op. cit., p. 334.
19 Cf. „Looking Back at ‘A Heartbreaking Work of Staggering Genius’ (Published 2019)” în The New York Times, 2019-03-22; Carissa M. Leal (2017-08-10), The Progression of Postmodern Irony: Jennifer Egan, David Foster Wallace and the Rise of Post-Postmodern Authenticity (Thesis) și Tore Rye Andersen (2001) „Ned med oprøret! – David Foster Wallace og det postironiske Archived 2016-08-18 at the Wayback Machine”, în Passage, 37: 13-25.
20 Paula Geyh (2003), „Assembling Postmodernism: Experience, Meaning, and the Space In-Between”, în College Literature, 30:2, 1-29.