Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Prin tenebrele temniţelor comuniste (Valeriu Anania)

Prin tenebrele temniţelor comuniste (Valeriu Anania)

Scrise în diverse perioade ale vieții, în împrejurări deosebite, memoriile lui Valeriu Anania (devenit ulterior Mitropolitul Bartolomeu) reprezintă, fără nici un fel de îndoiala, o carte documentară, mai ales în privința lumii/universului carceral din perioada anilor celor mai duri ai impunerii comunismului în România (Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iași, 2008). În acest sens se și exprimă în Cuvântul înainte, socotindu-se… un mărturisitor („propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci și a unui suflet./ E vorba de sufletul meu”) care scrie aceste pagini, notând altădată: „pentru restaurarea adevărului”, dar atrăgând atenția, la un moment dat, asupra faptului că datele consemnate în evoluția evenimentelor prin care a trecut, ar putea să nu fie tocmai exacte: „Dacă cineva ar verifica acuratețea acestor amintiri printr-o confruntare cu scriptele arestului, ar afla multe nepotriviri în ce privește, mai ales, cronologia vieții mele de celulă. Nu numai zilele semănau una cu alta, ci și camerele: aceeași așezare a paturilor, aceeași fereastră, sus, cu gratii și plasă de sârmă, același bec deasupra ușii, același closet turcesc, aceeași vizetă cu spion. Ședeai un timp cu câțiva camarazi, unul sau mai mulți plecau, unul sau mai mulți le luau locul, într-o continuă vânturare de chipuri și suflete: doi în aceeași cauză sau înrudiți cu ea nu trebuiau să stea împreună și nici să fie mutați într-o celulă cu alți înrudiți. Nu aveai voie să știi cine a mai fost arestat în legătură cu tine sau ce a declarat el în anchetă”. Prima parte și cea mai consistentă, în felul ei, evocă anii adolescenței, ai școlarității în cadrul Seminarului Central din București, unde este racolat pentru organizația cu caracter legionar „Frăția de cruce”, având un program de acțiune tentant: „lupta sfântă pentru mântuirea neamului […] trebuința imperioasă a unei regenerări morale prin cultivarea credinței în Dumnezeu, a cinstei, onoarei, eroismului continuu și spiritului de sacrificiu, despre elita legionară, selecționată din tot ce are neamul mai bun, despre rolul mesianic al românismului printre semințiile pământului”. Participarea oarecum ocazională la o înmormântare legionară („cortegiul funerar al lui Horia Codreanu”) prilejuiește prima arestare și alcătuirea fișei judiciare, care „avea să mă urmărească de-a lungul unei vieți, implacabilă ca o fatalitate, într-un secol în care individul devine omul-fișă, omul-dosar, omul-cazier, omul-amprentă digitală”. De aici înainte va fi taxat ca un element legionar și urmărit în consecință, de-a lungul evoluției sale sociale.
Memoriile lui Valeriu Anania au caracterul unui soi de roman biografic, scrise cu sinceritate dar fără încercarea de a-și literaturiza experiențele dramatice, impunând imaginea unui erou care s-a călăuzit mereu în viață după preceptele morale ale credinței, în speță ale ortodoxiei, intrând în cinul călugăriei încă din 1941 („am bătut la poarta mănăstirii Antim”/…/„Noviciatul meu a fost scurt, de numai vreo patru luni. Starețul mă făcuse rasofor și hotărâse să devin călugăr la 2 februarie 1942, ziua Întâmpinării Domnului”), se înscrie la Facultatea de Teologie dar o primă detenție îi obturează traseul existențial, în continuare (detenție la Jilava – „o închisoare fioroasă”, apoi „șase luni de lagăr”), cu scurte popasuri ulterioare la mănăstiri din Oltenia („în ziua aceea de aprilie 1944 eram liber, de abia scăpat din lagăr, mergeam în autobuz spre mănăstirea Polovraci”) și în cele din urmă întâlnirea cu Victor Papilian îl determină să se înscrie la Facultatea de medicină din Cluj. Aici v-a acționa ca lider al mișcărilor studențești din 1946 („greva studențească”) în urma căreia va rămâne o perioadă în izolare, un refugiu incognito, până când, crezând că lucrurile s-au mai liniștit, revine la Cluj și se prezintă decanului Kernbach, solicitându-i reînscrierea ca student ordinar la medicină. Acesta însă îi denunță prezența în oraș și „de cum am pus piciorul în stație am fost arestat […] M-am pomenit iar la Chestura de Poliție”. Urmează drumul, din post în post, sub escortă, până la mănăstirea Toplița (acolo episcopul Colan îl numise stareț); are o tentativă de a trece granița spre Apus dar este întors din drum și după șapte ani reușește să-și termine teologia la Sibiu. Patriarhul Justinian îl cheamă la București și îi acordă încredere propulsându-l în diverse funcții administrative (la Biblioteca patriarhiei, la Institutul Teologic ș.a.) dar este urmărit în continuare de către Securitate și într-o noapte din februarie 1958 este arestat și aruncat într-o celulă la „Uranus”. Urmează calvarul celor 11 ani de detenție, sfârșit la Aiud („patru ani câți i-am petrecut în Aiud”) după un proces în mai 1959 când „eram condamnat la 25 de ani de muncă silnică, zece ani degradare civică, o mie de lei cheltuieli de judecată și confiscarea totală a averii personale. Încadrarea: «Crimă de uneltire contra ordinii sociale»”. Memoriile evocă umilințele și suferințele personale dar și a celorlalți condamnați politic, în condiții cu totul inumane pe care le suportă având mereu sprijin în credință: „Există o bucurie a suferinței, și ea e suprema dovadă că suferința ta are un sens; sau, dacă nu-l are ori nu-i de-ajuns de limpede, i-l dai, ți-o faci accesibilă”. Relatarea unor asemenea momente de tortură este cutremurătoare: „Mi s-a ordonat să-mi las în jos pantalonii și izmenele și să-mi scot pantofii. Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s-au legat mâinile în față, apoi mi s-au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s-a vârât o rangă de fier. Doi inși au ridicat ranga de capete și m-au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simțit o arșiță grozavă, a flăcărilor ce suflau nebunește), apoi între două capre de lemn pe care se rezemau capetele răngii. Trupul mi se răsucise cu capul în jos, începeam să simt sângele în tâmple […] La un semn, Brânzaru m-a trăsnit cu vâna de bou peste tălpi. Mi s-a cutremurat tot trupul de durere […] Au început loviturile, una după alta, date mai întâi de Brânzaru, din dreapta, apoi de celălalt, din stânga. Cel de al treilea ținea de capătul funiei în așa fel încât, cumpănit pe rangă, trupul să-mi stea cu capul cât mai jos și tălpile în bătaia vergelelor. Îmi propusesem să fac toate eforturile posibile să nu plâng, să nu mă vaiet, să nu țip, să nu urlu. Gemeam numai și șopteam: Pentru păcatele mele! Pentru păcatele mele!… Câte lovituri să fi fost? Am leșinat./ M-au trezit turnându-mi peste cap o găleată cu apă rece. Trupul îmi tremura tot […] Brânzaru a prins a mă lovi cu altă vergea, peste dosul descoperit, și probabil că m-a bătut până ce a ostenit, că de la un moment dat loviturile îmi veneau de la celălalt. Am leșinat iarăși și din nou m-au trezit cu apă […] – Dați-i la ciocane!…/ O ploaie de lovituri, din amândouă părțile, ritmic, ca pe nicovala potcovăriei, s-a năpustit pe tălpile mele, și nu voiam să urlu, și urlam îngrozitor – îmi dădeam bine seama – și mușcam aerul și simțeam nevoia să-mi înfig dinții în ceva și am nimerit, zvârcolindu-mă, piciorul celui ce ținea de capătul funiei și l-am mușcat de pantaloni și i-am auzit înjurătura, apoi am leșinat din nou” etc. Comandantul închisorii, colonelul Crăciun a căutat să introducă și la Aiud sistemul de reeducare experimentat la Pitești. A început cu Radu Gyr dar până la urmă procesul nu a atins cotele absurde ale Piteștiului.
Paginile în care este reconstituită viața în temnițele comunismului sunt cutremurătoare. Valeriu Anania nu-și face un titlu de glorie din capacitatea de supraviețuire („Odată cu primăvara lui 1964, prin pușcăria Aiudului sufla vânt de libertate. Se bănuia că în toată închisoarea n-ar mai fi rămas mai mult de 1.000 sau 1.500 de deținuți”) dar mărturiile sale sunt probe acuzatoare autentice pentru ororile săvârșite în cadrul sistemului opresional al comunismului, într-un eventual proces autentic de condamnare a acestuia.
Partea a doua a memorialului este scris după treizeci de ani („Reiau scrierea Memoriilor mele după o pauză de treizeci de ani /…/ nu urmăresc efecte stilistice; îmi propun doar să fiu veridic”), în 2004, în cabinetul de lucru de la mănăstirea Nicula, pe când se afla în calitate de mitropolit al Clujului. Această parte este, de fapt, un jurnal al activității întreprinse (după reabilitatea politică), în SUA („pe durata celor unsprezece ani de rezidență în Lumea Nouă”), trimis de Patriarhia Română pentru a reorganiza biserica Ortodoxă de acolo, divizată („Cele două episcopii româno-americane”) și aflată mereu pe picior de rivalitate între slujitorii ei („în plin război mediatic”). Sunt detaliate acțiuni și relații, dar mai ales este interesat a prezenta personalitățile intelectuale și teologice de acolo (arhimandritul Victorin Ursache, episcopul Valerian Trifa ș.a.), relatează despre presa exilului etc. De acolo participă la întruniri eclesiastice în Occident (în iulie 1968 la cea de a IV-a Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Upsala; însoțindu-l pe patriarhul Justinian, în 1969, la un dialog cu reprezentanții Bisericilor Orientale din India și Etiopia etc.), fără a neglija activitatea scriitoricească, mai ales în cele șase luni de concediu, petrecute în Insulele Hawai (din decembrie 1970 până în iunie 1971), unde lucrează la conceperea și finalizarea pieselor de teatru Steaua Zimbrului, Miorița și Meșterul Manole. Acolo se află în buna companie a familiei scriitorului Ștefan Baciu, profesor de istorie la Universitatea din Honolulu („Poetul Ștefan Baciu dorea ca cenușa trupului său să fie aruncată în Pacific, dintr-o luntre/ după tradiția localnicilor/, pentru ca apele s-o poarte în cele patru laturi ale pământului. Odată cu ea și numele lui”).
După revenirea în țară sunt detaliate bătăliile pentru ocuparea ierarhiilor în cadrul Bisericii Ortodoxe Române (neînțelegerile între patriarhul Justinian și succesorul acestuia, Iustin („filmul rivalității lui față de Justinian și prezumția că se va debarasa de «oamenii» defunctului, ceea ce s-a și întâmplat”), amestecul Securității în treburile patriarhie, Anania, prin funcțiile pe care le ocupa, aflându-se oarecum direct în vizorul acesteia (Eu și Securitatea între 1965 și 1976).
Un capitol aparte este consacrat prezenței la mănăstirea Văratic („eu nu sunt nici măcar episcop, ci un biet arhimandrit”), unde s-a retras pentru a avea liniștea necesară creației literare și unde începe și vasta întreprindere de diortosire a Bibliei („Timp de douăzeci și doi de ani, Văratecul a fost adevăratul meu domiciliu și principalul atelier de lucru intelectual”). În sfârșit, alegerea (nu lipsită de lupte intestine în cadrul Sinodului), în 1993, ca mitropolit al Clujului („patriarhul Teoctist mă anunță telefonic că am fost ales pentru Cluj, cu 80 de voturi din cele 119 posibile. Am înțeles că Biserica își recheamă sub drapel pe bătrânul ei oștean. Și m-am supus”).
Memorialul datorat lui Valeriu Anania este nu numai istoria unei vieți de luptător pentru cauza adevărului și a dreptei credințe, în orice împrejurare, ci și istoria subterană a unei epoci așa cum s-a ilustrat ea în configurarea ilustrei sale personalități teologice, în condițiile opresiunii dictaturii comuniste și mai apoi în deplina (aproape) libertate de acțiune sub crucea credinței creștine, ortodoxe. Deși autorul nu își asumă pretenții literare în scrierea memoriilor, firul narativ, întreținut cu multă culoare a detaliilor, are farmecul pasionant al unui veritabil bildungs roman „învecinat cu spiritul faustic al modernității”, după cum se exprimă Teodor Baconsky în prezentarea ce i-o face, succintă, pe ultima copertă a volumului.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg