Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Să lăsăm povestea scrisului să zburde atâta vreme cât se mai poate târî”

„Să lăsăm povestea scrisului să zburde atâta vreme cât se mai poate târî”

 

 

Ideea acestui scurt dialog cu Marcel Mureșeanu s-a născut relativ recent, în urma celor câteva convorbiri în care poetul și eseistul, odată stârnit, a avut bunăvoința de a mi se oferi prin soliditatea și decența opiniilor sale, elegant și ceremonios, sarcastic și galant, adeseori însuflețit și insinuant, dovedind în toate o largă și serioasă cultură estetică. Poet fecund, păstrând o egală și intensă cadență în evoluția sa ca scriitor, Marcel Mureșeanu se păstrează cu o instinctivă abilitate în categoria acelora care își exercită profesiunea cu o sacerdotală conștiință. Cu o dezinvoltură naturală, subtil și mereu în armonie cu el însuși, debordant și scânteietor partener de dialog, cu preciziuni delicate și atât de frapante potriviri de tâlcuri, Marcel Mureșeanu, unul dintre cei mai respectați cărturari ai momentului din vechea cetate a Clujului, se menține constant un profund observator al vieții, o prezență decentă, inteligent și foarte grav în fond.

Marin Iancu: — Dacă ar fi să vă recomandați, ce considerați că ar trebui să reținem neapărat despre scriitorul Marcel Mureşeanu?

Marcel Mureșeanu: — Eu, scriitorul care poate sunt, prins în toate chingile îndoielilor mele, liber ca o pasăre fără aripi, provin în întregime, deplin, cu tot ce am mai bun, din cititor! Dacă va găsi cineva ceva bun de reținut din cărțile mele, acel ceva este luat de la alții. Aş fi vrut să invent măcar o culoare nouă, un cuvințel, o gâză, un microb literar, o zi de pace între confrați, o rugăciune, o praştie vorbitoare! Oricum, aş vrea să se ştie că eu am fost acela care a zis: „I-aş da o floare lui Dumnezeu/ dacă aş şti când e ziua Lui!”

— De când ați visat cu adevărat să faceți carieră literară?

— N-am visat niciodată să fac carieră literară. Pe zi ce trecea, pe an ce se topea, îmi dădeam seama că e imposibil. E deznădejdea celui care citeşte prea mult? Poate. Dar nu m-am oprit din scris. Am încetinit uneori, dar nu m-am oprit. Dacă ştii ceva despre scrisul-literatură şi te-ai pedepsit îndeajuns îngenunchind pe pietrele marilor cărți, de oțel să fii şi tot intri în derută. Un scriitor nu-şi poate juca nepăsarea şi „libertatea” la nesfârşit, el nu este o minge care se umflă singură. Numai cine atinge secunda aceea în care-şi dă seama, nefolosind nici un truc, că el nu există ca scriitor, se poate elibera de sinele său de plumb. Dar câți o pot face?! Ce spaimă mai mare vrei pe un biet om decât aceea că ar putea fi, într-adevăr, un scriitor?!

— Încercați, vă rog, o evocare a anilor juneții dumneavoastră literare clujene.

— N-ar fi, oare, zadarnic să încerc să explic cuiva care s-a născut mai încoace, ce nenorocoasă întâmplare că în junețea mea (1955) liceul se termina în clasa a X-a, la 16 ani, iar istoriei şi literaturii, mai ales, li se mutilase chipul şi li se încătuşase gândul?! Unde pui faptul că revistele de cultură şi cele literare (toate!) simțeau în spate bisturiul… cenzurii!? Şi totuşi, Clujul literar al acelor ani rezistă! Trăiesc Blaga, Agârbiceanu, Papilian, Bezdechi, Liviu Rusu, Popovici, Breazu, Prodan şi, spre fericirea noastră, mulți alții dintre veteranii culturii transilvane. Se născuseră „Steaua” şi „Tribuna” (care anunțau „noul testament” al „Echinoxului”). Ieşeau la iveală universitarii şi scriitorii cei tineri şi bravi: Ion Vlad, Mircea Zaciu, Baconsky, Aurel Rău, Felea, Gurghianu, Dumitru, Pop, Draşoveanu, care pregăteau calea unor mari profesori şi scriitori de mâine, pe atunci doar colegi de-ai mei de studenție. „Tribuna”, altă fereastră luminată, s-a alăturat din 1957 „Stelei”. Ce desant literar, în poezie, în proză, în critică, a urmat după 1960, la Cluj, până astăzi, dicționarele şi bibliotecile o pot confirma cel mai bine. Şansa mea de-a avea cărți acasă şi de-a putea da iama prin bibliotecile unor preoți, colegi cu tatăl meu, de-a mă împrieteni cu Enea Borza (ah, câte cărți avea!), asistent universitar la Conservatorul de Muzică (fiul întemeietorului Grădinii Botanice din Cluj), de-a semna „condica” la premierele Teatrului şi ale Operei, m-a ajutat să fiu, momentan, mulțumit de mine însumi şi să mă fortific pentru încercările de mai târziu. Am debutat în acelaşi an (1957) cu versuri convenționale la „Tribuna” şi cu recenzii la „Steaua”. Am stat în gazdă 5 ani la o familie de maghiari în vârstă, Marghit neni şi Deneş baci, cu prozatorul Cornel Rădulescu şi cu criticul şi profesorul universitar de azi, Mircea Braga. Multă lume s-a vânturat pe la noi, iar dintre cei ai casei cum i-aş putea uita pe D. R. Popescu, Constantin Cubleşan, Titel Sorin, Timotei Ursu, Lucian Valea, Miron Scorobete, Negoiță Irimie, Enea Borza, Ion Şeulean… Ne-am iubit mult şi ne-am respectat unii pe alții şi iată-ne, câți am rămas, ne căutăm şi ne găsim şi acum. În ceea ce priveşte pactul cu scrisul, el rămâne pentru fiecare unul secret, aşa cum cere această laborioasă deprindere!

— V-ați putea lăsa vreodată de scris?

— Chiar acum! Dar nu înainte de a vă scrie această lungă scrisoare şi de a vă şopti, totuşi, că este foarte greu (şi ruşinos!) să te laşi. Ce vor zice copiii tăi, prietenii, ce va zice Dumnezeu, care ți-a dat harul? Ce vor zice cruzii tăi duşmani, sculați în cămaşă de noapte, privind neputincioşi cum dispari de sub puterea iubirii lor? Dar mai ales ce vor zice cei 12 cititori credincioşi care s-au rătăcit în landele scrierilor tale? Aşadar, să lăsăm povestea scrisului să zburde atâta vreme cât se mai poate târî. Să nu uităm că, foarte adesea, un sfârşit nu este altceva decât sosia începutului său şi „moare” salvându-l pe acesta.

— Domnule Marcel Mureşeanu, se mai citeşte azi la noi poezie?

— Zâmbind din colțul unui răspuns neconvențional, aş spune că dacă citesc poezie măcar cei care cred că o scriu, încă avem cititori! Oferta este imensă, cărțile ți se aşază la picioare. Numai cine nu vrea să vadă nu vede că poezia tuturor vârstelor culturale şi a tuturor „geografiilor” a ajuns teafără până la noi. Cititul ei a devenit, însă, trebuie să recunoaştem, o provocare… Nu vi s-a întâmplat niciodată ca, tocmai când să deschideți o carte de poezie, cineva să vă stingă lumina sau să vă smulgă volumul din mână şi să-l înlocuiască cu un ghid turistic?! Orice alergare pe acest traseu devine maraton teoretic. Să nu scoatem din ecuație criticul, mai necesar decât în oricare nişă literară. El potriveşte pe fața cititorului „masca de oxigen”, înaintea lecturii. El păzeşte casa poeziei. Dacă-i luăm cu duhul blândeții pe semenii noştri şi-i rugăm să ridice mâna pe cei care citesc poezie s-ar putea să vedem o mare de mâini ridicate. Pe aceştia şi pe alții care vin din urmă merită să-i răsplătim cu vorbele tumultuosului Sandburg: „Poezia este închiderea şi deschiderea unei uşi, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în crâmpeiul acela de clipă”. Auzind cuvintele astea, poetul Dinu Flămând s-a şi grăbit să-mi şoptească la ureche: „Cât este de minunat că nu ştim ce este poezia!”.

— Ce înseamnă, după opinia dumneavoastră, a fi modern în literatură?

— Pe căi neocolite: a fi înțeles de „ginta” contemporanilor tăi şi a purta la subsuoară cărțile trecutului, a şti ce a fost, ce va fi, dar mai ales ce este. În scris nu te poți preface modern, eşti sau nu, iar modernitatea nu este o modă.

— Ce statut ar avea pentru dumneavoastră modelul? Puteți vorbi, în ceea ce vă priveşte, despre un anume model sau reper spiritual şi literar?

— De marile modele îți aduci aminte de abia când au ieşit din viața ta sau când a crescut o sahară între tine şi ele. Desigur, mă refer la cele pe care le-ai atins cu mâna, cu privirea, cu vorba! Puterea lor stă în discreția lor. I-am întâlnit pe Blaga şi Agârbiceanu, de pildă, dar aceste întâlniri n-au durat decât atât cât să le pot fura câteva fire de praf stelar. Prea mulți scriitori (citiți cărți!) au trecut prin biata mea viață ca să mă pot opri doar la unul dintre ei! Modelul meu sunt aceştia toți, marele Golem al Bibliotecii. În ceea ce priveşte modele mele de viețuire, acestea sunt: tatăl meu şi… fiul meu, fiecare la timpul său!

— În drumul său spre afirmarea totală, un scriitor are nevoie de critică literară? Ce ați apreciat cu deosebire la criticii literari care au scris despre dumneavoastră?

— Întâi de toate că au scris, ceea ce, îmi place să cred, înseamnă că au trecut prin lectură. Mă tentează formula „dacă n-ai un critic, să ți-l cumperi”! Nu pe bani, pentru că un critic este, înainte de toate, un incoruptibil. Unul flexibil, desigur. Apoi, el este un om citit, jucând rolul inițiatului şi al cultivatorului de valoare, el e ceasornicul care te trezeşte. Aşadar, cum să nu aibă scriitorul nevoie de critic?! Iată şi o afirmație recentă a unui critic-mărturisitor, temerar şi integru, despre acest întins condomeniu, doamna Irina Petraş: „Critica literară, am spus-o de mai multe ori, e zona cea mai tare a literaturii contemporane”.

— Trăiesc mereu impresia că nicăieri în lume, precum aici, în Cluj, nu poate exista un cult al prieteniei atât de puternic. Prin ce împrejurări ați ajuns, ca într-un anumit moment al vieții, să vă orientați totuși spre alte zone culturale?

— Am plecat din Clujul naşterii mele, pe lungă vreme, nu pentru că am vrut şi nici pentru că aş fi fost alungat. Aşa a fost să fie! Am trăit 31 de ani în Bucovina, la Suceava. Au fost anii tinereții mele, cei mai buni şi cei mai voinici. Ce mari biblioteci am găsit în acel ținut, ce munte de manuscrise care au străbătut istoria, ce tradiții cărturăreşti, din Siret până la Fălticeni şi până la Vatra Dornei, ce obcine şi văi, ce mănăstiri şi cimitire, ce codri seculari, ce case şi ce flori de toamnă şi ouă încondeiate! Dar mai ales ce oameni frumoşi, cu o statură morală fără pereche! Am stat acolo cu Vasile Andru, cu Radu Mareş, Mihai Iordache şi George Sidorovici, cu Ion Paranici şi Constantin Hrebor, cu Constantin Severin şi Ion Filipciuc, cu Platon Pardău, cu Pan Solcan, cu Ion Drăguşanu şi Ion Beldeanu, cu George Damian şi Constantin Badersca, Ion Carp Fluerici, Doina Cernica, Viorel Dârja, cu Victor Rusu şi Gh. Lupu, Vasile Rusu şi Carmen Veronica Steiciuc, cu George Gavrileanu şi Dimitrie Loghin, cu Mircea Dăneasa, Mihai Pânzaru-Pim, cu Roman Istrati şi Octavian Nestor, cu Brânduşa Steiciuc şi Mircea A. Diaconu, cu Alexandru Toma, Andrei Lipovan şi Mihai Iacoban, cu Constantin Ştefuriuc şi Florin Bratu, cu Emil Satco şi Ioan Iețcu, cu Alexandru Ovidiu Vintilă şi George Sârbu. Pe cel care mă opreşte din pomenit îl las să ducă el mai departe lista aurită. Cu toți, împreună, făcurăm cărți şi reviste, teatru, biblioteci şi muzee. Dar nu doar aceştia am fost! Nu doar aceştia! Când m-am întors în Cluj, în 1996, mi se părea că nu mai ajung.

— Mă gândesc că reîntoarcerea la Cluj trebuie să vă fi reîntinerit. Ce reprezintă pentru dumneavoastră Transilvania? Prin ce aspecte ați plasa acest colț de lume deasupra altor zone geografice ale țării?

— Transilvania mea e tot ce s-a petrecut „la obârşie, la izvor”, tot ceea ce n-aş putea să nu fiu! Ea e un tot. Este chiar locul în care te poți întoarce dacă ai fost plecat sau alungat, fie şi sub chip de nor şi de dor, vorba lui Lucian Blaga. Reîntoarcerea la Cluj (în 1996) mi se pare şi acum ireală. Ea mi-a fost îngăduită ca să pot spune celorlalți, plecaților, întoarceți-vă, dacă puteți, la casa creşterii voastre! Reîntoarcerea la Cluj nu m-a întinerit, dar nici n-a fost ca în Tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte!

— Observ că aici sunteți înconjurat de atât de mulți prieteni. Credeți că se poate considera cineva mai puternic când are mai mulți prieteni?

— Uneori prietenii te înconjoară ca să nu vezi lumea de dincolo de ei şi atâta vreme cât au nevoie de tine. Nu e cazul meu sau îmi place să cred că nu este. Instituția Prieteniei mai funcționează şi va funcționa cât va fi lumea, ea este fiica necesității şi nici o alienare n-o va putea desființa! Ea naşte, în lumea artistică, grupările, asociațiile, mai mari sau mai mici, şi-atât de necesare, în vremea de azi, când nu te poți aventura singur nici până în spatele casei. La Cluj au existat şi există mari prietenii, care au străbătut anii, iar scriitorii n-au abdicat de la idealurile lor curate şi temerare. Grupările scriitoriceşti, de pildă, de la „Steaua”, „Echinox”, „Apostrof”, „Tribuna” şi „Oraşul” sunt puternice şi exemplare fiecare în parte, dar şi mai credibile când se unesc în albia mai largă a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Dacă vrei să cadă pe umerii tăi o pană cât de uşoară din prietenia şi stima celorlalți, trebuie să-i întâmpini tu, cu dragostea ta, pe aceştia, chiar dacă ai putea părea anacronic.

— Ar exista o anumită artă de a cultiva o prietenie? Pe ce s-ar baza o bună prietenie într-o lume ca a noastră, aflată într-o continuă fierbere?

— S-au scris tratate despre o astfel de artă. Căile spre celălalt sunt mereu altele, e un fel de mers pe sârmă, e un joc în doi, în trei sau în câți vrei. Trebuie să-ți placă! Mulți scriitori mi-au devenit prieteni numai după ce i-am citit! Mulți scriitori mi-au rămas prieteni chiar dacă n-au scris despre mine! E adevărat că viețuim într-o lume „aflată într-o continuă fierbere”, deşi n-aş zice că e atât de continuă. Dovadă că e departe de a se evapora. De fapt, e bine să ştim precis că „lumea suntem noi” şi să ne lăsăm pătrunşi de recunoaşterea vinovățiilor noastre. „Sunt nevoit să mă arunc, mâine, în gol, pentru un prieten bun, aşa că mă duc să-mi instalez plasa de protecție!” glumea serios, nu demult, criticul M.P., un precaut. Iată o altă pistă!

— Cum ați descrie, pe scurt, atmosfera din această puternică familie a scriitorilor clujeni?

— Bag de seamă că aceasta ar fi cea de a treisprezecea întrebare. Din superstiție, îmi vine să sar peste 13! Şi totuşi: ea are toate bunele şi relele anotimpurilor, dintr-un an fast!

— Din întreaga pleiadă de critici pe care i-a dat „Echinoxul”, pe cine ați miza fără şovăire?

— Pe mulți, pe foarte mulți, dar numai două nume, de care am fost şi am rămas ataşat, voi pomeni astăzi: pe Petru Poantă şi pe Ion Pop, critici pe care poezia i-a inițiat în secretele sale, iar poeții i-au urmat ca pe nişte învățători.

— Cum vedeți relația dintre o carte bună şi un cititor bun?

— Chiar m-am întrebat uneori: îşi simte cartea cititorul? Cred că da şi atunci o vezi cum „lucrează” în el, în ce-l transformă! E o zonă a miracolelor. Relația seamănă mult cu aceea dintre un cățărător şi piscul pe care a pus ochii. El nu poate deveni bun decât „urcând” în carte, după o învățare prealabilă. Dacă bunul cititor şi cartea se întrepătrund se petrec iluminări, se schimbă conştiințe, încep marşuri, au loc vindecări mirabile şi… se scriu tratate de teoria lecturii! Spre a fi sinceri până la capăt, e bine să recunoaştem că această relație nu e întotdeauna una fericită!

— Credeți că dialogurile şi dezbaterile destul de sporadice purtate în jurul poeziei ar fi suficiente pentru a putea vorbi de o revenire la dezbaterile literare existente în coloanele revistelor de azi?

Nu de dezbateri despre poezie, în „pivele” unor publicații, îmi este sete, pentru că acestea au fost, şi după 1989, ori prea „docte”, ori atât de primare şi de simpliste, în lipsa unor cât de elementare cunoştințe de poetică şi de poietică, ale celor (mulți!) care refuză să se lase învățați, ci de comentariul pe text al bunilor critici, de dialogurile poet-critic, de recitalurile de autor. „Desantul” de poezie, formule ce se poartă acum pe la diverse întâlniri cu publicul sunt „drone” care şi-au uitat bombele acasă. Atâtea „noutăți” teribiliste se strecoară pe la festivalurile cele multe şi mărunte, încât îți vine să te întorci la… greci! Dar acum şi acolo…

Interviu realizat de
Marin Iancu

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg