Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Țara jumătăților de inimi

Țara jumătăților de inimi

Deschidem, odată cu acest număr, o nouă rubrică în Tribuna. Una care se vrea să fie gazdă pentru materiale de diferite genuri publicistice, de la articole, reportaje, interviuri, până la analize sociologice și perspective teoretice, sau chiar propuneri de îmbunătățire a unei legislații mereu în schimbare, toate reunite sub cupola generoasă a problematicii sociale din România. Un teritoriu, așadar, pe cât de vast, pe-atât de dificil de explorat, unde îmi revine onoarea și responsabilitatea de a face primul pas. Nădăjduiesc că va fi o călătorie interesantă, pentru cititorii revistei în primul rând, alături de oamenii pasionați de domeniu, dornici să scrie și să publice în această rubrică, pe care-i aștept să mi se alăture.
Gândindu-mă cu ce ar trebui să „sparg gheața”, o misiune nu tocmai facilă, mi-am amintit de o discuție purtată în urmă cu câteva zile cu N., un copil în vârstă de nouă ani, prieten „vechi”, dacă mă refer la afirmația lui „noi ne știm de mult, nu-i așa?”, dar și la faptul că îmi este vecin de la vârsta de trei ani, atunci când s-a stabilit cu mama sa în România, el născându-se la Londra, din părinți români. N. mă căutase să-i copiez color o fotografie, una înrămată, pe care o ținea pe noptieră, și care-i reprezenta pe părinții săi îmbrățișați, ținându-l și pe el în brațe, mic, de câteva luni doar, în costumaș de Moș Crăciun, probabil la primul lor Crăciun împreună. O fotografie frumoasă, o familie fericită, care acum e destrămată. Tatăl a rămas la Londra, mama și copilul au revenit în România, între cei doi părinți mai circulă doar reproșurile și banii trimiși frecvent pentru creșterea copilului. L-am întrebat pe N. de ce are nevoie de o copie a fotografiei, atâta timp cât originalul îi aparține. „Să i-o trimit cadou lui tata, de ziua lui” – mi-a spus. „Dar nu vreau ca mama să știe. Ei sunt născuți în aceeași zi și în aceeași lună, e un cadou pentru amândoi, pe care am să-l așez într-o cutie în formă de inimă, am văzut eu într-un magazin mare cutii de-astea și o să-mi cumpăr una. Mai am ceva de pus în cutie, așa că fiecare dintre ei va avea cadoul într-o jumătate de inimă.” N-am știut cum să reacționez imediat, n-am găsit cuvinte să-i răspund, m-a emoționat teribil dragostea acestui copil pentru părinții săi, pentru familia lor pe care el și-o dorește reunită, dincolo de problemele adulților, încercând cu strategiile lui, cu mintea lui de copil, să repare ceea ce ei au distrus, cel mai probabil definitiv. O inimă frântă, jumătate în România, cealaltă jumătate în Anglia!
Mă întreb câți copii ca N. sunt în azi în România, câți sunt lipsiți de grija și dragostea ambilor părinți? Statisticile spun că la începutul lui 2017 erau peste 80 de mii de copii lăsați în grija rudelor, dar eu sunt sigură că numărul lor e mult mai mare. Institutul Național de Statistică adună și centralizează date, prin direcții și servicii publice deconcentrate, de la toate unitățile administrativ-teritoriale din țară, date care de cele mai multe ori nu sunt conforme cu realitatea. Și asta se întâmplă din mai multe motive, primul și cel mai important ar fi acela că părinții nu urmează calea legală atunci când pleacă la muncă în străinătate, și hotărăsc să-și lase copiii în grija cuiva din familie, sau a unei rude mai îndepărtate. Este adevărat că procedurile sunt destul de anevoioase. Părintele notifică primăria de domiciliu cu privire la intenția sa, instituție care nu are alt rol decât acela de a-l îndrepta spre judecătoria competentă, care prin instanța de tutelă decide în privința celui ales să răspundă pentru copil pe perioada în care acesta este lipsit de ocrotirea părinților săi. Procedura greoaie ar trebui să se finalizeze cu întoarcea informației la primărie. Ar trebui, pentru că, de cele mai multe ori, lanțul se rupe, sau părinții pur și simplu abandonează totul, siliți de termenele la care trebuie să se prezite la locurile lor de muncă din străinătate, ori, și asta se întâmplă la fel de des, din ignoranță. Efectele se văd, din nefericire, tot mai des în tragediile semnalate de canalele de știri. Sau, și mai șocant, se întâmplă sub ochii noștri. Am trăit teribila experiență de a fi martoră la durerea unor părinți plecați la muncă în Spania, care și-au lăsat copilul de treisprezece ani în grija unor bunici din altă localitate, și pe care aceștia, oameni bătrâni și bolnavi, nu l-au putut supraveghea. A sfârșit în apele repezi ale unui canal de aducțiune.
Deşi este un subiect amplu mediatizat, situaţia copiilor cu părinţi plecaţi în străinătate a fost și este, totuși, prea puţin studiată. Așa cum spuneam, în acest moment nu se cunosc numărul real al acestora, şi nici toate consecinţele negative generate de fenomen. Plecarea părinţilor la muncă în diverse ţări, cu scopul declarat de a asigura copiilor un viitor mai bun, de a scăpa de sărăcie, de a obţine un serviciu bine plătit sau o locuinţă, provoacă de multe ori sentimente de mâhnire, durere, stres, supărare, griji, privare afectivă, separare de persoane dragi, sau abandon. Specialiștii spun că plecarea părinţilor la muncă în străinătate determină o rupere a legăturii cu copiii, traumele emoţionale ale celor mici manifestându-se diferit, în funcţie de vârstă şi personalitate. Ca efect indirect al plecării părinţilor, mijlocit de lipsa de control asupra copilului de către cei în grija cărora a rămas, precum şi de lipsa comunicării, apare expunerea copilului la riscul de a se angaja în comportamente deviante, sau, și mai grav, la abuzuri din partea adulţilor în grija căruia este lăsat. Reacţiile pe termen lung s-au dovedit însă a fi mult mai dăunătoare, atât asupra personalităţii cât şi asupra echilibrului neuro-psihic al copilului, neglijarea putând duce la deviaţii comportamentale, şcolare, sau delincvenţă juvenilă. De asemenea, specialiştii au stabilit că plecarea părinţilor pe termen mai lung poate determina o rupere a legăturii părinte-copil, iar lipsa afectivităţii parentale este în măsură să producă efecte de natură psihologică sau comportamentală grave asupra celor mici.
Dar situația familiilor afectate de migrație este doar o componentă a fenomenului în sine. Dacă emigraţia legală din România şi-a epuizat caracterul său etnic încă de la mijlocul anilor 1990, iar din anul 1998 etnicii români reprezintă mai mult de 90% din emigranţi (după datele Institutului Național de Statistică), ne confruntăm în prezent cu o depopulare masivă a țării, în special a localităților rurale, acolo unde fenomenul se observă în mod frapant, prin gospodăriile părăsite sau terenurile nelucrate, lăsate de izbeliște.
Se pot distinge două mari perioade de emigrare masivă a cetăţenilor români spre ţările mai dezvoltate din vestul Europei: 1990-1992, etapa etnicităţii şi apartenenţei religioase, în această perioadă au plecat etnicii germani şi maghiari către ţările de origine ale strămoşilor lor, zonele cu concentrare etnică fiind Transilvania şi Banatul, precum şi perioada anilor 1993-2000, etapa preponderenţei migraţiei definitive a românilor. După 2000 apare etapa motivaţiei de ordin economic, manifestată prin migraţia externă temporară pentru muncă, migrație care a atins cote alarmante în ultimii ani. Cu toate acestea, există și o serie de consecinţe benefice ale migraţiei temporare pentru muncă: euronavetiştii au eliberat locuri de muncă şi au scăzut rata şomajului. Sumele trimise anual în ţară le-au ameliorat standardul de viaţă familiilor rămase acasă, au dus la explozia construcţiei de locuinţe şi a vânzărilor de echipamente şi bunuri destinate dotării acestora, a numărului de autoturisme, au stimulat consumul. O altă măsură benefică a migraţiei ar fi aceea că românii migranţi, trăind în ţări cu grad ridicat de civilizaţie, văd şi învaţă spiritul civic din jurul lor, respectul legii, ordinea, curăţenia, atitudinea faţă de muncă, toate acestea reprezentând un câştig pentru România. Sau, cel puțin, așa ar trebui să se întâmple.
Dacă perspectiva economică, socială şi culturală a migraţiei pentru muncă este predominant pozitivă, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre perspectiva demografică a fenomenului, care îmbracă mai multe aspecte negative şi se constituie într-un preţ ce trebuie plătit. La începutul acestui an, la inițiativa unor europarlamentari români, problema migrației românilor în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite a constituit subiect de dezbatere în Parlamentul European. S-au invocat din nou statisticile, potrivit cărora peste patru milioane de români trăiesc, în prezent, în străinătate. Deși se consideră că migraţia externă pentru muncă are caracter temporar, sunt tot mai puțini cei dornici să revină în țară. Conform unui raport ONU, citat de Curierul Național, România se situează pe locul al doilea în lume în ceea ce privește numărul de cetățeni care și-au părăsit țara, după Siria, aflată în război!
Politicile sociale trebuie să aibă serios și urgent în vedere aceste analize, înainte ca piața forței de muncă să fie paralizată de lipsa persoanelor active social, și înainte ca inimile familiilor tinere să se tot frângă prin lume. Ca o completare, Institutul Național de Statistică anunță că România pierde în fiecare zi peste 265 de persoane, doar în primele luni ale anului în curs populația a scăzut cu 48.000 de locuitori. Chiar dacă aici intră în calcul și alte aspecte demografice, informația se integrează perfect în context. Iar discuțiile abia din acest punct pot începe.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg