La împlinirea a 330 de ani de la nașterea marelui episcop greco-catolic Inochentie Micu-Klein, la inițiativa particulară a doamnei Liana Tereza Biriș, a fost alcătuită o antologie de texte omagiale consacrate ilustrului înaintaș, centrată pe opera poetului Radu Brateș, unul din cei mai reprezentativi scriitori ai Blajului din perioada interbelică, autor al Baladei Episcopului Inochentie cel prigonit pentru dreptate, căreia i se adaugă un număr de eseuri ale aceluiași, publicate în presa vremii, în care omagiază lupta pentru emanciparea românilor ardeleni dusă de Episcopul Blajului la sfârșitul secolului al XVII-lea, volumul însumând și o restrânsă selecție de citate, din studiile unor mari personalități culturale și literare ale epocii, care evidențiază rolul de importanță istorică a ilustrului canonic blăjan (Radu Brateș, Balada Episcopului Inochentie cel prigonit pentru dreptate. Ediție concepută și îngrijită de Liana-Tereza Biriș. Editura Napoca Star, Cluj, 2022). Balada, evocatoare, înfățișează cu patetism zbuciumul episcopului în angajamentul său politic, social și religios, de a sluji cauza emancipării naționale a românilor ardeleni: „Stă vlădica singur în chilie,/ Face planuri de-așezare românească./ Simte-atâtea piedici, că nu știe/ Să încerce ori să se oprească? […] – Nu-i dreptate-n lume, nu-i dreptate/ Pentru neamul meu de viță-mpărătească!/ Dar voi face Blajul o cetate/ de credință și mândrie românească.// Și-oi porni la luptă cu dușmanii,/ Să scot neamul din urgie și ocară./ Voi jertfi și zilele și anii/ Ca o lume nouă să răsară!”
*
La sfârșitul secolului al XVII-lea, în Transilvania românii simțeau acut presiunea calvinizării, susținută de episcopii protestanți, care propuneau, cu perversitate, să se renunțe la tradițiile liturgice în schimbul afirmării limbii române în biserică. Pe de altă parte, episcopii sârbi propuneau, la rândul lor, renunțarea la identitatea națională în schimbul păstrării patrimoniului liturgic bizantin. Ieșirea din această situație a oferit-o Biserica Catolică. Ierarhii acesteia oferind românilor ardeleni posibilitatea de a-și păstra identitatea națională și patrimoniul liturgic, în perspectiva Unirii cu Biserica Romei. Astfel, la 7 octombrie 1698, la Alba Iulia, sinodul Bisericii Greco-Orientale a românilor din Transilvania a decis Unirea cu Biserica Romei, act care a salvat identitatea națională și liturgică a românilor ardeleni, în fața amenințării calvinizării. Curtea imperială de la Viena a dat, în acest sens, un Edict în 1699, reconfirmat prin Diploma din 1701, astfel că împăratul Leopold reafirma drepturi depline uniţilor. S-a creat așadar o nouă ramură a bisericii universale, în urma Unirii, primind denumirea de Biserica Greco-Catolică (Nu era prima de acest fel; biserici greco-catolice apăruseră deja și în rândul ucrainienilor și rutenilor).
În septembrie 1729, Ioan Micu a fost hirotonit ca preot al Bisericii greco-catolice (în Biserica greco-catolică din Máriapócs, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, în nord-estul Ungariei de azi) și tot atunci s-a călugărit, intrând în Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, luând numele de Inocențiu (la mănăstirea „Sf. Nicolae” de la Muncaci), pentru ca la 5 noiembrie 1729 să fie consacrat episcop și astfel, cu acest rang, să vină în Transilvania, la reședința episcopală din Făgăraș. El mută reședința episcopală, printr-un schimb de proprietăți, de la Făgăraș la Blaj, localitate situată în centrul Transilvaniei, unde în 1741 pune piatra fundamentală de zidire a Catedralei „Sf. Treime” (terminată parțial în 1747). Catedrala este alături de fosta mănăstire „Sfânta Treime”, în care au fost deschise în 1754 primele școli românești. Alături de Catedrală, în clădirea călugărilor bazilicani s-a deschis la 11 decembrie 1754 prima școală superioară cu limba de predare română, „Școala de obște”, contribuind astfel la dezvoltarea culturală a populației din Transilvania.
De numele și de personalitatea lui Inochentie Micu-Klein se leagă întemeierea la Blaj a citadelei greco-catolicismului în Transilvania, devenind astfel centrul spiritual și cultural al românilor ardeleni. De aici, trimite Curții Imperiale Vieneze numeroase memorii în care solicita respectarea drepturilor românilor în egalitate cu celelalte națiuni ale Imperiului. Una dintre acestea se numește chiar „Suplex libellus”, cerând reprezentarea românilor în Dietă și în funcții publice. Timp de două decenii dezvoltă un vast program politic și social întemeiat pe trecutul istoric al națiunii române, cea mai numeroasă și cea mai veche din această parte a țării, revendicând dreptul la cultură și școlaritate în limba națională. Acum, spune Nicolae Iorga „românii aveau un steag în jurul căruia se puteau aduna și în persoana episcopului lor ei găsiseră un stegar fără frică”. Acesta caută a forma personalități culturale, teologice și politice, din rândul românilor care să poată ține piept adversarilor din Dietă. Trimite, așadar, bursieri la Viena și la Roma, care aduc de acolo instrumentele necesare înfăptuirii programului de emancipare națională a românilor, dezvoltat de ceea ce se va numi „Școala Ardeleană”. Din Școlile Blajului se vor ridica și afirma, continuând și dezvoltând programul episcopului Inochentie, două generații de mari intelectuali români, între care Samuil Micu, George Șincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu ș.a. care se impun în orizontul culturii române din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în primele două decenii ale secolului al XIX-lea. Pentru toate acestea, membrii Dietei Transilvane și Curtea Imperială de la Viena reușesc să-l îndepărteze de la Blaj, chemându-l în 1744 în fața unui consiliu de judecată, în urma numeroaselor contestații formulate de adversarii săi, ne mai îngăduindu-i să se întoarcă în Transilvania. În atare situație, se autoexilează la Roma unde rămâne până la sfârșitul vieții. (A murit la 22 septembrie 1768 fiind înmormântat în biserica „Madonna del Pascolo” din Roma. La 22 iunie 1997 a fost exhumat și transferat la Biserica „Buneivestiri” a Colegiului Român „Pio Romeno” din Roma pentru ca la 2 august 1997 sicriul cu rămășițele pământești ale episcopului să fie aduse la Blaj și depuse în altarul Catedralei „Sf. Treime”. La 19 octombrie 1997 a fost înmormântat la loc de cinste, în fața iconostasului din Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj, ctitoria sa).
În toți anii exilului nu a întrerupt legăturile cu cei din țară, îndemându-i la continuarea luptei de emancipare socială și culturală, politică, a românilor, în ciuda faptului că ducea o viață grea cu lipsuri materiale, un adevărat martiriu. „Cauza pentru care luptase – scrie George Ivașcu în Istoria literaturii române – fusese pecetluită cu un martiriu făcut să o întărească, și în amintirtea urmașilor el avea să trăiască în chipul unui erou”. El este considerat ca fiind întemeietorul gândirii politice românești moderne.
Ioan Micu s-a născut în 1692 la Sadu (Principatul Transilvaniei), a învățat scrisul și cititul în satul natal, apoi studiile medii la Colegiul iezuit din Cluj. Între 1722-1725 a urmat cursurile Facultății de Filosofie din cadrul Colegiului Academic din Cluj. În 1725 a început studiul teologiei la Academia din Trnava, în Slovacia de azi. Prin diploma imperială din 25 februarie 1729 împăratul romano-german (austriac) Carol al VI-lea l-a numit pe Ioan Micu, încă student la Trnava, episcop de Făgăraș și Alba Iulia, ridicându-l totodată în funcția de consilier imperial. La 5 septembrie 1729 i s-a acordat titlul de baron, primind numele „Klein”, traducerea în germană a numelui „Micu”. Cu această ocazie a devenit și membru al Dietei Transilvaniei, adunarea legislativă a Principatului Transilvania.
Activitatea întreprinsă, în toți anii vieții sale de ierarh, este a unui vrednic luptător pentru cauza afirmării naționale și religioase a neamului, fiind una dintre cele mai impunătoare figuri de constructori în spirit național din istoria Transilvaniei și nu numai.
*
Reținem din succinta antologie de texte câteva, semnificative. Pamfil Șeicaru: „Într-o ședință a parlamentului, din septembrie 1730, episcopul Inochentie Micu Clain cerea drepturi pentru națiunea română […] în această atmosferă de aprigă ostilitate, neînfricatul episcop unit se ridică pentru apărarea neamului românesc cu un curaj fără egal. A vorbit de neamul lui «rănit până la oase», gemând «într-o robie mai grozavă decât cea egipteană». Când i se strigă: «Românii sunt pribegi», Micu Clain răspunde: «Nu pot fi altfel deoarece sunt apăsați până la sânge». Deputații adaugă: «Sunt numai țărani și iobagi», dar episcopul replică: «Nu e adevărat, căci avem nobili în districtul Făgărașului și oameni liberi pe pământul crăesc». Înfuriați de atitudinea episcopului unit, ungurii și sașii strigă: «Sunt hoți și tâlhari». Inochentie Micu Clain răspunde cu un curaj menit să exaspereze pe sași și pe unguri: «Nu trebuie să vă mirați, căci bieților oameni, în afară de piele nu le lăsați nimic cu care să se hrănească»; când i s-a strigat: «Sunt leneși”, apărătorul dârz al neamului românesc răspunde: «Oare nu românii vă lucrează ocnele, minele de aur și de fier, iar de pe unii nu despuiați și pielea?”// Cu o asemenea atitudine nu erau deprinse națiunile privilegiate. În atitudinea nobilă a episcopului unit, văd o întroducere la o mare acțiune politică menită să le sfărâme privilegiile”. Ion Agârbiceanu: „Vlădicul Inocențiu Micu Clain, care a văzut lumina zilei înainte cu două veacuri și jumătate, a fost între cei dintâi întemeietori ai națiunii române conștiente și luptătoare.// El avea rarele calități și marile puteri spirituale care se cer pentru un asemenea întemeietor. Se ridicase din străvechea și sănătoasa pătură românească a țărănimii dintr-o regiune populată mereu cu neamul nostru; se împărtășise de toată cultura vremii sale, se adăpase dintr-o profundă credință creștină. Și era înzestrat cu o inimă arzătoare de dragostea neamului său până la mistuire”. Iuliu Hațieganu: „Inocențiu Micu Klein – înaintea tuturor premergător – a scris cu glas de bucium, cu lacrimi și cu suferință evanghelia deșteptării noastre naționale. Cutremurat de durerile neamului a scris marea pagină a trezirii lui la conștiință și mândrie, energii care transformă un popor în națiune. A scris pagina adevărurilor permanente «ale mulțimii din Ardeal» (…) Roma nu l-a înțeles, Viena l-a trădat, iar Budapesta l-a persecutat.// Eroul a căzut ca în marile tragedii antice, dar adevărurile vestite de el au devenit stele conducătoare pentru neamul său”.