Teodor Baconschi
Mic almanah al marilor oameni
(pe care i-am cunoscut)
Iași, Ed. Polirom, 2018

 

 

Teodor Baconschi este fiul lui A.E. Baconsky, poetul, publicistul, traducătorul basarabean stabilit la Cluj-Napoca, apoi la București, primul scriitor român care a abandonat canonul realismului socialist. Iar această schimbare s-a produs în urma unei acțiuni publice asumate, a unei luări de poziție față de literatura proletcultistă, asumându-și c[ ulterior neo-expresionismul său avea să fie supus criticilor Ninei Cassian, ale lui M.R. Paraschivescu, Cornel Regman sau Ov.S. Crohmălniceanu, iar poetul să fie acuzat de „diversiune ideologică” și de „evazionism”. Cu toate acestea, „sinteza simplității” propusă de A.E. Baconsky avea să stea la baza configurării canonului șaizecist. Volumul de versuri Cadavre în vid și romanul refuzat de Marin Preda la Cartea Românească, Biserica neagră, au rămas repere ale creației celui care a schimbat macazul dinspre liniile proletcultiste spre literatura redată sieși. Estetismul rafinat, servind unei forme retractile, katabasis-ului, dar, totodată, pedagogiei literare, deschiderii ochilor celorlalți asupra literaturilor străine și creației eliberate de chingile politicii, este o marcă a lui A.E. Baconsky, cum marcă avea să devină, peste ani, în opera fiului său. Pentru că, revenind la Teodor Baconschi, estetismul său rafinat servește unui anabasis înțeles mai întâi ca figură de stil, iar apoi ca încercare de transcendere. Un adaos, un incrementum ca spor interrelațional este ceea ce aduce și cea mai recentă lucrare a lui Teodor Baconschi, Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut): „Indiferent de credința noastră religioasă (sau de opțiunea noastră politică), indiferent de ce am reușit să facem din ce ne-am propus și din ce am fost obligați să trăim, mai presus de voința personală, înțelegem că numai cooperarea interumană ne-a dat o identitate recognoscibilă. Se poate spune că întreaga noastră existență e rezultanta unor permanente interacțiuni superficiale sau complexe, intime sau sociale, culturale sau spirituale”(pp.159-160).
Și, pentru că asemănările, nu din perspectivă stilistică, ci din perspectiva angajării, continuă, să notăm pledoaria pentru o aristocrație a spiritului, pedagogia literară, exercițiul sincerității și al dezicerii practicat de tată și fiu, incapacitatea de a fi indiferent ca lector sau actor social în raport cu ei. Doar că ceea ce în cazul tatălui îmbracă forma explicită, la fiu e implicit, iar explicitul ca opțiune pentru fiu este acolo unde se înțelege de la sine în parcursul tatălui. Și atunci, cum să nu înțelegi ca răspuns la pedagogia literară a lui A.E. Baconsky pedagogia modelelor (implicită, în raport cu piosul exercițiu de admirație) când însuși tatăl nu poate fi decupat din galeria celor care merită admirația, a modelelor adică? Doar că fiul își asumă o galerie a figurilor de „mari oameni” pe care i-a întâlnit într-un parcurs al său prin viață, asumat, citind hărțile personalităților „în pofida accidentelor de relief constatate cu ochiul liber” (p.14). Așa că, pentru a înțelege logica galeriei, să încercăm să identificăm parcursul.
Teodor Baconschi, absolvent al Institutului Teologic București, redactor la Editura Institutului Biblic, doctor în antropologie religioasă și istoria comparată a religiilor la Universitatea Paris IV Sorbonne, sub coordonarea profesorului Michel Meslin, reușise anterior obținerii bursei doctorale să întemeieze, împreună cu Bartolomeu Anania, patriarhul Teoctist, Constantin Galeriu, Dumitru Stăniloae, Daniel Ciobotea (actualul patriarh), Iustin Marchiș, Sorin Dumitrescu și Horia Bernea, „Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii”. După întoarcerea de la Paris a început o carieră diplomatică deosebită: a fost numit ambasador la Sfântul Scaun, ulterior în Portugalia, Franța (plus Andorra și Principatul Monaco), a servit ca secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe și, pentru mai bine de doi ani, a fost ministru de externe. Simplul parcurs nu ar însemna nimic dacă nu am adăuga câteva realizări remarcabile: vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București și repatrierea osemintelor regelui Carol al II-lea. De pe un asemenea parcurs, care înseamnă contactul cu personalități notorii, Teodor Baconschi a ales patruzeci de „mari oameni”, indiferent de relieful accidentat al hărții fiecăruia, care servesc admirației proprii, nu „educației în spiritul artelor liberale” (p.6), implicit imitației acestora (de aceea intenția autorului nu a fost una pedagogică explicită, de idealizare, dar valențele pedagogice ale textului nu pot fi negate1).
Cartea lui Teodor Baconschi este scrisă din admirație sinceră. Portretele prietenilor, foștilor prieteni, personalităților întâlnite fie și pentru o oră în contexte oficiale sunt realizate din tușe. Celor „din lumea largă” li se alătură cele „din lumea noastră”, multe dintre ele „portrete spirituale”, realizate într-un exercițiu de smerenie. Toate portretele galeriei servesc argumentării poziției de „mare om” într-o societate în care reperele valorice anterioare au fost abandonate, chiar dacă instrumentarul la dispoziție, cuvintele care ar fi putut servi acestui exercițiu și-au pierdut inocența (ca urmare a erodării axiologice și, implicit, morale, a societății): „Printr-un soi se pervertire fals umanistă a modelului christic, am ajuns să convertim orice figură suverană într-un țap ispășitor. Nu mai „admirăm” decât ceea ce putem distruge, sau măcar batjocori. Odată cu tot mai vasta noastră luciditate, cuvintele la care recurgem pentru a ne exprima admirația (și a fixa statura unor exemple) și-au pierdut inocența. Și, tocmai pentru a omagia duhul relativizant al modernității, am preluat ca titlu al prezentului opus formula consacrată, puțin înaintea Revoluției Franceze, de către Rivarol & Champcenetz: Le Petit almanach de nos grands hommes, pour l’année 1788” (pp.15-16).
Așadar, într-o societate care a uitat rostul modelelor și practica lor, în care ideea de „mare om” este supusă biografismului demistificator, marea problemă devine cea a fixării reperelor. Adică a depășirii relativizării generalizate, a lipsei coordonatelor (istorice, morale) pentru situarea, între lumi, a omului-oglindă, a omului-ecran, a omului-terminal de multiple rețele, cum îl devoalase Baudrillard. Așezarea conștientă într-un context pre-relativizant, în proximitatea societății moderne marcate, printre altele, de amintita Revoluție Franceză, nu înseamnă o privire paseistă, lipsită de alt temei decât cel de natură pur estetică. Printr-o asemenea poziționare Teodor Baconschi încearcă recuperarea unui sistem de valori de dinainte de societatea relativizată, mozaicată, fluidă, pentru a servi, în deconstrucția și reconstrucția necesare, unei organizări, unei ordini meritocrate. Încearcă să stopeze fluxul demitizării per se, pentru proiectarea arhitecturii unei remitizări adecvate noilor coordonate. Căci societatea caracterizată prin „tabloidizarea conștiinței” este cea care, într-un orizont paradigmatic imposibil de identificat din cauza prafului rezultat din demantelarea vechilor sisteme de valori, necesită așezări în baza unor schițe, a unor repere axiologice. Importul formulei de reașezare, pledoaria pentru modele și pentru o elită care să înțeleagă funcționalitatea organică a societății sunt absolut necesare în intenția de a zări orizontul noii paradigme. Și nu întâmplător, chiar dacă propriul profil se prefigurează ca sumă a conlucrării cu ceilalți, cele două galerii paralele din iconografia lui Baconschi, în fapt, debutează cu portrete în care simpla tușă în exercițiul de admirație a presupus schițarea unor icoane: Papa Ioan Paul al II-lea și Bartolomeu Valeriu Anania, ambii confidenți ai lui Dumnezeu în respirarea firească, prin cei doi plămâni ai creștinismului, ortodox și catolic.
Exercițiul de admirație și smerenie al lui Teodor Baconschi se transformă, pentru lectorul care nu caută prilej de demitizare în această carte, într-un exercițiu de repoziționare, de coagulare în jurul unor valori importate dintr-o societate în care masele, firesc, gravitează în jurul elitelor.

Notă
1 Miza pedagogică (explicită) lipsind: „Ceva cu totul modern marchează însă exercițiile noastre de admirație. Nu ne mai închinăm la „marii oameni” ca la niște icoane, preferând idealizării pedagogice lectura critică, mult mai nuanțată. Noul egalitarism democratic ne împinge chiar mai departe de atât. Se poartă biografismul demistificator.” (p.6) Teodor Baconschi a compensat, cumva, prin efectele pedagogice (implicite).