Vasile Berlingher (1950-2022) avea un fiu pe care l-a dus să facă Facultatea de Drept la Universitatea „Goldiș”, la Arad. Omul fusese cadru militar, subofițer, la o unitate militară din Baia Mare, responsabil cu curățenia în cazarmă. A făcut liceul la seral la o vârstă înaintată pentru așa ceva și și-a dat Bacalaureatul la un liceu industrial din Baia Sprie, la vârsta de 37 de ani, în condițiile în care se cam știe cum se lua Bacalaureatul în anii ‘80. După 1990, a plecat din Armată și s-a apucat de afaceri, punând mâna pe un mic spațiu comercial, fost proprietate de stat. După ce fiul său a intrat la facultate la Arad, în 1995, Vasile Berlingher l-a cunoscut pe rectorul Aurel Ardelean, care era interesat să-și extindă Universitatea în Baia Mare și era în căutarea unui spațiu adecvat. Rectorul a ajuns la concluzia că Berlingher ar fi omul potrivit. Prin intermediul lui, după mai multe tatonări, Universitatea a cumpărat treptat acțiuni de la fostul Institut de Proiectări Construcții de pe vremea lui Ceaușescu, privatizat în 1991 ca societate pe acțiuni sub denumirea de ARIS SA și adus la faliment, societate care deținea o clădire nouă, modernă, situată central, pe str. Culturii la nr. 5, imobil care a intrat astfel în proprietatea Fundației universitare „Vasile Goldiș” din Arad.
După această reușită, Berlingher ar fi vrut să devină și el ceva șef pe la Flială, dar și-a dat seama că fără studii nu se poate. În consecință, s-a înscris la fără frecvență la Universitatea „Vasile Goldiș”, Facultatea de Științe Economice, Specializarea Management, pe care a absolvit-o binișor după vârsta de 50 de ani, adică la o vârstă la care oamenii în genere nu mai pot învăța mare lucru, ci se gândesc la pensie și încep să meargă la biserică. De fapt, învățătura nu era o problemă pentru dânsul, pentru că majoritatea cadrelor didactice veneau de la Arad la Baia Mare, erau cazate și tratate corespunzător de către însuși Berlingher, apoi în ziua următoare, când oamenii descopereau că acest domn este studentul lor, își ziceau că nu se poate ca să îl trateze cu refuz, vorba lui Caragiale. Și domnul Berlingher nu s-a oprit aici, ci tot așa a făcut și doctoratul, la Timișoara, tot în Management, alegându-și un profesor conducător de doctorat care era în același timp și membru în Comisia Națională de Atestare a Titlurilor de doctor, ca să nu fie surprize nici acolo și care, la susținerea publică a tezei, cointeresat fiind, i-a rugat discret în prealabil pe membrii Comisiei să nu pună întrebări candidatului. De altfel, candidatul avea și niște publicații, niște articole în reviste de prestigiu, semnate împreună cu un economist de top, Liviu Gavrilescu. Era un caz cumva asemănător cu al Elenei Ceaușescu, și această savantă avea publicații în domeniul chimiei, care erau chiar bune, numai că nu erau scrise de ea.
Așadeci, după ce și-a luat licența în Management așa cum și-a luat-o în anul 2003, Vasile Berlingher a devenit economist și a fost numit director administrativ al Filialei Baia Mare a Universității și, după numai trei ani, atunci când și-a luat și doctoratul, la fel ca și licența, domnul plutonier doctor devenit conferențiar universitar, aspira să ajungă prorector conducător de Filială și a început să se comporte ca atare. Neștiind cum se derulează cursurile într-o Universitate, care este specificul activităților didactice și nici ce atribuții are directorul administrativ, individul umbla cu un caiet în mână și intra prin săli în timpul cursurilor, sub motivul că trebuie să verifice prezența, uitându-se de sus la cadrele didactice, cu ochiul stăpânului care îngrașă vita. A cerut odată și unui lector de la Istorie să meargă să verifice dacă profesorul cutare este la curs sau nu, iar când acesta a refuzat, l-a apostrofat strigând: „da’ eu de ce te plătesc aici?” Faptele au stârnit rumoare în presa băimăreană (de ex. în „Informația zilei” nr. din 9 martie 2011) și în cea de la București și aș menționa aici un singur articol publicat în revista „Academia Cațavencu” nr. / 10 noiembrie 2010, semnat de Cornel Ivanciuc și intitulat „Caz monstruos de impostură în promovarea universitară”, titlu care spune esențialul prin el însuși.
Aceștia erau oamenii din conducerea Filialei la moartea lui Dorel Cherecheș, în toamna anului 2001 și la începutul scurtului mandat de prorector al lui Tiberiu Vladislav, în primăvara anului 2002. Cei doi, Marinca și Berlingher se contestau feroce și se pârau la rector, până când rectorul s-a înfuriat, i-a chemat pe amândoi deodată, față în față și le-a bătut obrazul. Nu voia să renunțe la ei, pentru că îi erau necesari amândoi, dar nici nu voia să mai tolereze situația. Le-a precizat la fiecare atribuțiile, a renunțat la serviciile prorectorului Tiberiu Vladislav de la București și a adus un prorector nou în toamna anului 2002, în persoana prof. univ. dr. ing. Viorel Pop din Baia Mare, fost decan al Facultății de Mine de la Universitatea de Nord, adică un localnic, care să se poată ocupa permanent de conducerea Filialei.
Eu am încercat să mă țin cât mai la distanță de aceste lupte de culise și să îmi văd de treaba mea, să îmi țin cursurile și să îmi îndeplinesc atribuțiile administrative, fiind prodecan al Facultății de Științe Umaniste între 2002-2012 și apoi șef de catedră între 2012-2016, precum și membru în Senatul Universității, între 2014-2018. La Arad am avut un șef, decanul Facultății prof. univ. dr. Marius Grec, un om excelent, cu care eram prieten. Dar nu a fost posibil să stau foarte mult deoparte. Berlingher era pornit împotriva mea, pentru că față de mine nu se putea impune ca șef. El, care habar nu avea de învățământ, voia să aducă el anumite persoane din Baia Mare, cu pregătire corespunzătoare sau nu, pe post de cadre didactice asociate, dar la Facultatea de Umaniste, acolo unde eram eu prodecan, nu i-a ținut figura, acolo eu am decis de cine am nevoie și de cine nu, cine vine și cine nu. Berlingher socotea că el trebuie să „aducă” la „Goldiș” anumite cadre didactice, de preferință foști subofițeri de la Armată ca și el, cu care să-și facă o „echipă”, care să-i fie recunoscători și să-l accepte de șef. Pe mine mă antipatiza în primul rând, pentru faptul că nu el m-a „adus” la „Goldiș”. Sentimentul era reciproc, nici mie nu-mi plăceau oamenii analfabeți cu veleități de lider, educați în cazarmă și care la cariera lor militară nu au depășit condiția de subofițer. Ne ignoram reciproc. Apoi mai era și faptul că atunci când a fost prorector Viorel Pop, eu eram prieten cu acesta, iar Berlingher îl săpa ca să îi ia locul, așa că ne turna în continuu la conducerea Universității pe amândoi, la pachet.
M-am întrebat de multe ori de ce rectorul îl ține totuși în brațe pe acest impostor și pleacă urechea la ceea ce îi spune el. Explicația am găsit-o mai târziu, când am devenit și eu evaluator ARACIS și am fost în această calitate pe la mai multe universități din țară. Orice universitate în general are nevoie de anumite sume de bani în cash, necontabilizați, pentru a face față anumitor cheltuieli neprevăzute în buget, necesități de protocol, deplasări în străinătate, cheltuieli legate de autorizarea și acreditarea unor specializări etc. Or, directorul administrativ era de regulă omul însărcinat să procure acești bani în numerar. Deci mi-a devenit evident că rectorul nu se putea lipsi de unul ca Berlingher. La alegerile din 2008, rectorul m-a solicitat, prin intermediul decanului Marius Grec, care îi era nepot, să îmi depun candidatura pentru prorector. Am plusat și am pus o condiție, așa la mișto, i-am transmis că accept, dar să îl dea afară pe Berlingher. Desigur, Berlingher a rămas la locul lui și, în ceea ce mă privește, nu s-a mai pus problema să candidez de prorector. La alegerile din 2016, eu am candidat pentru încă un mandat în Senatul Universității. Înainte de alegeri, Berlingher s-a dus la Arad și a trecut pe la toate facultățile, să le spună la toate cadrele didactice pe care le întâlnea să nu mă voteze, pentru că eu voi fi făcut cutare și cutare chestii în detrimentul Universității. Existau colegi de pe la alte facultăți care nu mă cunoșteau, dar care îl antipatizau pe Berlingher suficient de mult, încât să voteze cu mine exact din cauza contra-campaniei care mi s-a făcut și astfel am câștigat alegerile fără probleme, spre amuzamentul tuturor.
Prof. univ. dr. Viorel Pop, cu care eram prieten bun și cu care am făcut de mai multe ori concedii în străinătate împreună cu familiile, a rezistat pe poziția de prorector ceva mai puțin de trei ani, între 2002-2005. Berlingher l-a săpat cu asiduitate și prorectorul Pop a fost nevoit să-și cheltuiască cele mai bune energii într-o luptă surdă și fără finalitate cu directorul administrativ, care îl sabota sistematic, după care a renunțat. Nefirescul situației era că decizia era la unul și banii la celălalt. După Viorel Pop, la conducerea Filialei a fost adus prof. univ. dr. Ion Mac, pensionat de la Cluj, de la Universitatea „Babeș Bolyai”, fost mulți ani decan la Geografie, un om în vârstă, cu prestigiu în specialitate și autoritar, dar care nici el nu a rezistat mai mult de trei ani, 2005-2008. Ion Mac avea pe atunci aproape 70 de ani (n. 1937), era la vârsta la care bărbații cu personalitate devin de regulă megalomani, irascibili și ipocriți. Și când trăgea ceva la măsea, și asta se întâmpla aproape zilnic, nu te mai puteai înțelege cu el. Se lăuda el singur la greu și își contrazicea interlocutorul permanent, fără să fie cazul, iar oamenii, ca să nu aibă probleme, preferau să îl aprobe sau să tacă. Eu nu m-am conformat, ci m-am apucat să îi ripostez. Odată la un pahar în doi, când l-am contrazis cu argumente pe ceva chestiune minoră, mi-a zis că sunt un individ alunecos și m-a întrebat dacă nu sunt cumva evreu. I-am răspuns că nu sunt evreu și l-am întrebat, la rândul meu, în stil talmudic că dacă aș fi evreu, asta ar constitui vreo problemă, este dânsul cumva anti-semit? Atunci m-a privit fix, ca omul trezit brusc din beție, și mi-a cerut să consider că o astfel de discuție nu a avut loc. I-am promis că așa va fi. Pe urmă am aflat că Ion Mac nu era de fapt un anti-semit propriu-zis, dar că are totuși ceva pe suflet, pentru că prima lui nevastă l-a părăsit fugind cu un evreu.
Atunci când a venit prorector, m-a chemat la el singur (a procedat la fel și cu alți colegi) și mi-a cerut să-i spun sincer și onest care sunt, după părerea mea, cele mai importante probleme din Filială. Cred că îi voi fi spus de mai multe, dar de două îmi aminetsc clar. I-am spus că, în primul rând, Filiala trebuie să aibă un singur cap, nu două. Cum adică? Prorectorul să fie cel care decide, împreună cu Consiliul profesoral, nu directorul administrativ, care oricum nu se pricepe deloc în domeniul didactic. Directorul administrativ să nu participe permanent la ședințele cu cadrele didactice, ci să fie invitat numai atunci când se discută probleme administrative și numai la acel punct al ordinii de zi. Și în al doilea rând, să se înființeze la Filială un post de cercetăror științific debutant, unde să angajăm o persoană tânără, care să scrie proiecte cu finanțare europeană, de unde să câștigăm și noi ceva bani și să putem călători în cadru acestor proiecte la universități din afara țării. Mi-a zis că e o idee bună, și-a notat-o și m-a întrebat dacă am în vedere pe cineva anume. I-am dat numele unei fete din Baia Mare de vreo treizeci de ani, cu titlu de doctor luat la „Babeș Bolyai”, bună cunoscătoare de engleză și germană și care a scris mai multe proiecte câștigătoare.
Dar și pe Mac l-a rezolvat Berlingher la fel ca și pe Vladislav. La ora prânzului venea și îl ducea la masă la pensiunea lui, îi dădea de băut bine și discutau de toate. După masă, Mac venea la birou cu capsa pusă și, cum eu aveam cursuri și după-amiaza, mă căuta ca după terminarea cursurilor să-i țin companie și uneori mai serveam și un păhărel împreună. Am putut constata că dimineața eu stabileam cu el anumite lucruri, iar după masa omul amețit din fața mea îmi spunea exact contrariul. După vreo lună, a venit din nou vorba despre postul de cercetător. Mi-a spus că ideea trebuie abandonată pentru că, la salariul mic pe care îl poate da Universitatea, o persoană capabilă să facă proiecte câștigătoare nu va veni. Între timp însă, s-a întâmplat ceva despre care eu am aflat doar mai târziu, Mac a făcut un referat la conducerea Universității pentru înființarea unui post de cercetător, care s-a aprobat și s-a prevăzut salarizarea. La câteva zile după aprobare, a spus la rectorat că Iuga a vrut să-și angajeze o nepoată pe post de cercetător, fapt cu care el nu poate fi de acord, că o altă persoană nu s-a găsit la un salariu așa mic și în consecință el propune transformarea postului de cercetător, pentru a angaja o persoană care era necesară la serviciul administrativ. În acest fel Mac și-a angajat un fel de servitor personal, unul care mergea după el cu mașina să-l aducă de la Cluj la Baia Mare și apoi îl ducea înapoi acasă, la coborâre din mașină îi ducea geanta și pardesiul până la birou, după care îi făcea piața. M-a stupefiat de câtă minciună, perfidie și duplicitate a fost în stare Mac, ca să își rezolve postul valetului. Faptul că Mac a urmat un liceu din Gherla, o școală succesoare a unui fost seminar teologic iezuit, poate că era o explicație parțială pentru comportamentul lui. A luat totuși plasă cu valetul, pentru că omul a fost adus de către Berlingher, era vorba tot de un fost subofițer de la MapN. Călătorind cu mașina, Mac vorbea la telefon probleme de serviciu, la Cluj purta conversații cu universitari, acasă avea tot felul de discuții cu soția, unele penibile, iar Berlingher afla tot. Și Mac s-a purtat în acest fel fariseic cu mine de mai multe ori în cei patru ani cât mi-a fost șef și presupun că la fel a făcut-o și cu alți. Fata pe care am propus-o eu ca să fie angajată pentru a scrie proiecte a luat anul următor prin concurs un post de cercetător la un muzeu de rang național din București.