Lebăda neagră de pe Bosfor 1 este un titlu jurnalistic al unei lucrări realizate de un jurnalist, Romeo Couți, fost director al TVR Cluj și coordonator al unei lucrări din seria celor orientate asupra personalităților (cel puțin) iliberale ale lumii contemporane. Precedenta carte publicată tot la Editura Creator din Brașov poartă numele Lebăda neagră de pe Balaton și aduce în prim-plan politica (și extravaganțele) premierului maghiar Viktor Orban, conținând o serie de interviuri cu doisprezece cunoscători ai problematicii, inserate în masa plasmatică a unui „Jurnal de reporter” care mediază și modelează liniile directoare ale întregului. Păstrând formula câștigătoare – precedenta lucrare s-a bucurat de o receptare largă într-un spațiu direct afectat de politica externă a premierului maghiar -, jurnalistul Romeo Couți a menținut autoritatea aparent diluată în „Jurnalul de reporter” și a inserat în Lebăda neagră de pe Bosfor intarsiile intervențiilor regretatului Călin Felezeu, fost director adjunct al Institutului Cultural Român „Dimitrie Cantemir” din Istanbul și fondatorul Institutului de Turcologie și Studii Central Asiatice de la Universitatea Babeș-Bolyai, turcologului Ionuț Cojocaru, universitar, autor al lucrării Turcii de la Atatürk la Erdoğan, muftiului cultului musulman din România, Murat Iusuf, profesorului și analistului Cristian Barna, foștilor atașați militari la Ankara Ilie Marin și Emil-Adrian Fălcuțescu, orientalistei Ioana Constantin-Bercean, analistului Vasile Simileanu și antreprenorului turc Levent Atin, adică o serie de interviuri realizate cu nouă persoane gravitând, la mai mare sau mai mică distanță de centrul de greutate al problemei turce, în jurul raporturilor actuale dintre statele turc și român. O lucrare eterogenă, heteroclită pe alocuri, care păstrează caracterul jurnalistic pe care l-a intenționat și realizat Romeo Couți – este de remarcat faptul că autorul cărții, mai degrabă coordonatorul, așa cum își asumă, nu are pretenția unei lucrări științifice, păstrând caracterul de lucrare de popularizare a unei teme de dezbatere, adică introducând jurnalistic o temă ocolită în mare măsură în mediul academic românesc în dezbaterea publică – aduce în prim-plan un nume, Recep Tayyip Erdoğan, și o idee, a revizitării relațiilor româno-turce. Cartea beneficiază de o prefață semnată de istoricul și diplomatul Alexandru Ghișa, un excelent studiu care așază pe harta Europei și în raport cu Țările Române colosul în mișcare numit Imperiul Otoman, devenit ulterior Turcia, care conferă un excelent start în dezbatere. Totuși, problematica pe care do deschide universitarul clujean în prefață nu se limitează la marginile fluctuante ale imperiului devenit republică, ci la o dinamică a istoriei care include etnii și confesiuni în limitele acestei fluctuații, dar mai ales ciocnirea dintre coloși, în special la începutul secolului al XIX-lea, când, după înfrângerea Imperiului Otoman în fața celui Țarist, pierdeam Basarabia prin Pacea de la București, prin rușinoasa înțelegere de la Hanul lui Manuc, permițând mai apoi la Tilsit dezbaterea (cât de actuală ca problematică) pe tema împărțirii Europei între Napoleon și Alexandru I: „la Tilsit, Napoleon a încercat să integreze Rusia în noua ordine europeană. A fost vorba de partaje și compromisuri. Țarul a cerut Finlanda și Principatele Dunărene, la care Napoleon nu a avut nicio obiecție” (p.10). Așadar, problematica otomană, apoi turcă, nu se rezumă – avertizează printre rânduri Alexandru Ghișa – la relația dintre Țările Române și Poartă, actualmente dintre București și Ankara, ci la un complex de factori geopolitici, la mutații importante în plan istoric și, implicit, în planul relațiilor internaționale, care îi va permite ulterior lui Romeo Couți să lanseze ulterior ideea „pașalâcului” pe care l-ar reprezenta România în raport cu Turcia (devenită subtitlu al cărții, România, un pașalâc virtual), idee pe care universitarii intervievați nu au agreat-o și nici nu au susținut-o. Faptul că anumite personaje politice din prim-planul vieții publice românești au practicat în timp raporturi care amintesc de o ierarhizare a puterii care presupune o subordonare privată de tipul vasalității medievale nu rezumă întreaga politică externă românească în raport cu Ankara, ba, mai mult, a fost contrabalansat ulterior de o reacție de respingere din partea altor oameni de stat. Să notăm în această idee că, deși invitați să răspundă interviurilor lui Romeo Couți, fostul ministru de externe Cristian Diaconescu, foștii premieri Adrian Năstase, Victor Ponta și Viorica Dăncilă și foștii președinți Emil Constantinescu și Traian Băsescu au declinat asocierea cu Lebăda neagră de pe Bosfor.
Revenind la titlul cărții – un titlu jurnalistic, vandabil, produs pentru a atrage atenția -, trebuie remarcată legătura directă cu conceptul de „lebădă neagră” propus de savantul libanez Nassim Nicholas Taleb, specialist în ingineria riscului, care desemnează evenimentele puțin probabile, așadar rare, cu impact extrem și cu caracter predictibil, deși aproape nimeni nu expune posibilitatea prin scoaterea evenimentului probabil din zona impredictibilului. La fel ca în cazul primei cărți focalizate pe Ungaria, Lebăda Neagră de pe Balaton, Romeo Couți plasează politica externă a actorului statal Turcia în zona topologiilor imprevizibile incluse de René Thom în formula „teoriei catastrofelor”, adică atrage atenția asupra a ceea ce poate constitui factorul de risc al unor politici iliberale neluate în seamă, capabile să aibă pe viitor un impact extrem. Acest joc pe care îl propune jurnalistul clujean merită toată atenția și necesită luat în considerare, deși nu toți invitații la interviu înțeleg cupola semantică a titlului în care se încadrează. Oricum, jumătate din lucrare este rezultatul interviurilor multiple cu primii doi invitați, Călin Felezeu și Ionuț Cojocaru, iar cei doi specialiști în turcologie au sesizat nuanțele și adâncimea hermeneutică a propunerii. De altfel, problematica dezbătută nu este Turcia per se, ci dinamica relațiilor Turciei în ecuațiile globale complexe: cu Europa și Federația Rusă, cu NATO și Statele Unite, cu lumea arabă și cu nordul Africii, dar mai ales cu România. Să notăm câteva repere care poziționează corect pe de o parte tiparul acțional turc, pe de alta așteptările și reacțiile, cel puțin în raport cu Europa, care au păstrat relația pe hold on. Pe de o parte, conchide Călin Felezeu, în raport cu Turcia „Europa nu are rafinamentul necesar, are o experiență a unor situații beligerante, belicoase, are un discurs învechit, are o populație îmbătrânită și extrem de temătoare și care nu înțelege anumite mecanisme” (p.79). Pe de altă parte, însăși distribuția puterilor în statul turc dă bătăi de cap în înțelegerea adecvată a contextului. Kemalismului populist, etatist, republicanist, naționalist, reformist și secularist i se opune gândirea ultimilor doi președinți turci, Abdulah Gül și Recep Tayyip Erdoğan, fundamentată pe convingeri religioase puternice. Cel puțin actualul președinte, care are studii teologice, propune o proiecție asimilată neo-otomanismului, după cum argumentează Ionuț Cojocaru: „Președintele turc are o formație de teolog, el a făcut teologie islamică, el este convins că civilizația islamică, tradițiile Turciei, mentalitatea Turciei nu au nimic în comun cu tradițiile occidentale, europene. De aceea nu a încetat să revitalizeze acest trecut, de aceea, de exemplu, a luat și decizii care, istoriografic, îl apropie de sultani, pentru că unul dintre lucrurile importante pe care Erdoğan le-a făcut de când a venit la putere a fost să investească în doctrina neo otomanistă” (p. 145).
Mai mult, insistă Ionuț Cojocaru, percepția autorității președintelui presupune nuanțe, ba chiar este complet diferită de ceea ce înseamnă modul constrângător turc de legitimare a puterii, de raportare la practica loviturilor de stat și a luptei împotriva terorismului. Liderul politic al țării trebuie „să se bazeze pe o doză de autoritarism” (p. 177) în percepția din interior. În raport cu exteriorul, lucrurile stau diferit. Societatea turcă e fragmentată și clivajul se observă, notează orientalista Ioana Constantin-Bercean: „Visul democratic al Turciei nu este o himeră, ci victima unui dublu resentiment care a pus stăpânire pe noua orânduire spre finalul primului deceniu al secolului XXI. Resentimentele provocate de respingerea ascensiunii în spațiul comunitar european au generat o puternică reacție antioccidentală și afirmarea unui romantism politic ce punea accent pe autenticitatea culturală națională și pe moștenirea sacră a Islamului. Acest orizont a devenit principala cauză a tensiunilor sociale și politice din Turcia. Societatea este divizată în două tabere, iar harta electorală tratează net frontierele geografice ale acestui clivaj” (p. 309) – motiv pentru care președintelui autoritar al Turciei nu îi rămâne la dispoziție decât o singură soluție, de a încerca să creeze coeziune între kemaliști și susținătorii AKP, respectiv să livreze Occidentului imaginea reală a distribuției interne de putere: „Democrația mult lăudată de vestici nu a existat niciodată în Turcia” (p. 316).
Ca lucrare care atrage atenția asupra potențialului apariției unei „lebede negre” pe apele mereu nestatornice ale Bosforului, prezenta carte merită tot interesul de lectură pentru cei care doresc să se informeze despre sursa de presiune și despre interesul de actor important pe glob, exprimat prin cuvintele președintelui Recep Tayyip Erdoğan: „Noi suntem Turcia și trebuie să avem grijă de tot spațiul acesta balcanic oriental, nordul Africii, până la Zidul Chinezesc”. Dar cartea trebuie luată cum grano salis, adică trebuie înțeles demersul jurnalistic al lui Romeo Couți, fără a îl extinde dincolo de ceea ce înseamnă el.

 

 

Note
1 Romeo Couți (coord.). (2024). Lebăda neagră de pe Bosfor. România, un pașalâc virtual. Prefață de Alexandru Ghișa. Brașov: Editura Creator. 390p.