Iată o carte1 care pare scrisă azi… Ascultăm zi de zi, și cuvântul pe care-l auzim în toate mediile cel mai des zilele acestea este război. Cum să percepi, în acest vacarm, șoapta imperceptibilă a păcii? Despre asta este romanul parabolă al lui Adrian Lesenciuc. Inedit în literatura noastră prin locul acțiunii, Orientul apropiat, cât și prin tema filozofic-politic-existențială. Romanul este construit pe două planuri: primul îl are ca protagonist pe Amal, libanez de origine, și se petrece în zilele noastre. Al doilea este o „viață a sfintei Tecla”, „cea întocmai cu apostolii”, discipolă a Sf. Apostol Pavel. Cum se împletesc, cum își corespund peste milenii cele două fire este secretul și interesul romanului. Pe prima clapetă citim o meditație a autorului despre utopie și distopie, care ne oferă o cheie de lectură, deși aparent este fără legătură cu romanul. Care nu aparține de fapt nici uneia nici celeilalte. Și totuși… vorbim despre o lume politică (politizată până la ultima fibră, până la masacru uneori) și despre una a păcii și iubirii. Prăbușirea utopiei politice în distopie (fenomen recurent în istorie) se petrece doar în primul plan. „Asta face distopia: stopează alunecările societății în mâinile unor indivizi cu porniri dictatoriale, care sacrifică totul pentru propria putere și pentru propria statuie”. Avem de-a face deci cu un roman politic, filozofic și metafizic – în măsura în care pune problema ultimă a mântuirii. A căii spre aceasta. Fără a fi, niciun moment expozitiv, didactic, predicativ (foarte firesc sună paginile de extaz religios). Tocmai asta mi se pare una din marile izbânzi ale autorului.
Suntem așadar în Libanul de azi, prin extensie în Orientul atât de încâlcit în frontierele și forțele care se înfruntă, încât puțini specialiști pot avea o privire cât de cât clară. Personajul din perspectiva căruia vedem lucrurile, om politic și ofițer la un moment dat, este în ochiul furtunii. Și ne poartă în acest vârtej: Liban și Siria și Iran și….., șiiți și sunniți, ayatolahi și șeici, triburi și partide, salafiți și alwaiți, creștini și musulmani și evrei, kurzi fără țară și druzi, Hazbollah și Hamas și atâtea alte grupări, bărbați și femei (par specii diferite) ș.a.md. Și toți sunt în război unii cu ceilalți. Acea frază care îl scoate din minți pe eroul principal în prima pagină, „pacea este pentru cei slabi” exprimă în acest spațiu o filozofie care duce la toate dezastrele posibile. Ideea centrală a romanului este, dimpotrivă, aceea că pacea este pentru cei (foarte) puternici. Personajul principal face parte din casta privilegiată (acolo unde neamul, familia este o forță politică de neignorat) „fiul unei musulmane sunnite și al unui comunist creștin”. Amestec sugestiv, și poate numai acolo posibil. Explică naratorul personaj că tatăl lui i-a insuflat mai degrabă sentimentul libertății decât convingeri religioase și că a aderat la partidul comunist pentru că, paradoxal, neavând caracter religios (ceea ce ducea inevitabil la extremism și calea armelor), acesta era cel mai la centru. Este o lume în care politica este ceva pe viață și (de multe ori la propriu) pe moarte iar identitatea, etnică și religioasă, capitală. Tatăl este nevoit să emigreze și „să-și extirpe” din el Libanul. La fel și eroul principal care vorbește de „Libanul interior”, atunci când face o excizie de stomac. Acesta nu emigrează într-o țară musulmană apropiată, ci într-una creștină, mai îndepărtată, dar nenumită (și nu greu de ghicit la o lectură atentă), unde intră iar în politica locală.
Abilitatea narativă ține însă din încadrarea acestui mega-conflict politic într-un alt plan. Când istoria ne vorbește de război, jihad, cruciadă, brusc ni se propune altă cale, de fapt Calea: cea propusă de Evanghelii și de toți Părinții bisericii și înțelepții lumii: jihadul interior, calea Damascului, lupta cu tine însuți, aflarea „Ierusalimului interior”. Romanul nu este, Doamne ferește, tezist – tocmai pentru că este scris cu un firesc remarcabil – dar are o miză etică clar expusă. Limba lui Hristos, lesne de înțeles, este limba păcii și a iubirii. Stilistic, cele două planuri sunt coerente, dar, în același timp, perfect adaptate timpului. Capitolele, fără a alterna mecanic, își corespund după o simetrie a înțelesurilor de adâncime. Iar povestirea din planul paralel, fără a fi deloc arhaizantă, topește în modul cel mai firesc în text aroma evanghelică (cu includeri în text ale evangheliilor, „vieților” apocrife, ale legendelor istorice). Impresia de autentic este remarcabilă. Tecla este o tânără de o tulburătoare frumusețe și inteligentă, trăitoare în Ikonium (Konya de azi) în vremea propovăduirii sfântului apostol Pavel. Logodită cu tânărul Tamir nu are niciun entuziasm pentru căsătorie, dar firește își acceptă condiția (foarte discretă dar bine marcată este și tema femeii în Orientul apropiat, este și o carte despre emanciparea femeii din acest spațiu, care începe chiar cu Tecla). Până când aude din întâmplare în curtea vecină predica lui Shaul (vocea Teclei este cea din capitolul cu numele apostolului, capitolul cu numele Tecla îl are ca narator pe Tamir, și tot așa, se schimbă vocile într-un joc de perspective care dă dinamism unui text greu de idei). Atunci, renunță la tot și alege să-l urmeze pe Apostol, să devină ceea ce se va numi mireasă a lui Hristos. Este de mai multe ori condamnată, la ardere pe rug sau aruncată pradă animalelor în arenă, dar de fiecare dată Dumnezeu o păstrează neatinsă. Se îndreaptă undeva spre Maloula, aproape de Damasc, devenind un apostol feminin al limbii păcii și iubirii. Drum pe care o vor lua în timpul prezent și Adel, prietenul eroului, care pornește într-un misionarism creștin lipsit de orice șansă în planul „realității” istorice și, în cele din urmă, și acesta.
Utopică să fie aici „calea păcii, a educației pentru pace” despre care vorbește Adel? Roman despre conștiință ca luptă interioară, despre libertate și sens, Limba lui Hristos este, după cunoștința mea, inedit în literatura noastră prin spațiul acțiunii. Nimic exotic în Orientul prezentat, sugestia că textul este mărturia unuia de-al locului ține de precizia documentării și știința compoziției. Iată caracterizări, ale celor două spații culturale în care trăiește: „La arabi înțelegi totul fără să ți se spună explicit. Iar dacă nu înțelegi, nu mai ai timp să încerci să înțelegi pe parcurs. Nu ți se mai oferă șansa”; „De fapt, într-o lume a condiționărilor clanului, cum este cea a Orientului, a pretinde libertatea e o blasfemie. Iar în lumea în care am ajuns, unde amprenta comunismului a lăsat altfel de condiționări – fiecare cunoaște pe cineva care să cunoască pe cineva care să rezolve ceva pentru care oricum ia bani și poate mai mulți decât dacă rezolvarea ar veni direct, printr-o achiziție pe piața liberă a serviciilor -, a pretinde libertatea e o nebunie”. „Dacă ar fi să scriu o carte, aș da numele meu capitolului al treisprezecelea. Eu sunt Iuda din propria-mi viață, cel ce s-a trădat pe sine pentru a trăi în muzica arginților zornăind … Cine sunt eu? Sunt capitolul al treisprezecelea al propriei mele vieți. Trădătorul învățăturii primite de la mama, al idealurilor unei copilării din care m-au expulzat radicalii, rămânând în sinea mea un radical al nevoilor primare, al burții umflate cu procesul de fermentație al humusului în stomac”. Mă gândesc la gestul acela final al sorescianului Iona, care, după ce străpunge un șir nesfârșit de pești pentru a evada spre libertatea exterioară, descoperă că totul e invers, și se străpunge cu cuțitul pentru a răzbi la lumină. „Luptător jihadist cu propriile mele porniri. Individ incapabil să se mântuiască. Un damnat. Un individ care își ascunde explozibilul sub cutele pielii pentru a duce cu sine și cu încrâncenare proprie ultima lui bătălie posibilă. Propriul lui jihad cu neîmplinirea. Propria luptă cu micimea sa. Propria nefericire” se caracterizează personajul. Calea inversă, a lui Iona, este rezumată aici în fraza „Tu însuți ești Calea”. Drumul Damascului, este drumul spre tine însuți, cel autentic.
Îmbinând realismul politic cu meditația moral-existențială, cred că acest roman este foarte potrivit pentru a fi tradus în limbile de circulație majoră, el scapă de localismul și mizerabilismul unei anume direcții din proza noastră și mizează pe o temă politico-umană cu implicații universale. Nu cea din urmă dintre calitățile necesare pentru a scrie o astfel de carte – ba mai degrabă aș zice cea dintâi, după indefinibilul și obligatoriul talent – este curajul. A vedea tema obsedantă a deceniilor din urmă: împlinirea personală, dintr-o perspectivă deloc agreată de post-modernitatea ratată necesită tocmai această calitate – și ea împinsă azi la marginea marginilor educației – curajul. Cred că trebuie subliniată această calitate inactuală a cărții. Limba lui Hristos era, istoric vorbind, aramaica și Maalula este centrul spre care converg drumurile tuturor personajelor, de la sfânta Tecla la narator. Este locul în care o comunitate izolată mai vorbește și azi această limbă. Miraculoasă continuitate. Dar: „Drumul Damascului era însângerat de cel puțin doi ani. Ce să caute un libanez în Siria ajunsă pe mâinile fiului alawitului care a îngenuncheat Libanul și strivește fără milă proprii oameni?” Războiul va spulbera firește și această comunitate mică și aici cădem peste interogația finală a romanului: „Cui îi rămâne limba lui Hristos?” Interpretabilă, firește, în ambele sensuri, cel istoric și cel metafizic. Căci cine mai vrea zi să învețe și să vorbească limba păcii și a iubirii?

 

 

Note
1 Adrian Lesenciuc, Limba lui Hristos, Corint-Fiction, 2024;