Actualmente ființează pe Glob nenumăratele cursuri de vară și festivaluri dedicate tinerilor studioși într-ale muzicii. Printre acestea, Academia Sighișoara are un profil aparte. Înființată în 1993 de către violonistul româno-helvet Alexandru Gavrilovici, împreună cu flautista elvețiană Heidi Indermuehle, evenimentul a evoluat de la statutul de simplu curs de măiestrie la cel de complex festival internațional. Specificul academic se concretizează în cursurile predate de valoroși muzicieni și profesori timp de două săptămâni, în ambianța mirifică a superbei citadele medievale din centrul României. Ele au însă și o componentă spectaculară, întrucât în fiecare seară sunt prezentate concerte, distribuite în trei locații: Sala Barocă a Primăriei, Biserica Mănăstirii și Sinagoga din Sighișoara. Însăși gala inaugurală a avut un caracter festiv, fiind dedicată împlinirii a 110 ani de la nașterea compozitorului Sandor Veress (n. Cluj 1907-d. Berna 1992) și centenarului nașterii lui Dinu Lipatti (n. București 1917-d. Geneva 1950). Destinul a vrut ca ambii muzicieni originari de pe pământul nostru să se fi stins din viață în Elveția, principala susținătoare externă a proiectului Academia Sighișoara. Acolo, la Berna, ființează Asociația Cultura Viva (președinte: același Alexandru Gavrilovici), ce conferă cadrul formal-organizatoric pentru desfășurarea manifestării sighișorene. Tot astfel se explică și tradiția ca data de debut a fiecărei ediții − 1 august − să coincidă cu Ziua Națională a Elveției.
Un element de bază al funcționării optime a acestui angrenaj, care presupune un imens efort organizatoric, îl constituie implicarea Academiei de Muzică G. Dima din Cluj, o instituție de învățământ superior de nivel mondial. Concret, directorul artistic Alexandru Gavrilovici beneficiază de eficientul travaliu al unui „sextet
managerial” alcătuit din Ioana Baalbaki, Andra Pătraș, Anamaria Stamp, Eszter Adorjani, Adrian Grosaru și Lorand Gabor. De asemenea, se cuvine elogiat rolul administrației locale a Municipiului Sighișoara (primar: dl. Ovidiu Mălăncrăvean), al Administrației Fondului Cultural Național, precum și al instituțiilor Swiss Sponsors’ Fund și Pro Helvetia, în finanțarea acestui reper al vieții spirituale a Cetății.
O concretizare elocventă a valorilor artistice implicate în Academia sighișoreană a reprezentat-o concertul intitulat Muze sau zâne? − temă foarte stimulativă pentru tinerii compozitori români cooptați în proiect. Dar înainte de a le asculta lucrările, numerosul public ce umplea Sala Barocă a Primăriei Sighișoara avu șansa de a savura ciclul intitulat Las Musas de Andalucia, Op. 93, al compozitorului spaniol Joaquín Turina (1882-1949). Vorbim aci despre un distins reprezentant al curentului numit naționalism muzical, din Spania primei jumătăți a secolului trecut. Împreună cu Manuel de Falla și Isaac Albéniz, Joaquín Turina Pérez face parte din trinitatea de referință a impresionismului muzical hispanic. Lucrarea, concepută în 1942, a avut prima audiție la finele anului 1944, într-un concert la Radio Nacional de España, unde partitura pianistică fu interpretată de însuși compozitorul ei. În arhiva autorului există două pagini scrise de mână, redactate cu scopul de a fi rostite la acea premieră. Traduc frazele de început: „La prima vedere, pare straniu transferul muzelor eline pe pământ spaniol. Nu e, fără îndoială, primul voiaj pe care l-au făcut. În plus, eu intenționasem să le învestmântez în costume andaluze. Scriind, îmi propusei două lucruri: să le dau un sens interpretativ foarte amplu și să le confer, de asemenea, o tentă sonoră variată în privința timbrurilor și combinațiunilor sonore, întrucât nouă momente cu sonoritate omogenă ar fi putut deveni monotone”. În consecință, ciclul se axează, programatic, pe evocarea în spirit andaluz a celor nouă muze antice, fiice ale lui Zeus și ale Mnemosynei (ca divinități alegorice inspiratoare și protectoare ale artelor și științei). În textul antemenționat, ele sunt definite de către compozitor, după cum urmează: „Clío − musa de la historia; Euterpe − musa de la música; Talía − musa de la comedia; Polimnia − musa de la oda; Melpómene − musa de la tragedia; Erato − musa de la poesía lírica; Urania − musa de la ciencia (= a științei); Terpsícore − musa de la danza (= a dansului); Calíope − musa de la poesía épica”. Fermecătoarea revărsare de peisaje sonore și de stări de spirit − oscilând de la evocarea quasi-bucolică, sau pasaje introvertit-meditative, până la temperamentale efuziuni ritmice sau celebrări imnice − generează un echilibru estetic plenar. Ambiguitățile post-impresioniste, accentuate de recursul la pulsații ritmice incorporate fluxului melodic, precum și de motive și apogiaturi specifice folclorului acestei zone, dau sens intenției de hispanizare a mitologiei profesate de compozitor. Portretele sonore ale muzelor sale alcătuiesc un fel de pandant muzical la vraja arhitectural-coreografică a Sevilliei (locul nașterii lui Turina!).
Dar partitura ar fi rămas literă moartă, dacă nu ar fi avut șansa să fie interpretată de excelentul Cuarteto Gernika din Spania − format din Marta Hernando Jiménez/vioară, Andrea Duca/vioară, Alicia Salas Ruiz/violă & Joaquín Fernández Díaz/violoncel − împreună cu sensibila pianistă clujeană Mira Gavriș. Omogenitate, dinamică echilibrată și comprehensiune față de mesajul operei sunt doar câteva dintre calitățile prin care cei cinci interpreți ne-au oferit o versiune de prim rang a ciclului semnat de Joaquín Turina. Ar mai fi de subliniat şi intervenţiile vocale ale sopranei finlandeze Petra Kukkamaki, adăugând echilibratelor configuraţii instrumentale un complement liric intonat în sublima limbă spaniolă (pe textul poetei Josefina de Attard). După o asemenea audiţie, se poate conchide că tendința de valorizare a muzicilor tradiționale, manifestată în componistica liderilor de școli naționale − de la norvegianul Grieg până la armeanul Komitas, de la finlandezul
Sibelius la românul Enescu, sau de la lituanianul Ciurlionis până la bulgarul Vladiguerov − nu și-a pierdut din actualitate, cunoscând chiar un avânt aparte în sfera jazzului din ultima jumătate de secol.
În partea a doua a concertului, am savurat recente lucrări aparţinând unor tineri reprezentanţi ai noii şcoli componistice române. Alexandru Murariu (născut în 1989) se profilează ca un abil mânuitor al sugestiei şi, totodată, al conciziei în scriitura muzicală. Prima dintre cele două miniaturi propuse de el, intitulată Pasărea Măiastră, trimite cu gândul – inevitabil – la capodopera sculpturală a lui Brâncuşi. Pianul, clarinetul şi harpa alcătuiesc portretul sonor al „protagonistei”, în timp ce un cvartet de coarde dispersat pe balconul ce înconjoară sala emite … onomatopee ornitologice. Se obţine astfel un dublu efect, de spaţializare a sunetului şi de transgresiune între acesta şi mediul natural, de care omenirea contemporană s-a înstrăinat nepermis de mult. După acest „memento” quasi-ecologic, acelaşi compozitor ne-a prezentat (şi în calitate de dirijor) o altă schiţă de portret, intitulată Păcală. Dacă în prima piesă, pe lângă dezinvoltura clarinetistului Aurelian Băcan se remarcase şi insolita inserţie timbrală a harpei, mânuită cu agilitate şi supleţe de către elveţianca Marie Trottmann, în cea de-a doua, acelaşi clarinetist şi-a cucerit auditorii în rolul şugubăţului personaj popular, schiţat aci din perspectiva (oarecum dezabuzată, dar mereu avidă de humor) a muzicii contemporane. De remarcat eficienta interacţiune dintre Aurelian Băcan şi partenerele sale – violonista Andrea Duca şi pianista Eliza Puchianu, precum şi dintre cei trei instrumentişti și dirijorul-compozitor, Alexandru Murariu. De altfel, tot Murariu a asigurat, din punct de vedere dirijoral, succesul următoarelor două momente: Ielele şi Muma pădurii ni l-au înfăţişat pe Aurelian Băcan (n. 1985) în dubla sa calitate de briant clarinetist şi inspirat compozitor. Urmărindu-i traiectoria artistică din ultimii ani, constat că acest muzician înnăscut (apropo: la Brăila) se manifestă cu egală strălucire în ambele ipostaze. Alegerea straniilor personaje ale mitologiei autohtone ca sursă de inspiraţie se vădeşte extrem de fertilă pentru autorul-interpret, pe deplin integrat tendinţelor de ultimă oră ale muzicii actuale. Atât Ielele, cât şi Muma pădurii sunt creaturi fantastice, incerte, ambigue, bizare, seducătoare sau repulsive, dar cu atât mai stimulative pentru imaginaţia asociativă a creatorului şi auditoriului. Excepţionalul simţ dramatic al compozitorului conferă o pregnanţă aparte acestor figuri arhetipale din basmele românilor, iar aranjamentul instumental valorifică generoasa ofertă existentă la Academia Sighişoara: Cvartetul de coarde Gernika se îmbină de minune cu tonalităţile insolite ale clarinetului (Băcan însuşi) şi harpei (Marie Trottmann). În plus, soprana germană Anna Weber reuşeşte un tur de forţă în rostirea românească a incantaţiilor quasi-şamanice.
În Nocturnalii (Vasilisc şi Blajinii), Sonia Vulturar (n. 1990) creează un poetic recviem dedicat unei fiinţe apropiate, stinse din viaţă prematur. Autoarea îşi explică astfel „personajele”: „Vasiliscul, o creatură care stârneşte teama de necunoscut şi de moarte, este simbolul trecerii spre cealaltă lume. Blajinii (care trăiesc pe lumea cealaltă) sunt buni, blânzi şi cuvioşi, aceasta fiind imaginea de aducere-aminte cu care aş vrea să rămân”. Componentă a orchestrei Operei Române din Cluj, Sonia Vulturar se dovedeşte a fi, prin lucrarea de faţă, o sensibilă compozitoare, a cărei proximă evoluţie stă sub buni auguri.
O concisă demonstraţie de talent a fost, de asemenea, piesa Zâna: Invocaţie şi Dans, compusă şi dirijată de Alexandru Mihalcea (n. 1988). Şi în acest caz, inspiraţia provine din spaţiul mitologiei române, revelând vădita preocupare a creatorului pentru domeniul mistico-spiritual. Concretizarea muzicală e realizată cu aplomb, fie că e vorba despre incantaţie arhaizantă (pentru care autorul apelează la o inscripţie tracică), fie de secţiunea dansantă, pe ritmuri asimetrice asociabile ancestralităţii balcanice. Contribuţia vocală i-a aparţinut în acest caz sopranei kosovare Flaka Goranci. Compoziţiile semnate de Vulturar şi Mihalcea au utilizat în mod inteligent policromiile timbrale obţinute cu măiestrie de către: cvartetul spaniol Gernika, prodigiosul clarinetist Aurelian Băcan, ingenioasa harpistă Marie Trottmann şi flexibila pianistă Eliza Puchianu.
Nu pot trece cu vederea Concertul studenţilor Academiei Sighişoara, desfăşurat în aceeaşi ambianţă festivă, la care avui şansa de a asista. Dintre bijuteriile sonore prezentate acolo aş reţine Cvartetul cu pian în sol minor de W. A. Mozart, interpretat de Luca Pulbere/pian, Robert Gergely/vioară, Theresa Nagel/violă & Guillerbo Parra Iglesias/violoncel, solo-ul de concert compus de Andre Messager şi interpretat de Darius Boşca/clarinet şi Eliza Puchianu/pian, sau Trio-ul în sol minor de George Enescu, cu Ştefan Şimonca-Opriţa/vioară, Alexandre Foster/violoncel şi Alexandru Lazăr/pian. Revelaţia serii a fost juna harpistă sighişoreană Evelina Andrieş, ce se anunţă ca reală speranţă a scenei noastre muzicale. Aşa cum a demonstrat-o, din nou, Academia Sighişoara, resursele de talent ale ţării noastre constituie un adevărat tezaur naţional, pe care această manifestare ştie să îl valorifice în mod inteligent şi convingător.