Comemorarare Titu Maiorescu
Un secol de la moarte (1917-2017)
Editura Academiei Române, 2017

 

Opera filosofică a lui Titu Maiorescu însoțită de un consistent volum de studii (clasice și contemporane) apare într-o a doua ediție sub îngrijirea și cu Cuvîntul înainte al academicianului Alexandru Surdu, conducătorul Institutului de filosofie și psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” și vicepreședinte al Academiei Române. Aceste două volume au fost editate de către Editura Academiei Române cu sprijinul financiar generos al academicianului Alexandru Surdu.
Cunoscîndu-l de multă vreme pe filosoful Alexandru Surdu nu am nici un fel de uimire că mai există încă în „bezmeticeala” culturală românească, plină de formatori de toate felurile și de tot felul de alți triști comedianți, oameni care se ocupă și propovăduiesc latura serioasă, profundă, a culturii române.
Văd, știu, a existat o axă în cultura română de intelectuali extrem de aplicați și serioși care, pe latura Maiorescu, ca stîlp și început, au dus această luptă titanică pentru ieșirea din eseism și „formalism” în sensul formelor fără fond ale culturii noastre. I-aș aminti aici pe filosofii și savanții de primă mînă care vin în linia maioresciană a culturii: Ion Petrovici, P.P. Negulescu,
Simion Mehedinți, Constantin Rădulescu-Motru,
Mircea Florian, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, Alexandru Boboc, Gheorghe Vlăduțescu, Andrei Marga și alții pe care nu-i mai amintesc aici.
Există, ce-i drept, și un alt curent, extrem de puternic și reprezentativ pentru cultura noastră, cel care începe cu Nae Ionescu, Cioran, Mircea Eliade și se termină cu Constantin Noica.
Dacă vom sta și vom judeca cu dreptate, desigur am să îmi atrag o mulțime de antipatii pentru ceea ce voi afirma, cea de a doua latură s-a remarcat mai mult în afara culturii și limbii române, desigur, cu excepțiile notabile numite Nae Ionescu și Constantin Noica. De la ultimii doi încoace, nimic notabil nu a mai apărut pe această a doua latură a gîndirii românești. De aceea, ne asumăm judecata după care cultura română, în ceea ce are ea mai serios, s-a construit pe latura deschisă de Titu Maiorescu. Tot ceea ce înseamnă muncă asiduă, de construcție și formare, „benedictină”, cum inspirat spune Alexandru Surdu, vine pe această linie maioresciană a culturii noastre.
Desigur, este bine să își afirme fiecare propria genialitate, prin tot felul de eseuri, scrisorele, jurnale sau alte specii literaro-filosofice însă cultura noastră are în primul rînd nevoie nu de genii, pe care la noi le „găsești” peste tot, ci de truditori serioși ai spiritului, de tratate, enciclopedii, studii, dicționare.
Comemorăm un secol de la moartea lui Titu Maiorescu, iar, cu puține excepții, ceea ce se cheamă cultură românească a rămas tot la nivelul „formelor fără fond”. Să fie un adevărat blestem național faptul că filosofii nu stau în biblioteci, istorici găsești unde vrei dar nu în arhive, scriitorii scriu dar nu citesc, însă toți „produc”la nesfîrșit în speranța deșartă a unei iluzorii nemuriri? Lecturînd cele două volume îngrijite și coordonate de Alexandru Surdu
(volumul II care cuprinde Studii despre filosofia lui Titu Maiorescu este îngrijit de Mona Mamulea și coordonat de Alexandru Surdu) senzația pe care o am este că Maiorescu avea o extraordinar de bună percepere a stadiului unei culturi care se gasea in statu nascendi și care a rămas încă acolo sau cel mult la copilăria ei.
Nu este suficient să citești în cîteva limbi străine, cum nu înseamnă nimic dacă ai absolvit o universitate germană sau alta de aiurea, atîta timp cît tu ca individ nu percepi necesitatea dezvoltării propriei culturi pe care o poți sluji doar în propria limbă și doar sacrificîndu-ți orgoliul de „geniu” sau frica de uitare. Exemplul lui Maiorescu este edificator. Desigur, s-au găsit și atunci destui detractori care să-i nege originalitatea filosofică pe care Maiorescu nici măcar nu o căuta, s-au găsit și atunci ca și acum plagiatori sau detractori care strigau „plagiatorii” dar care nu au făcut nimic pentru limba și cultura lor. Însă sensul construcției unei culturi este altul și nu se poate pune bazele construcției unui asemenea demers în lipsa unui învățămînt serios. Era așa în vremea tinereții lui Maiorescu, e și acum așa.
Citind lucrările filosofice ale lui Maiorescu și rememorînd unele texte despre acestea sau consultînd altele noi, nu pot să nu constat că în ciuda unor eforturi remarcabile ale generaței imediat următoare lui Maiorescu, a celei interbelice și a cîtorva filosofi contemporani „crescuți” în linie maioresciană printre care și Alexandru Surdu, Alexandru Boboc, Gheorghe Vlăduțescu sau Andrei Marga și poate alții doi trei, nimic serios, fundamental, nu s-a mai intreprins în filosofia românească de după război. Mă refer aici la tratate și îmi aduc aminte de tratatul de ontologie al lui Noica, de Istoria logicii a lui Anton Dumitriu, apoi abia daca putem aminti cîteva traduceri din filosofia universală, una sau două istorii ale logicii, un fel de enciclopedie de buzunar neterminată și…cam atît. Au trecut 100 de ani de la moartea lui Titu Maiorescu și un popor de 20 de milioane de oameni era dator cu mult mai mult, însă blestemata noastră sete de glorie efemeră nu ne-a lăsat. Nu avem suficiente traduceri pentru că „nimeni nu își pierde vremea” cu așa ceva, nu avem tratate pentru că sunt greu de scris și iau mult timp, nu avem enciclopedii pentru că nimeni nu se înhamă la o muncă în urma căreia nu își va vedea numele scris pe copertă cu litere de-o șchioapă și care nu-l va face nemuritor. Si atunci, printr-o simplă plimbare de la antecedent la consecvent vom spune că nu avem o cultură filosofică și nu numai, solidă, întemeiată, ci mai degrabă o multitudine, dar o multitudine de încercări, de jurnale, de schițe și de intenții, niciodată materializate, niciodată duse la bun sfîrșit. Desigur, orice construcție își cere jertfele necesare ca și în „povestea” meșterului Manole. Iar jertfele pentru construcția unei culturii nu o dau generalii ci soldații. Însă la noi puțini iși asumă starea de soldat. Maiorescu și-a asumat-o. De atunci, prea puțini au dus-o mai departe, cu toate că cei care au dus-o aveau deja în raniță bastonul de mareșal.
Acum, la un secol de la moartea întemeiatorului filosofiei și culturii românești moderne, Titu Maiorescu, lectura excepționalei reeditări a operei filosofice a acestuia datorată academicianului Alexandru Surdu dar și colaboratorilor săi dintre care îi amintim aici pe: Alexandru Boboc, Mona Mamulea, Viorel Iulian Tănase, Simion Ghiță, Viorel Vizureanu, Gheorghiță Geană, Viorel Cernica, ne-au trezit aceste gînduri și observații pe care noi le considerăm întemeiate. Poate că, deși în acest moment nimic nu prevestește asta, peste un alt centenar, dacă cineva își va mai aminti de Maiorescu, lucrurile vor evolua într-o altă direcție. Cea bună și dătătoare de speranță.