După ce, într-un articol precedent, am vorbit despre spiritul fratern, poate că ar fi cazul să adăugăm aici, în completare, câteva gânduri despre iubirea ca stare, aşa cum a fost aceasta propovăduită în vremurile de demult, în cadrul societăților tradiționale. Din capul locului trebuie precizat că nu iubirea ca relație va face obiectul succintei noastre prelegerii, ci iubirea ca metasentiment dominant pe care oamenii din acele timpuri erau îndemnați să-l cultive în suflet şi în viața lor de zi cu zi, cu răbdare, cu asiduitate şi cu infinită îngăduință pentru ei înşiși şi pentru aproapele, fie că era acesta prieten sau duşman.
Fără nici o excepție, făptura umană are un sentiment de carență în raport cu realitatea în care viețuieşte; omul simte, încă de la naştere, că nu-şi este pe deplin suficient și că parcă nu poate trăi fără „ceva” din altă parte, de la mama, de la tatăl său, de la aproapele… Mai târziu, când devine matur, omul înțelege că acel „ceva” după care tânjeşte mai mult sau mai puțin conştient este iubirea; în forma sa cea mai simplă iubirea poate fi o dorință, o aspirație ardentă către o împlinire, către o integrare într-o entitate mai cuprinzătoare (familia, comunitatea…) Dacă iubire nu am, nimic nu sunt! – spune undeva sfântul apostol Pavel. Iubirea este esențială în viața oricărui om şi cea pe care o primeşte, dar mai ales cea pe care o dăruieşte necondiționat căci, iubirea adevărată este aceea care nu cere nimic la schimb, ci doar se revarsă cu generozitate și dezinteres asupra aproapelui. Nimeni nu-l poate învață pe om cum să iubească, nici şcoala, nici părinții, nici prietenii, ce să facă pentru a iubi şi pentru a fi iubit, care sunt „tehnicile”, instrumentele iubirii. Tocmai de aceea, fiecare iubeşte în felul său; sunt tot atâtea modalități de iubire câți oameni sunt pe pământ. Despre aceste forme de manifestare a iubirii vom spune aici, câteva lucruri, riscând chiar și o tipologie ad-hoc, fără prea mare relevanță, de altfel.
Întâi de toate, ar fi iubirea de Dumnezeu1, cea care nu presupune, doar aşa, o simplă declarație, şi nu devine efectivă doar la o etalare facilă a unor gesturi amiabile de bunăvoință sau de compătimire, ci reclamă, îndeosebi, o dedicare sinceră a tuturor faptelor noastre care se cer a fi puse sub auspiciile Ființei supreme. Iubirea de Dumnezeu nu stă în vorbele frumoase, ci îndeosebi în fapte și acțiuni cuprinzând întreaga manifestare a omului în lume cu gândul la împlinirea voinței divine. Doctrina ortodoxă vorbeşte explicit despre omul îndumnezeit ca fiind apogeul sublim caracterizat prin faptul că intelectul acestuia poate trăi lăuntric unirea cu Lumina cea mare ce sălăşluieşte în centrul Ființei, Sinele transpersonal şi absolut.
Desigur, sunt multe lucruri de făcut până să ajungi în acel punct culminant şi nu este chiar aşa de simplu precum o spunem aici într-o banală propoziție. Uneori, treptele acestui gen de iubire urcă până la sacrificiu şi până la dăruirea totală şi fără rezerve. Pentru început însă, un om „trezit” la realitate va înfăptui în interiorul său o nuntă alchimică, o metamorfoză profundă ce presupune asumarea tuturor contradictorialităților cu care a venit pe lume! Aşadar, primul pas al aspirantului ar fi acela de a conştientiza că Dumnezeu subzistă în realitatea înconjurătoare şi că trebuie să-I fie recunoscător pentru toate cele ce sunt şi pentru întâmplările care-i sunt date să le trăiască. Ca să înțelegem mai bine ce-i cu nunta alchimică şi cu această devenire obligatorie pentru cel ce vrea să fie cu adevărat un om întreg, va trebui să înțelegem în prealabil câte ceva despre doctrina sufletului binar (scindat) – caduceul lui Hermes (Peter Novak, P. – 2010).
A doua abordare este chiar aceea care ni se relevă prin lecția companionajului, iubirea aproapelui, a fratelui. Drumul către Dumnezeu trece prin aproapele tău! Fără să explice nimic doctrina inițiatică îi cere aspirantului să practice cu dedicare întovărășirea întru lucrare, toleranța, compasiunea etc. Companionajul nu este doar o convivialitate superioară, adică să fim corecți unii cu alții, să ne salutăm, să fim politicoşi, este mai mult decât atât. Această stare presupune o atitudine de permanentă angajare, solidaritate şi empatie cu suferința fratelui, beatitudine sinceră la bucuria şi izbânda acestuia.
În fine, a treia abordare este iubirea de Sine, philautia. Iubeşte-te pe tine însuți! Fiecare dintre noi crede că se iubeşte suficient de mult, dar nu-i aşa. Iisus a spus „Iubeşte-ți aproapele ca pe tine însuți!” Prin aceasta se presupune că omul se iubeşte îndeajuns ca să-i fie un etalon această iubire de Sine, pentru iubirea pe care trebuie s-o acorde aproapelui. Aşadar, cum te iubeşti tu pe tine să-ți iubeşti şi aproapele, ne îndeamnă Mântuitorul. Numai că, în fapt, nu prea ştim să ne iubim propria ființă. De regulă, omul nu se accepte aşa cum este el ca întreg, cu bune şi cu rele. Din această ne-iubire de Sine se revarsă numeroase sentimente negative care încet, încet, se transformă în ură, gelozie, furie, invidie şi, mai apoi, în acțiuni, comportamente, automatisme, impulsuri, mod de viață. Ne-iubirea de Sine este ca un gheizer ce aruncă necontenit către exterior asemenea răutăți cu grave consecințe pentru individ dar şi pentru toți cei din jurul său, deopotrivă. Dacă nu conştientizează acest lucru, omul este pierdut; soluția trebuie căutată în aprofundarea iubirii de Sine. Un căutător de Lumină trebuie să cerceteze mai întâi, întunericul din interiorul ființei sale şi, pentru aceasta, el va trebui să coboare lăuntric2 în infern unde va descoperi toată acea junglă de tendințe, impulsuri şi predispoziții care-i otrăvesc viața (Lawrence Crane – 2011).
Așadar, iubeşte-te sincer şi constant pe tine însuți omule! În fiecare zi când te trezeşti, dar şi înainte de a adormi, adresează-ți fraze benefice pentru a-ți ridica stima de sine. Apoi, să pui în practică tot ceea ce spui că eşti. Dacă vei gândi că eşti inteligent, acționează inteligent; dacă vei gândi că eşti performant, demonstrează acest lucru; dacă vei gândi că eşti iubitor, exprimă-ți iubirea; dacă crezi că nu există obstacol pe care să nu-l poți învinge, atunci propune-ți scopuri înalte şi luptă pentru ele până când le vei împlini. În ştiință, aceasta se cheamă automotivare. Să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; tu vei dobândi ceea ce meriți, ceilalți partea lor. Să nu porți ranchiună nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-L laşi pe Dumnezeu să facă dreptate, iar tu… acceptă şi uită! E greu, dar nu imposibil. Nu lua lucruri care nu-ți aparțin; aminteşte-ți că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de și mai mare valoare. Să nu faci pe nimeni să sufere; toate ființele au dreptul să fie respectate. Iubirea este sorgintea tuturor virtuților; ea „este îndelung răbdătoare; dragostea (iubirea, n.n.) este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se fălește. Iubirea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Iubirea nu cade niciodată. […] Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și iubirea. Iar mai mare dintre acestea este iubirea” (I Corinteni 13).
Tema iubirii şi a împlinirii prin căsătorie este foarte frecventă în artă. Omul vine în viață cu nevoia de a iubi şi de a fi iubit. Un bărbat şi o femeie care se iubesc au tendința firească de a se căsători şi de a trăi împreună alcătuind o familie, o unitate. Totuşi, iubirea şi căsătoria nu merg totdeauna împreună. Inițiații, ştiu că această tendință generală, atât de naturală şi de răspândită, de a căuta o altă ființă de sex opus pentru a te uni cu ea, relevă una din cele mai mari taine, anume că, ființa umană este, în esență, un androgin (Rebis). Acesta este un adevăr pe lângă care omul obişnuit trece cu mare uşurință. Pentru orice inițiat, adevărata căsătorie (nunta alchimică) este unirea interioară cu cealaltă jumătate a ființei sale. Când ai realizat în tine această unire a celor două jumătăți eşti o ființă completă, altfel, pentru că nu poți să te accepți în totalitate, râmâi scindat pe vecie. Majoritatea căsătoriilor nu sunt decât experiențe, încercări, mai mult sau mai puțin reuşite, în aşteptarea adevăratei căsătorii, cea de ordin spiritual.
Aproape că, de la Banchetul lui Platon, nimic important, nimic ieşit din comun nu s-a mai spus despre iubire, chiar dacă istoria civilizației contabilizează mii de scrieri pe această temă generoasă dar şi deosebit de dificilă în ceea ce priveşte cercetarea sa. Poate că singura excepție de la această regulă este acea teribilă lecție dată umanității de către Iisus, cel care s-a jertfit la propriu din iubire pentru oameni. Vom reveni în final cu câteva cugetări semnificative preluate din marii mistici ortodocși, cu referire la conceptul de iubire creștină.
Întorcându-ne la Platon, vom spune că obiectul iubirii constă în: (i) a dori ceva ce-ți lipseşte, (ii) ceva frumos, (iii) ceva bun – frumosul nefiind altceva decât un caz particular al binelui, (iv) a dori să ai acel ceva mereu, pentru totdeauna – această posesie perpetuă fiind, pentru om, similară cu fericirea. Pe de altă parte, sub aspectul naturii sale, iubirea ar trebui văzută astfel: (i) prin „mereu” şi prin „posesia perpetuă” se va înțelege inclusiv aspirația omului către nemurire, (ii) această năzuință inerentă constituie o revelare a divinului din om având ca manifestare distinctă căutarea beatitudinii, (iii) „instinctul” nemuririi se manifestă ca un surplus de rodnicie şi de procreare ce nu se poate împlini decât în prezența frumuseții – numai frumusețea concordă cu divinul, urâtul fiind, din acest punct de vedere, discordant, nearmonios şi dezagreabil, (iv) frumusețea (subiectivă şi relativă) nu este obiectul iubirii ci doar un catalizator al acesteia (Maestrul Z & Discipolul A, – 2013).
Mesajul despre iubire, sintetizat mai sus, este un comprimat după discursul lui Socrate aşa cum a fost acesta prezentat de Platon în celebra sa carte menționată la bibliografie. Socrate face însă precizarea că, la rându-i, a primit învățătura de la o preoteasă (reală sau fictivă, nu ştim) din Mantineea, pe numele ei Diotima3, şi că toată această concepție despre iubire are, de fapt, un caracter revelat şi profund sacru. Sintetizând toate acestea în preambulul său la Banchetul, Petru Creția4 spune: „Rezultă, în ansamblu, că iubirea este un preaplin carent de obiectul ei, pe care ca atare îl doreşte şi că frumosul, ca să funcționeze în calitate de condiție necesară a descărcării de preaplin, trebuie să fie o proprietate a obiectului. Şi mai rezultă că acest prinos care este iubirea este prezența potențială în noi a nemuririi divine” (Platon – 2011, pp. 55-57).
Lecția iubirii din opus-ul antic, dăruită lumii de marele inițiat care a fost Platon5 are o strânsă legătură cu iubirea fraternă propovăduită prin doctrina inițiatică tradițională, prin ritual şi simbolistică. Spre exemplificare arătăm că, în mijlocul templului masonic există o colonetă a Iubirii,6 Secundul Supraveghetor aprinzând lumina acesteia. Potrivit tradiției, Secundul Supraveghetor este responsabil cu organizarea agapelor fraterne pe care, de altfel, le şi patronează ca atare; date fiind atribuțiile sale ce țin de propovăduirea şi exercitarea Iubirii, el mediază, totodată, între Înțelepciune (Venerabil) și Putere (Primul Supraveghetor). Am putea conveni, la acest moment, că învățătura inițiatică integrează setul de credințe platonice şi le aduce în realitate sub forma unor pilule concentrate, îndemnuri şi alegorii (vechi de când lumea, iată!) pentru a ne schimba setul de convingeri, conduita, abordările şi, odată cu acestea, întreaga noastră viață. După mai mult de două milenii şi jumătate de la banchetul pe care-l relatează Platon, s-ar putea conchide că însuşindu-ne concepția ce răzbate din lucrare şi trăind după preceptele sugerate aici, am putea da mai multă profunzime conviețuirii noastre de zi cu zi şi, în consecință, ne-am apropia cu încă o măsură de mult dorita stare de pace și armonie socială pe care cu toții o căutăm, mai mult sau mai puțin conştienți; doar aşa putem conferi excelență şi sens aspirațiilor noastre.
Poate că nu este locul şi timpul, aici şi acum, să vorbim şi despre cealaltă față a realității: relațiile umane toxice din viața noastră. Este însă util şi necesar. Din preaplinul carent al iubirii sale ființa umană poate da chiar şi peste Satana în persoană care-i va tulbura iremediabil viața şi echilibrul. De aceea, va trebui să avem ochii larg deschişi atunci când introducem pe cineva în viața noastră. În unele cazuri, însă, relația toxică poate fi cu părintele, cu fratele, cu soția, cu fiul iubit sau fiica etc. Oricum ar fi, nu ezita să-ți igienizezi sistemul tău relațional şi nu tolera la infinit, în proximitate, pe cei care, prin felul lor de a fi, îți aduc în viață haosul din viața lor. Nu poți exersa iubirea, ca relație nemijlocită, cu un crocodil sau cu un sconcs din preajma ta, de pildă. Iubeşte-i totuşi şi pe aceştia, dar mai de la distanță! Aşadar, Iubeşte şi fă ce vrei! Sfântul Augustin spunea aşa, pare-mi-se, dar şi Aliester Crowley (Maestrul Z & Discipolul A, – 2013).
În final, aduc în atenția cititorului câteva citate edificatoare, aşa cum ne sunt acestea prezentate în dogmatica7 ortodoxă, atât de bogată şi de rafinată în a ne îndruma să cultivăm sfânta stare de iubire mirific roditoare în toate planurile. Astfel, cu privire la iubirea de Dumnezeu ni se spune că aceasta este marea şi cea dintâi poruncă (Matei: 23, 38). În acest sens, suntem îndeamnați limpede şi fără echivoc chiar de către Iisus, însuși: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu tot sufletul şi cu tot cugetul tău! Și apoi, ni se mai spune că iubirea de Dumnezeu nu stă în vorbe frumoase și iscusite ci, îndeosebi, în ascultare şi în împlinirea poruncilor, a regulilor sacre ce decurg din Tradiția perenă.
Literatura patristică abundă în referiri – metafore și pilde absolut remarcabile – privind iubirea aproapelui, a fratelui întru Domnu’. Iubirea de aproape nu-i cu putință fără legătura de la om la om! (Luca), Iubește pe toți oamenii deopotrivă! și Iubirea îi adună iarăși, laolaltă, pe cei despărțiți și dezbinați! (Maxim Mărturisitorul), Diversitatea oamenilor este izvor de iubire întreolaltă! (Ioan Gură de Aur), Sufletul iubitor se milostivește de toate făpturile! (Isaac Sirul), Unitatea în Duh este rodul iubirii de Dumnezeu și de oameni! (Grigorie de Nyssa) și exemplele ar putea continua. Ar mai fi de amintit aici îndemnul absolut de iubire a vrăjmașului nostru: Cu cel ce-ți e vrajmaș să te porți ca și cu un prieten! (Simeon Noul-Teolog) Dacă nu se roagă pentru vrajmaș, sufletul nu poate avea pace! (Siluan Athonitul) (Larchet, J.-C. – 2007).
În fine, iubirea curată de Sine8 și roadele sale duhovnicești își au temeinicia în faptul că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu și, apoi, este destinat și binecuvântat întru asemănarea cu El. Ca atare, un om care, în mod duhovnicesc, se iubește pe Sine, îl iubește negreșit și pe Dumnezeu și, astfel, îl poate iubi mai profund și mai dedicat pe fratele său, fără a avea resentimente și gânduri ipocrite, pătimașe ori trupești. Cel ce se iubește pe Sine și pe ceilalți îi iubește! (Antonie cel Mare).

Bibliografie
Crane, L, (2011) – Iubeşte-te pe tine însuți şi lasă-i pe ceilalți să facă ce vrei tu, Ed. Adevăr divin.
Larchet, J.-C., (2007) – Despre iubirea creştină, Ed. Sophia.
Maestrul Z & Discipolul A, (2013) – Decus in labore, Ed. Herald, Buc.
Novak, P. (2010) – Dincolo de moarte, Ed. Nemira.
Platon (2011) – Banchetul sau Despre iubire, Ed. Humanitas.
Note
1 Principiul suprem transcendent, Marele Arhitect al Universului, cum spun francmasonii din respect pentru fratele japonez, indian sau african, cel care s-a născut şi a fost educat într-o altă, spiritualitate.
2 Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem, VITRIOL.
3 În traducere din limba elenă, Cea care-l onorează pe zeu.
4 Traducător al operei lui Platon în limba română şi autor al subtilului preambul ce deschide Banchetul.
5 A se vedea viața lui şi a viața maestrului său, Socrate.
6 Coloneta corintică, denumită și coloneta Frumuseții.
7 Domeniu distinct al teologiei care expune sistematic adevărurile revelate referitoare la Dumnezeu și la acțiunea sa.
8 A nu se confunda iubirea de Sine cu egoismul narcisist (dragostea în chip trupesc); Sfinții Părinți introduc o delimitare categorică între iubirea de Sine și philautia rea (trupească), cea care se opune radical elevării spirituale.