Locul: o verandă.
Timpul: înspre amiază.
Personaje: Tomi.

 

Tomi, un bărbat arătos, îmbrăcat într-un costum elegant, înfășurat într-un șorț mare de bucătărie, curăță cartofi pe care îi aruncă într-o cratiță enormă.

Tomi: Mă apropiam de 55 de ani când, brusc, o oboseală cruntă mi s-a strecurat în suflet. Oriunde îmi întorceam capul, eram întâmpinat de porți închise. Erau reale sau născociri ale neputinței mele de a mă regăsi? Nu știam și încercam să mă liniștesc spunându-mi că totuși reușisem să fac ceva cu viața mea. Eram proprietarul unui mic hotel pe care-l dădusem în chirie. Lună de lună, încasam bănișori grași. Soția nu mă înșela. Fiul nostru terminase medicina, se însurase, ne părăsise. Ca să-mi omor plictiseala, mă abonasem la câteva reviste locale. Îmi plăcea să completez rebus. În fine, nu duceam lipsă de nimic. Însă nicicum nu-mi aflam locul. Mă simțeam îmbuibat, frustrat, ratat. Uneori, din mine ieșeau sunetele sinistre ale unei suferințe îndelung reprimate. Casa pe care o ridicasem cu mâinile mele ajunsese să pută a mâncare stătută. Până și tufele de trandafiri emanau un miros de ulei prăjit. Seara, după ce soția mea se ducea la culcare, rămâneam la televizor ore în șir. Mi-era frică să adorm. Mă întindeam când pe canapea, când pe fotoliu, când pe covor. Subit, mă ridicam, îmi aprindeam țigară de la țigară, turnam pe gât pahare întregi cu whisky și, pe urmă, îmi venea să cânt:

și, hai!
zbughi-zbughi,
hai!
bughi-bughi!
și, hai!
zbungulum-zbungulum,
hai!
bungulum-bungulum!
ce fericiți am fi amândoi,
oioioioioi și oioioioioi!
dacă am fi măcar o dată pe săptămână
goi!
oioioioioi și oioioioioi!

Însă mă rețineam. Strângeam din dinți străbătând curtea în lung și-n lat. Într-o stare de euforie avansată, mă retrăgeam în garaj. Acolo mă aruncam la volanul mașinii mele decis să mă reped în gard. Eram ferm hotărât să evadez. În mine se purta o luptă surdă. Nu eram în stare să bag cheia în contact. Membrele nu mă ascultau. Lașitatea mă lua cu totul în stăpânire și, epuizat, ațipeam. Nici nu-mi închideam bine pleoapele grele de somn că îmi revenea coșmarul…

… Se făcea că dintr-un bărbat frumos mă transformam într-un cartof. O femeie tânără, cu degete scheletice, mă jupuia până la sânge și mă azvârlea într-o tigaie cu ulei încins. Urlam de durere: „Te rog, nu! Nu mai pot! Mă doare! Încetează! Sunt eu! Nu mă recunoști?”, dar ea nici nu clipea. Mă întorcea, când pe-o parte, când pe-alta, până mă rumeneam. Căsca o gură uriașă și mă înghițea pe nemestecate. Mă dădeam de-a dura și odată ajuns în stomac zăceam în amorțire vreme îndelungată. Deodată mă apuca o criză de nervi, în timp ce din străfundurile mele țâșneau zgomote și strigăte sălbatice: „Ti! Ti! Ti! Ti! Ti! Atenție! Alarmă de gradul întâi! Ești într-o situație de care pe care! Adică, de război! Rânduri de cotlete de porc se îndreaptă spre tine! Drepți! Luptă! De ce stai? Ti-ti! Ti-ti! Ti-ti! Alarmă de gradul 2! Morcovii atacă de pe flancul stâng! Fii bărbat! Ti-ti-ti! Ti-ti-ti! Ti-ti-ti! Alarmă de gradul 3! Tancuri de varză, roșii și ardei se pun în mișcare! Nu te lăsa! Ti-ti-ti-ti! Ti-ti-ti-ti! Ti-ti-ti-ti! Alarmă de gradul 4! Se trag gloanțe din fasole roșie! Ascunde-te! Ti-ti-ti-ti-ti! Ti-ti-ti-ti-ti! Ti-ti-ti-ti-ti! Alarmă de gradul 5! În curând vei fi îngropat sub valuri de conopidă! Ești înfrânt, dar ai luptat ca un soldat curajos! Adio!” În cele din urmă, eram mistuit bucată cu bucată…

… Visul acesta oribil îl aveam deja de vreo trei săptămâni. De fiecare dată mă trezeam lac de sudoare suspinând după tinerețea mea pierdută. Un idiot! Asta am fost! Un idiot! Dorisem să mă însor din dragoste și mi-am luat soție ca să nu rămân singur. Cum mi-am putut imagina că dacă o să am pe cineva care să îmi spună „Bună dimineața, dragule, și nu uita să cumperi ouă, lapte, brânză, carne, bomboane și ananas” va fi destul să-mi umple singurătatea. Nu mi-am iubit niciodată soția. Nu mai facem dragoste de-un secol. Aproape. Mai mult, dormim în camere separate. Nu mai știu ce e o sărutare, o îmbrățișare, o atingere tandră. Am fost singur în mijlocul familiei și nu am fost în stare să recunosc asta față de mine însumi. M-am mințit. M-am amăgit…

… În fine. A venit și ziua mea de naștere. O zi la fel ca oricare alta. Dimineața am avut parte de același mic dejun! Același: pâine prăjită, un cubuleț de unt, o farfurioară cu dulceață de măceșe, o cană cu ceai de gălbenele. Pe un ton politicos, m-am adresat soției mele rugând-o să strângă masa și să-mi aducă o cafea și un trabuc. M-a privit cu o uimire care m-a scos din minți și a rostit aceeași frază pe care mi-o servește de treizeci de ani: „Scumpul meu, știi că trebuie să ai grijă de tine. Cafeaua și tutunul dăunează sănătății. Dacă te îmbolnăvești?” Incredibil! Adică de ziua mea eu nu am voie să fac ce vreau! O dată într-un an, o singură dată, mie nu îmi este îngăduit să fiu altcum, să ies din rutina asta care îmi macină ficații! Am cedat. Așa cum am cedat de fiecare dată. Am îmbucat în silă. Și târâș-grăpiș am ieșit pe verandă…

… Cirip-cirip-cirip, păsărelele zburau din creangă în creangă. Eram înconjurat de o armonie desăvârșită la care eu nu aveam acces. M-am trântit pe un scaun și mi-am aprins o țigară. M-am uitat la ceas: 11 fix și nimeni nu-mi urase „La mulți ani”. Nici consoarta mea, nici fiul meu, nici rude, nici prieteni, nici cunoștințe, nici vecini. Nimeni. Uitaseră de mine. Nu eram demn de a fi ținut minte. Mă simțeam ca un boț de grăsime, abandonat pe un șervet murdar. Negru de necaz, pufăiam de zor și mă răsteam la norii care înnegreau cerul cu repeziciune: „Nu! Nu mai vreau să văd ploaia!”. În zadar. Amintirea acelei nopți nenorocite când, într-o cămașă de mătase de culoarea piersicii, udă din cap până în picioare, soția mea a țâșnit în biroul meu țipând: „Mă vânează lumina! Scapă-mă de ea! Împușc-o!”, s-a instalat în mintea mea cu o forță tulburătoare. Cât de tâmpit am putut fi! De ce mi-am scos pistolul? De ce am tras câteva focuri în fulgere? Arăta așa de mică și de speriată. Eram fermecat de stropii de apă care îi licăreau în păr, îi alunecau pe pielea catifelată. Imaginea ei mă vrăjea. Adulmecam miresmele dulci ale gurii ei cărnoase. Eram bărbat! Când și-a lipit trupul umed, fierbinte, de trupul meu, excitat la culme, i-am șoptit cu glasul sugrumat: „Fetița mea, sunt aici, cu tine. Nu-ți fie teamă. Te apăr eu. Liniștește-te. Nu mai tremura. Hai, puicuța mea, sărută-mă. Ah, cât ești de fragedă.” În noaptea aceea a rămas gravidă…

… Zbang-zbang! Zbang-zbang! Șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de zăngănitul vaselor. Țâr-țâr-țâr! „Sună telefonul! Răspunde!”, striga nevastă-mea. Zbang-zbang! Țâr-țâr-țâr-țâr-țâr! „Ești surd? Răspunde, odată! Pe tine te caută!”, vocifera isterică. Mirosuri de ciorbă cu perișoare, friptură de porc și cartofi prăjiți îmi dilatau nările. Nu încăpea nicio îndoială, terminase prânzul. Și, deodată, hârșt-hârșt-hârșt! Aha! Era fix 12 și 50 de minute! Ora la care tăia patru frunze de salată, două cepe, o roșie, la care adăuga cu precizie matematică un vârf de sare, o linguriță de oțet și un strop de ulei. Țâr-țâr-țâr! „Of! Nu-i capabil nici măcar să-și care hoitul împuțit până în salon și să îngaime un alo și ce doriți!”, o auzeam bodogănind cu ură. Țâr-țâr! M-am repezit la telefon. În mine pâlpâia speranța că poate totuși cineva îmi va spune „La mulți ani”. Am răspuns. În ureche mi-a susurat o voce feminină: „Alo, Hotelul Inimilor Înflăcărate?” „Nu. Hotelul Inimilor Zdrelite”, am mormăit. „Cine era? Cu cine-ai vorbit?”, m-a sâcâit afurisita de nevastă-mea. „Cu nimeni! Greșeală!”, i-am replicat furios. „Aha, păi, atunci du-te și te spală pe mâini și hai la masă.”, mi-a poruncit sec. N-am scos o vorbă. Teleghidat m-am dus la baie. M-am așezat pe bideu și-am început să plâng. Ce se întâmplase cu mine în toți anii ăștia de căsnicie? Mă transformasem într-o cârpă de șters vase. „Hai la masă! E gata masa! Masa-masa-masa! Hai, odată! N-auzi? Se răcește mâncarea! Molâule! Pentru cine m-am chinuit două ore?”, vocea ei penetra prin ușă, mă înnebunea. Mi-am aruncat capul sub jetul de apă, m-am privit în oglindă, mi-am tras două palme, mi-am zis: „Ori mănânci ori o omori! Mănâncă!” Și-am mâncat. În timp ce aduna farfuriile, m-a anunțat pe un ton monoton: „Moțăie nițel până când pregătesc cina. Azi e duminică așa că o să mănânci, ca în fiecare duminică, omletă cu cartofi prăjiți”. M-am reținut să nu-i strivesc capul de aragaz, să nu urlu la ea: „Ai uitat că azi e ziua mea?!”…

… M-am refugiat, din nou, pe verandă. Am dat pe gât câteva pahare. Mi-a încolțit gândul s-o omor. Aveam nevoie de un plan. Cel mai bine era să scap de ea în timpul nopții când puteam s-o zidesc în beci. În zori, să-l sun pe fiul meu să-l întreb dacă nu cumva maică-sa e la el, să-mi răspundă nu, să mă întrebe dacă s-a întâmplat ceva, să-i zic că a dispărut, probabil m-a părăsit deși nu știu de ce, să-l rog să vină să mă ajute s-o găsim, pe urmă, să sun vecinii, amicii și ei să-mi spună că nici ei nu știu nimic și în final să sun la poliție și cu disperare în voce să-i implor să vină de urgență pentru că soția mea s-a evaporat. Trebuia nu numai să fiu atent, când or să-mi ia declarația, dar să mă arăt și uimit și ros de bănuieli; să le povestesc cum, de la o vreme, se comporta ciudat, își neglija îndatoririle de soție; mă ținea flămând, nu-mi schimba așternuturile, nu-mi spăla hainele, nu deretica prin casă; probabil trecea printr-o criză; nu era exclus să se fi îndrăgostit de unul dintre clienții regulați ai hotelului și să-și fi luat lumea în cap cu el; a, și, desigur, trebuia să vărs niște lacrimi, să-mi smulg părul din cap. Polițiștii or s-o caute zile, săptămâni, luni, fără să dea de urma ei. Într-un final, plictisiți, vor închide cazul, iar eu îmi voi trăi viața după bunul meu plac. „Cina! E gata cina!”, vocea ei stridentă mi-a lovit timpanul. Cu pași împleticiți, am intrat în bucătărie, și când m-am așezat la masă, am dărâmat paharul cu apă care s-a rostogolit și s-a făcut țăndări de podea. Panicat, vrând să adun cioburile, am tras fața de masă de pe care au alunecat farfuriile și tacâmurile. Pe jos s-a făcut o mizerie cumplită. Bruta de nevastă-mea a început să mă izbească peste față cu palmele răcnind ca din gură de șarpe: „Porcule! Porc ordinar! Până aici ți-a fost!”. Am golit sticla dintr-o sorbitură și, mort de beat, m-am trântit pe canapeaua din sufragerie. M-am prăbușit în somn. Când am deschis ochii, era înspre amiază. Într-o fracțiune de secundă, mi-am amintit de crima pe care o pusesem la cale. Am năvălit în camera ei. Patul era neatins. Pe noptieră, mă aștepta un răvășel. Cu mâinile tremurânde, l-am deschis. Am citit primul rând: „Am plecat pentru totdeauna!”. Am dat buzna în garaj. Mașina ei, un Cadillac roșu, dispăruse. Am continuat să citesc bilețelul de adio: „M-am măritat cu tine ca să nu rămân singură! Și tu m-ai făcut, din femeie, bucătăreasă! Nu mai știu ce e o sărutare, o îmbrățișare, o atingere tandră…”.

Ia din sac un ultim cartof pe care îl curăță cu o plăcere barbară. Își dă jos șorțul. În fața verandei, proptește un anunț pe care scrie: Casă de vânzare, iar lângă cratița cu cartofi înfige un anunț pe care scrie: Atenție! Pericol de moarte. În pași de dans, se îndreaptă spre subsolul casei, intră în garaj. Dinăuntru se aude cum pornește mașina, scrâșnet de roți.