Motto:
Dincolo de meșteșug, ceea ce dă calitate unei poezii este tensiunea din ea, jocul forțelor sufletești care nasc și susțin plasma ei. (A.M.)

 

 

Într-un articol anterior, dedicat prezentării lui Alexandru Mușina, am punctat câteva elemente care fac din acest vârf al generației optzeci un redutabil teoretician al „poeziei moderne”, purtător de cuvânt și apărător al ei, în egală măsură. Sintagma „poezie modernă” solicită o percepție din unghiul pe care l-a propus Alexandru Mușina, autor ce a polemizat vehement cu orientările postmoderne, dar a cărui scriitură reflectă cu o fidelitate aproape sfidătoare teoriile ce delimitează acest curent.
Caius Dobrescu, care l-a cunoscut îndeaproape și care a semnat prefața la volumul I din „Opera poetică” (Editura Tracus Arte, 2015), a afirmat în perfectă cunoștință de cauză și pe bună dreptate că „Deși nimeni nu a fost mai ofensiv decât el în apărarea importanței poeziei pentru lumea în care trăim și pentru orice lume posibilă, nu a văzut niciodată în ea o cale de salvare a sufletului. Dar a gândit-o întotdeauna ca principala șansă și cale de a salvgarda demnitatea umană”. Această idee confirmă ipoteza pe care Mușina însuși o dezvoltă în articolele și eseurile sale teoretice, poezia rămânând, în viziunea sa, atât o știință, având ca obiectiv explorarea lumii, cât și o necesitate permanentă, chiar dacă nu e obligatoriu ca în fiecare secol să existe – într-o anumită cultură – un mare poet (…)”. În fond, mai mult decât a-și localiza producția poetică într-o anumită grupare, o constantă preocupare a poetului brașovean este de a promova importanța și rolul poeziei în ecuația destinului uman, de a-i reda libertatea furată, în sensul acelei purități care face textul poetic capabil să provoace literalmente reacții fizice, scoțând individul din zona de confort.
Pornind de la acest adevăr, pe care îl formulează și îl demonstrează Mușina folosind ca argument propria creație, se impune să evidențiem o serie de caracteristici ale imaginarului său poetic. Trebuie subliniat încă o dată că, în ciuda tehnicilor evidente curentului, prezente în spațiul textual, Alexandru Mușina se opune postmodernismului, plasat sub semnul întrebării de întregul sistem teoretic pe care l-a elaborat. Alexandru Cistelecan, unul dintre comentatorii cei mai avizați ai poetului, îl ancorează totuși în limitele acestei mișcări, regăsindu-l în „tentativa postmoderniștilor de a recupera umanul în integritatea lui”, în furibunda și, de aceea, zgomotoasa încercare de a cultiva acel „paradox al complicității și criticii, al reflexivității și istoricității, care înscrie și subminează totodată convențiile și ideologiile forțelor culturale și sociale dominante ale lumii vestice din secolul XX”. Îl plasează, așadar, într-un proces asumat de interogare a limitelor, printr-o întoarcere la narațiunea văzută ca instrument de explorare a lumilor exterioare și interioare individului: „Mușina scrie transcriind experiențele imediate, stenografiindu-și biografia, radiografiindu-și condiția senzuală”. Ceea ce spune Alexandru Cistelecan reprezintă, de fapt, o observare și o repunere în alți termeni a ideilor despre ce înseamnă poezia, exprimate de Mușina însuși. Criticul a sesizat corect caracterul ei confesiv, dimensiunea biografică și realistă, dar și faptul că aceasta nu poate fi citită ca un experiment al limbajului, deși poetul nu este lipsit de disponibilitatea ludicului, ci ca pe o sumă de „experiențe existențiale”. Plasându-l în proximitatea lui Bacovia, Alexandru Cistelecan îl încadrează în categoria depresivilor care examinează „fundul sacului existențial”, descoperind „nu doar că totul e vid, ci și că toată viața și toată istoria n-au fost decât un vid”, puncte de vedere formulate cu referire la „Regele dimineții” (Editura Tracus Arte, 2009).
Pentru a proba cele afirmate anterior, dar, mai ales, pentru a arăta că poetica lui Alexandru Mușina este înșelător simplă, vom analiza câteva texte de referință ale scriitorului, ce ilustrează deplin arta sa poetică. Poezia cotidianului, de pildă, este prezentă în mai multe grupaje ale autorului, unul remarcabil fiind cel intitulat Lecțiile deschise ale profesorului de franceză A.M., în care Eugen Simion intuiește că „Alexandru Mușina narează aventura lui de dascăl de țară”. Existența cotidiană este explorată până la cei din urmă pori, ochii lacomi ai observatorului „înghițind” fiecare amănunt pentru a-l „digera” și reordona conform semnificațiilor descoperite în paradigma celulară a ultimelor „țesuturi”din epiderma realității. Ciclul în discuție debutează cu Lecția întâi. Spre culmi și se încheie cu Lecția a șaptea. La cap, recunoscându-se în gestul ordonării lor coordonata temporală a facerii lumii. Experiențele la care la care participă, direct sau nu, dascălul de țară, dezvăluie o poezie unică prin perspectiva gravă pe care o propune. În spatele discursului aparent liber al Lecției întâi…, se află o conștiință extrem de lucidă care reconstruiește imaginea cenușie a unei peisaj existențial comun, obscur, de obicei ignorat: „călătorind cu trenul dis-de-dimineață/ de bon matin spre locul muncii/ întorsura buzăului polul frigului exclamă/ prima reacție desigur n.topor și această figură/ de puști pe care abia acum/ încep să-l înțeleagă să-l aprecieze când viața/ i-a dat și lui niște pumni în gură nu mai e/ așa colțos nu mai poate face rău nimănui/ de bon matin răspunzând zâmbetului cariat/ al ceferiștilor politicoși cu studii incomplete (…)”. Dincolo de ineditul limbajului, constituind „țesătura” originală a acestor texte, ele surprind prin neliniștea dizolvată într-o mimată indiferență a unui eu creator, ce transcrie o realitate prozaică, părând a i se abandona, sedus de rudimentarismul ei. Adevărul este însă cu totul altul. Încă din prima secvență a „lecțiilor” se recunoaște acea atmosferă bacoviană dificil de convertit în altceva. Fotografiile cotidianului comunică degradarea care atinge orice element al profanului, indiferent de voința individului, el însuși fiind atins de această maladie căreia nu i se poate sustrage. „Catacombele lumii”, zonele derizorii ale realului își îngână propriul cântec, asemenea unui imn ritualic menit să însoțească o altă devenire: de-afară spre înăuntru a universului: „un dampf ușor iese pe ușile trenului pocnesc/ ca niște flippere cu grijă-mi extrag/ membrele fine din fiarele banchetei ca din cortul vacanței/ înainte de răsărit oamenii muncii/ se întorc pe meleagurile natale respiră/ aerul tare și rece se îmbrâncesc aruncă/ spre stivele albe spre betoanele sparte/ uitate de edilii orașului recipientele spumă/ de drojdie turț țuică eau-de-vie tzouika se înfășoară/ în fâșurile largi în pufoaicele găurite (…)” (Lecția a șaptea).
În Lecții…, simțul umorului, jocul savant al ritmurilor și registrelor de limbaj sunt menite a masca cea mai grea încercare a eului, aceea de a resemnifica realitatea imediată, de a dezvălui sacrul din profan. Ca soluție pentru agresiunea cotidianului, Mușina va alege întoarcerea în timpul adolescenței și al tinereții: „Aveam douăzeci și unu de ani, capilarele/ Ochiului drept au pleznit de emoție când te-am privit. / Erai albă și mică. Cu picioare subțiri. Cu bazinul/ Cam lat. Fără sâni. Cu un zâmbet/ Somnambul și viclean, imbecil./ Ți-am luat geanta. Te-am sărutat./ Erai așa de mica, încât/ Brusc, m-am cocoșat./ În aerul de benzină. În întunericul/ Mânjit cu resturi nesigure/ De lumini. De semafoare” (Gara de Nord. Epigrafie). De altfel, nu e singurul creator de poezie care face lectorului această propunere. Tudor Arghezi și Marin Sorescu, într-o manieră reprezentativă pentru temperamentul și atitudinea ființei lirice, au încercat un același tip de recuperare a vârstelor edenice, singurele capabile să revitalizeze individul. Motivul trenului, devenit laitmotiv în opera lui Mușina, are valoare de simbol, călătoria definind condiția esențială a ființei umane aici, pe pământ. „Aruncată” în cotidian, instanța lirică știe că unica lege pentru a ajunge la destinație este asumarea lui.
O altă coordonată esențială a operei lui Alexandru Mușina este evidentă în ciclul Experiențele. Conform teoriei despre noul atropocentrism pe care și-a asumat-o scriitorul, aici se mizează pe explorarea interioară a eului, până la nivel anatomic. Dacă în Lecțiile…conspectează un real de suprafață, imediat și tern, unidimensional, Experiențele se petrec în abisul himeric al ființei, un abis al alienării, unde biograficul brutal este abordat în registru ironic, de unde dramatismul sfâșietor: „Tot răul îți vine/ De la aceste excrescențe cenușii/ Care pot genera oricând o metastază fatală”, mi-au spus,/Forând rapid în asfaltul serii de iulie./ „Momentul extracției nu poate/ Fi ales oricând. Conjuncțiile astrelor, uneori,/ Se opun. Conjuncțiile sângelui/ De asemeni. Riscul e mare/ Și-n lipsa unui echilibru politic desăvârșit/ Intern și extern. Totuși noi vom încerca” (O extracție. A șaptea experiență). În ciuda ritualului monstruos sau violent la care este ales să participe, instanța lirică nu-și pierde luciditatea, stăpânirea de sine, trauma fiind în acest fel atenuată. Experiențele sunt poezii ale eului dematerializat, un eu care se descompune până la cele mai mici particule anatomice, într-un exercițiu de dinamitare a acestuia până la identificarea cu Realul. Șirul de trimiteri culturale care structurează Experiența a șasea. Supraviețuirea în sens echivalează cu afirmarea superiorității spiritului. Seninătatea din final se naște din luciditatea „supraviețuirii în sens”: „Stai aici! Mi-au spus. Rezistă./ Vom veni peste 3000 de ani. Eu am deschis/ Ochiul. Ești cel mai bun,/ Mi-au spus. Ne întoarcem cu aprobarea/ Pentru a fi trecut în rândul Sabeilor./ Eu am deschis/ Ochiul. El a rămas deschis.”

 

 

Bibliografie
Andrei Bodiu, Direcția optzeci în poezia română, Editura Paralela 45, Pitești, 2000.
Alexandru Cistelecan, Alexandru Mușina, Regele dimineții, în „Evenimentul„ din 29.10.1012.
Alexandru Mușina, Poeme alese – 1975-2000, Editura Aula, Brașov, 2003.
Alexandru Mușina, Opera poetică, vol. I, Editura Tracus Arte, București, 2015.
Alexandru Mușina, Regele dimineții, Editura Cartier, 2016.
Alexandru Mușina, Paradigma poeziei moderne, Editura Leka-Brâncuși, București, 1996.
Alexandru Mușina, Eseu asupra poeziei moderne, Editura Cartier, București, 2017.
Brian McHale, Ficțiunea postmodernă, Editura Polirom, Iași, 2009.
Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Editura Univers, 1997.
Steven Connor, Cultura postmodernă, Editura Meridiane, București, 1999.