Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Alexandru Mușina – teoretician al poeziei moderne

Alexandru Mușina – teoretician al poeziei moderne

Din panorama generoasă a scriitorilor brașoveni, nu poate să lipsească Alexandru Mușina, nume ce poate fi socotit, fără exagerare, un pilon de rezistență, un centru de greutate a ei. Spirit novator al generației optzeci, Alexandru Mușina și-a definit, conturat și parcurs propriul traseu poetic, inconfundabil atât prin viziune, cât, mai ales, prin atitudinea eului creator, imposibil de ignorat. Convingerile legate de rostul poeziei transpar încă din crezul său poetic, desprins din eseul programatic publicat în revista „Astra”(1981, Brașov) și intitulat Poezia cotidianului. În acest articol, autorul delimitează, la nivel teoretic, o dimensiune noua, curajoasă, pe care poezia românească începuse să și-o creioneze ambițios în Cenaclul de Luni. Învingând barierele cenzurii, în principal datorită contextului socio-politic creat după 1989, „Poezia cotidianului” sancționează, în manieră avangardistă, tot ce i se pare vetust în literatură, propunând, în același timp, pe un ton agresiv, neconciliant, un nou tip de poezie: „o poezie depre viața noastră obișnuită, dar care, totodată, să exprime și poezia din această viață.” Așadar, nu doar despre instalarea în concret a discursului liric este vorba, cât, cu deosebire, despre intuirea și transcrierea semnificațiilor nebănuite, ascunse deloc aleatoriu, sub crusta realității de zi cu zi. În acest prim demers de teoretizare a tedințelor inedite prezente în spațiul poetic, Mușina vine cu argumente clare și elocvente, văzute ca o încercare de epuizare a nuanțelor, spre a nu lasa loc de interpretări. „Poezia cotidianului înseamnă și poezia din cotidian, miraculosul ascuns în banalitatea poeziei de zi cu zi. Omul modern a pierdut paradisurile imaginare, el nu mai poate crede în timpul sacru și spațiul sacru, care orientau și valorizau existența indivizilor cu mentalitate arhaică… Sacrul nu dispare, ci se topește, se ascunde în profan. Sub crusta obișnuințelor, a rutinei, a cuvintelor uzate, colcăie o lume mirifică de senzații și sentimente, o realitate feerică: poetul va descoperi (sau înscena) adevărate epifanii ale banalului”.
Cum era de așteptat, au fost lansate destule controverse, constituite în replici de întâpinare a acestui gest aparent radical, dar necesar, de a regândi poezia. Astfel, într-o altă intervenție publicată în revista „Echinox”, poetul-teoretician s-a simțit obligat să rediscute sintagma, neconsacrată în acel moment, de „poezie a cotidianului”, încercând prin aceasta să prevină receptarea superficială a structurii. În viziunea autorului, poezia cotidianului are ca punct de plecare negarea postulatelor fundamentale ale modernismului teoretizat si acceptat ca etalon de catre teoreticieni, deschizând ca viabile alte coordonate: în locul timpului etern (suspendat) al poeziei moderne, propune timpul perisabil și (amorf), destructurat în aparență, al vieții cotidiene; în locul spațiului pur al jocului secund, vom avea spațiul profan al existenței de aici și de acum; în locul transcendenței goale, vom avea o imanență plină (de obiecte, întamplări, senzații etc.).
Un alt eseu semnat de Alexandru Mușina, care aduce în prim-plan o nouă expresie definitorie pentru arta lui poetică, este publicat în aceeași revistă „Astra”, cu titlul Poezia – o șansă. Aici apare menționat și discutat noul antropocentrism văzut ca „centrare pe ființa umană, în datele ei concrete, fizic senzoriale, pe existența noastră de aici și de acum și o anume claritate a privirii.” Regretatul Andrei Bodiu, preocupat de traseul istoric al direcției optzeciste, însuși poet optzecist, analizează îndeaproape fețele poeziei mușiniene și remarcă faptul că „dacă poezia cotidianului înseamnă în primul rând o altă relație a eului cu realul, văzut în datele sale imediate, apropiate, noul atropocentrism înseamnă…centrarea poeziei asupra eului sau a realității eului văzut în datele sale fizic senzoriale.” Peste timp, în Teoria și practica literaturii, evaluându-și perspectiva, Alexandru Mușina afirmă: „Acum mai bine de 20 de ani, am pledat pentru „poezia cotidianului” și „noul antropocentrism”. Erau mizele mele, era tipul de poezie în care credeam și cred; mai mult, mi se părea singurul drum fertil, singurul mod prin care poezia să mai fie realmente utilă pentru oameni.”
Mai târziu, Mușina își sistematizează punctele de vedere legate de evoluția și importanța poeziei într-un Eseu asupra poeziei moderne, lucrare în care, pe lângă o întoarcere la „rădăcini”, în sensul analizei discursului poetic european, chiar universal, „de la începuturi și până în prezent”, oferă soluții credibile, memorabil formulate, în ceea ce privește ieșirea din impasul în care părea a se afla poezia vremurilor noi, specifică actualității creatorului. Este un studiu demn de luat în considerare de fiecare dată când suntem puși în situația de a valida sau invalida un text poetic, ori când apare îndoiala, deseori exprimată, legată de utilitatea sau inutilitatea poeziei, în general.
Pe de o parte, Alexandru Mușina pleacă de la o premisă afirmată tranșant, încă din capitolul introductiv, anume că poezia modernă este profund diferită de toată poezia care o precedă, reprezentând un alt tip de poezie decât poezia clasică, manieristă sau romantică, având o coerență și un rol foarte clar în spațiul lumii care o produce, aceasta fiind „absolut necesară pentru instituirea și funcționarea acestei noi lumi, lumea modernă.” Pe de altă parte, autorul propune spre demonstrare un adevăr cu care majoritatea poeților moderni a fost de acord: poezia este o formă de explorare a Realității”, cu nimic mai prejos decât matematica, fizica sau chimia. Ba chiar se poate susține că poezia este știința centrală, supremă, o știință având ca obiect de cercetare însăși lumea modernă căreia îi aparține, caracterizată prin globalizarea culturii și civilizației. Se acceptă faptul că și poezia premodernă are o funcție parțial exploratorie, doar acolo unde universul poetic al unei epoci coincide cu transformări radicale de toate tipurile (sociale, culturale, tehnologice, psihologice etc.) specifice epocii respective. În acest context, poezia modernă „vine să exprime o lume complet diferită de lumile anterioare, o lume pentru înțelegerea-comunicarea-inventarea căreia nu sunt suficiente nici științele, nici celelalte arte, nici celelelalte genuri literare.”
Desigur, este anticipată dificultatea noii paradigme poetice, o neînțelegere a ei care provine, în primă instanță, dintr-un fel de blocaj psihologic. În ecuația dată și validând ideea că „poezia de calitate e – poate – cea mai „realistă” (împreună cu o parte din proza modernă), cea mai fidelă oglindă”, individul modern are nevoie de timp pentru a-și accepta propria imagine și profilul unei lumi desemantizate, din care dorește să evadeze. O altă cauză a dificultății de receptare este faptul că aceasta oferă fiecărui cititor posibilitatea de a-și reconstrui, prin lectură, propria poezie. Ceea ce nu este la îndemâna oricui. Consecința va fi o oarecare marginalizare a poeziei moderne, care i-a oferit totuși „șansa de a se mișca în voie, de a explora-inventa într-o libertate aproape totală”, toate acțiunile conducând către o reinventare a modului de a gândi și de a scrie poezie. Se va naște, astfel, o poezie care nu mai aspiră să copieze realitatea, să o refacă în text, să-i învețe pe oameni, să-i delecteze, să-i uimească, să exprime simțiri. Această poezie nu vrea decât să ofere publicului ceva nou, textul având o pronunțată funcție de explorare.
Ca atare, mulți dintre poeții moderni au insistat asupra caracterului științific al poeziei moderne, adevăr cu care Alexandru Mușina este de acord și pe care îl promovează. El va considera că acest caracter științific reprezintă chiar specificul poeziei moderne, situație în care poetul își va asuma rolul cercetătorului, eperimentatorului, fabricantului, a savantului, iar poezia va deveni un act experimental, o inginerie a cuvintelor capabilă să deslușească și să prefigureze osatura unei lumi noi, în care individul este stimulat să se autodescopere până la consecința maximală a acestei experiențe: „Poetul modern nu se exprimă pe sine și nu este un inspirat. El e un inginer care construiește o anume mașinărie de cuvinte, care să aibă un anume efect asupra cititorului”, mai exact, să manipuleze. Chiar și coborârea în subconștient este o aventură provocată deliberat, fie prin dereglarea sistematică a tuturor simțurilor, fie prin dicteul automat, fie prin consumul de substanțe halucinogene, alcool, imagini pornografice etc. Ținta o reprezintă explorarea unor teritorii necunoscute, unele tabuizate, care pot confirma laturi mai puțin acceptate ale existenței umane.
Rezultă de aici că, asemenea lumii pe care o explorează, poezia modernă este un produs artificial, care „nu se vrea un limbaj convențional, nemotivat, ci unul aproape de Realitatea absolută, un limbaj asemănător celui adamic, un limbaj care provoacă anamneza”. Discursul poetic nu va mai fi orientat spre exprimarea unei generalități, spre ceea ce este comun omenesc, ci va încerca să descopere, să inventeze ceva unic și irepetabil, ceva fabricat pentru o anume persoană. Produsul artistic va fi un construct fabricat nu după legile naturii, ci după legile interioare ale individului.
La finalul demersului său extrem de complex, documentat cu acribie, Alexandru Mușina vine cu o concluzie menită parcă să limpezească apele tulburi în care pare a se găsi discursul poetic, afirmând că „poezia nu e un lux, nu e o distracție, nu e nici tovarășa educatoare, ci o formă de înțelegere e lumii, de culturalizare a ei.” Ea nu s-a născut „din capriciul unor dandy, din nebunia unor poeți blestemați, din setea de scandal a unor zurbagii de avangardiști, ci dintr-o necesitate vitală.” În plus, la întrebarea „Ce dă valoare unei poezii?”, tot teoreticianul Mușina răspunde: „forța unei poezii este dată de intensitatea trăirii fantasmatice pe care o generează. De aceea anumite poezii emoționează (dar pe alții, nu), iar altele nu (dar pe alții, da). Fără rezonanță, poezia – de fapt, textul poeziei, ceea ce auzi sau citești – e un simplu artefact, un rest, un schelet, vorba lui Rimbaud. Poezia exprimă – poate la gradul maxim – ce ne mișcă lucrurile de care ne pasă (realmente, total”).
Analizand atent argumentele pe care le aduce teoreticianul, un om, un profesor și, înainte de toate, creatorul unui imaginar poetic absolut fascinant, se poate să nu subscriem afirmațiilor sale și să nu credităm misiunea și destinul Poeziei?

 

 

Biblografie
Alexandru Mușina, Poezia cotidianului, „Astra”, nr. 4, Brașov, 1981.
Alexandru Mișina, Poezia – o șansă, „Astra, nr. 1, Brașov, 1982.
Alexandru Mușina, Din nou despre Cenușăreasa, „Echinox”, Cluj, 1986.
Alexandru Mușina, Paradigma poeziei moderne, Editura Leka-Brâncuși, București, 1996.
Alexandru Mușina, Eseu asupra poeziei moderne, Editura Cartier, București, 2017.
Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, Editura Polirom, Iași, 2005.
Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Editura Aula, Brașov, 2002.
Andrei Bodiu, Direcția optzeci în poezia română, Editura Paralela 45, Pitești, 2000.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg