Giuseppe Tomasi di Lampedusa
Sirena și alte povestiri
București, Humanitas Fiction, 2016
Traducere de Gabriela Lungu

 

Cititorii vârstnici de literatură își amintesc, cu drag, de anul 1964, când a fost tipărit romanul Ghepardul, la Editura pentru Literatură Universală, în traducerea lui Tașcu Gheo­rghiu și cu un „Cuvânt înainte” al poetului A. E. Baconsky. Il Gatopardo apăruse în 1958, dar traducătorul român s-a folosit de ediția italiană din 1962 (Felltrineli, Milano).
Amintim cititorilor mai tineri că scriitorul murise cu un an înainte de tipărirea cărții, el fiind atunci un autor necunoscut. Cu privire la originalitatea romanului se poate întocmi un dosar întreg. A fost considerat, la vremea aceea, „unul din marile romane ale secolului” (Aragon), alții l-au numit un „poem fastuos” al destinului nobiliar, un „roman istoric”, „elegie meditativă” etc. Au scris sau au vorbit despre Ghepardul Eugenio Montale, Marguerite Yourcenar, Mario Vargas Llosa ș.a. Dar, ceea ce a ridicat la cote maxime calitățile capodoperei a fost ecranizarea ei în 1963, în regia lui Luchino Visconti, susținut de actorii de reală popularitate: Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale.
Iată că acum este publicată opera „secundă” a prozatorului: Amintiri din copilărie și trei povestiri: Bucuria și legea, Sirena și Pisoiașii orbi.
Sincer, am ezitat să citesc imediat scrierile amintite din simplul motiv că aveam un sentiment de stimă pentru scriitor și de admirație pentru romanul său, fiindu-mi teamă că trebuie să mi le schimb în urma citirii unor povestiri de „scurtă respirație”. Într-adevăr, capodopera prozatorului este romanul, deși Edmund Wilson califică Sirena cu același termen!
Desigur, e o distanță apreciabilă între timpul timpul îndepărtat al lecturii romanului și cel al povestirilor, asemănător cumva cu distanța dintre tinerețea și maturitatea cititorului onest.
Exprimându-mă francamente, eu consider povestirile autorului „minore”, pentru că nu se ridică la valoarea romanului. E adevărat, ele cuprind câteva elemente caracteristice universului sicilian atât de magistral cuprins în roman și absorbit în narațiune. Însă, când ne referim la povestiri, termenul potrivit este cel de „spațiu”, pentru că autorul prezintă, cu predilecție, societatea siciliană dintr-un anumit loc, pe care l-a cunoscut în copilărie, cu toate elementele lui particulare: case, palate, părinți, bunici, dascăli etc. Așadar „narațiunea” se sprijină pe „adevăruri” și nu pe motive inventate, imaginate. Pe când, în roman, așa cum s-a afirmat, primează viziunea subiectivă în defavoarea adevărului. Dacă scriitorul se limita numai la povestirile amintite (fără să compună romanul) el rămânea un autor al mediului provincial și atâta tot.
Cum despre roman s-au scris atâtea lucruri frumoase și adevărate, ne vom limita, dintre povestiri, numai la Amintiri din copilărie și la Sirena. Sigur, ele sunt interesante prin pitorescul descrierilor și al obiceiurilor lumii nobiliare din veacul al XIX-lea până în 1914. Copilul din Amintiri reține ceea ce l-a impresionat din cele văzute: porțile împodobite ale palatelor, mulțimea camerelor, decorațiile lor, saloanele (verde, galben etc), dormitorul mamei, labirintul încăperilor, destinul caselor, stilul de confort, cordonul roșu al clopotului ș.a.m.d.
„Casa” preferată de copil era palatul cu 300 de camere de la Santa Margherita, de ea se leagă cele mai multe amintiri. Călătoriile de la un palat la altul aveau farmecul de neuitat al copilului. Valeții și bucătarii plecau cu o zi înainte, tânărul cu toți ai casei se sculau la ora trei dimineața, copilul fiind obligat să înghită uleiul de ricin pentru eventualele dureri ale burții.
Călătoria pe vremea copilăriei scriitorului e descrisă cu amănunte de tot hazul pentru cititorul de astăzi. Trenurile nu aveau nici „coridor”, nici „toaletă”, iar pentru copil era luată „olița de noapte”, din porțelan maro, care era golită pe fereastră înainte de sosirea la destinație! Controlorul călătoriei era agățat de exteriorul vagonului, intrând la pasageri cu „chipiul lui galonat” și cu „mănușa neagră”. În gări, călătorii nu găseau vreo răcoritoare, iar termosurile lipseau cu desăvârșire. Trenul străbătea un peisaj pustiu, stâncos, cu soare arzător, iar când traversa râul Belice, adevărat „fluviu” pentru Sicilia, călătorii se mirau că „avea până și apă în albia lui”! Carabinierii, care asigurau paza călătorilor, erau hrăniți cu bucate trimise din timp și obișnuiau să bea vinul cald de aproape 40 de grade!
Ajungând la Santa Margherita, copilul este impresionat de persoanele întâlnite: boiernași de țară inculți, bastarzi, ființe feminine cu manifestări de nebune, învățători cu „barbă ca a lui Moise” ș.a. Tot atât de curioase erau moravurile: femeile (soții, fiice, surori) erau oprite de a face vizite, pentru că soții, tații și frații lor nu le considerau „prezentabile”. Hrana predilectă era fie macaroane „di zito alla siciliana”, fie macaroane „a la Talleyrand”, după oaspeții populari ori nobiliari. Sigur Amintirile conțin destule elemente locale care sunt prezente și în roman.
Dintre celelalte povestiri (Bucuria și legea, Pisoiașii orbi și Sirena) ne vom opri la Sirena, pentru că ea este o narațiune creativă a scriitorului, celelalte au fost concepute în manieră memorialistică.
Scrisă în 1938, în plină „criză de mizantropie” a unuia din cele două personaje, cum recunoaște prozatorul, narațiunea mi-a amintit spontan de Lostrița lui V. Voiculescu. Însă cele două povestiri se deosebesc mult, deși ambele se bazează pe același motiv: pasiunea erotică pentru ciudata ființă jumătate viețuitoare acvatică, jumătate ființă umană, pendulând între cele două medii diferite, ademenitoare, fără a putea fi contopite. Aliman, eroul din povestirea românului sfârșește tragic în apele învolburate ale Bistriței, conform mentalității populare, după care abaterea ființei pământene de la preceptele arhaice (creștine sau de altă natură) se pedepsește în mod tragic. În povestirea italianului, senatorul Ciura, celălalt personaj, cade inexplicabil de pe coverta unei corăbii care naviga spre Napoli, fără să-i fie găsit corpul în apele mării.
Deosebirile între cele două povestiri sunt tranșante, deși ambele sunt axate pe motivul fantastic amintit. Dar Lostrița, care i-a sucit mintea lui Aliman, este „judecată” în concordanță cu preceptele lumii sătești, bazate pe credințe și superstiții care nu se supun rațiunii obișnuite, explicabile, ci pe inducții aproximative, unde „misterul” unor ființe neobișnuite se cere să fie intuit, dar nu și explicat.
Comparativ, narațiunea cu titlul Sirena ni se pare mai atractivă, mai profundă ca scriitură și mai motivată artistic. Lostrița e construită în spiritul epopeilor populare, unde pe primul plan sunt faptele și personajele cu caracter supranatural. Pe când Sirena, ca personaj miraculos al mării, are în conduita ei un caracter ambivalent, văzut și descris prin lungi explicații și motivări mitologice. Ea era, în imaginația frenetică a senatorului Rosario La Ciura (un vestit și recunoscut specialist în limba și filosofia grecilor antici) deopotrivă un animal acvatic și, în același timp, o „Nemuritoare”, în postura ei de fiică a Calliopei ( muza poeziei epice).
Sirena nu este o povestire clasică, ci modernă, imaginată drept o confesiune a unui savant, fost universitar la Torino, care, ajuns în postura pensionarului, simte nevoia să-și mărturisească peripețiile vieții, pasiunea elenistului împătimit. Deși celibatar, a dus o viață bogată și deosebită de a tânărului Corbera, care-l ascultă vrăjit de mintea și cultura lui. Câteodată confesiunile senatorului capătă forma unor eseuri despre viață, iubire și moarte, raportate mereu la enigmele lumii antice grecești. Altele relativ la conduita enigmatică a Sirenei, ființă „nemuritoare”, cu manifestări neobișnuite, chiar sălbatice prin felul cum mânca pește viu, cum trecea, „în timpul adolescenței ei milenare”, de la un amant la altul (greci, sicilieni, arabi, ciprioți) ș.a.m.d. Sirena din imaginația personajului simbolizează un ideal greu sau care nu poate fi atins niciodată.
Scriitorul și-a dovedit capacitatea inventivă, puterea de anticipație, prin modul original cum a construit momentele principale ale povestirii. Chiar propoziția cu care se deschide narațiunea: „Către sfârșitul toamnei anului 1938 mă aflam în plină criză de mizantropie”, provocată de modul cum tânărul povestitor este părăsit de „iubițica nr.1” și de cea cu „numărul 2”, lăsându-l cu „fundul între două luntre!” Tocmai în momentul când tânărul era copleșit de mizantropie, el îl întâlnește pe profesorul Rosario La Ciura, predispus să-i dezvăluie secvențe din viața lui tumultuoasă de fost universitar și senator, obsedat de misterele lumii grecești. Ascultându-l ca un fidel „discipol” pe „mentorul” său, Corbera are revelația unei nebănuite existențe, marcată de aventura acestuia cu Sirena. Misterioasa ființă l-a influențat pe omul Rosario La Ciura pentru întreaga lui viață, dăruindu-i clipe de iubire neasemuite cu cele terestre, pe care le trăise tânărul până atunci. Corbera descoperea astfel existența unui ideal și a unei lumi inaccesibile ființelor comune. Asemenea „trăiri” nu sunt posibile decât oamenilor superiori, predispuși unor reverii care-i transpun într-o lume neobișnuită, fantastică. Oare, putem afla aici o explicație pentru sfârșitul surprinzător al existenței omului și intelectualului pasionat de enigmele lumii grecești?! Posibil.