Cu un an în urmă publicam Parisul meu. Din jurnalul unui francez prin adopţie (Editura Corint, 2016). Tocmai isprăvesc o carte, care ar trebui să fie imaginea sa în oglindă: Clujul meu. Memoriile unui clujean de obârşie.
Sunt adunate în acest volum poveşti despre Clujul meu, Clujul familiei mele, Clujul Ardealului, Ardealul dintre cele două Războaie, Ardealul de sub Vama Feleacului, Ardealul de azi, Ţara de azi, lumea de azi…
Amintiri despre oameni care au fost, evenimente care s-au petrecut, experienţe care nu se vor repeta, lucruri care nu s-au spus,…
Iată o pildă, un extras.

 

Enescu

De la tata ştiu despre concertul dat de George Enescu la Opera Română din Cluj, cândva, în anii dintre cele două Războaie. Sala fusese arhiplină. Studenţii umpluseră galeria până la refuz. Concertul a fost un triumf. La sfârşitul spectacolului, tinerii s-au adunat în preajma porţii artiştilor, pe latura „dinspre oraş” a clădirii, aşteptându-l pe maestru. Când a ieşit, au izbucnit urale. Studenţii l-au luat pe sus, ducându-l pe braţe. L-au suit într-o birjă. Au deshămat caii şi au tras-o ei, flăcăii, pe străzile oraşului, până la hotel. Mi se pare că era hotelul Astoria, dar nu mai sunt sigur…
Tata s-a nimerit să călătorească, odată, în acelaşi compartiment de vagon-lit cu George Enescu. Îmi povesteşte că, înainte de culcare, Enescu a scos din bagaj un gât de vioară şi, silenţios, şi-a exersat digitaţia.
La „Ecole Normale de Musique” din Paris se află Sala Cortot. La aniversarea a 60 de ani de la moartea pianistului român Dinu Lipatti, în faimoasa incintă s-a organizat o seară omagială, unde am aflat că, în anii mai din urmă, alături de Alfred Cortot, „fermenţii” acestui Conservator au fost George Enescu şi Dinu Lipatti. (Lipatti ne-a părăsit în 1950, Enescu în 1955, iar Cortot în 1962). Un contemporan al celor trei i-a evocat şi ne-a povestit că, la 16 ani, Lipatti câştiga locul II la Concursul Internaţional de Pian de la Viena. Scandalizat, Alfred Cortot părăsi juriul în semn de protest, susţinând că tânărul ar fi meritat premiul întâi… Tot el ne-a relatat că se afla acasă la Enescu când bătuse la uşă Maurice Ravel. Aducea partitura unei noi sonate şi dorea ca Enescu s-o interpreteze la mini-concertul pe care i-l pretindea editorul muzical, înainte de publicarea lucrării. Maestrul s-a aşezat la pian. Avea părul vâlvoi şi părea niţel gârbovit. O dată a cântat sonata după note, apoi a închis partitura şi a doua oară a putut-o interpreta din memorie!
Recent am trecut prin cimitirul Père Lachaise. Mormântul, pe care scrie doar „Enesco”, e în plină vedere şi, printre vechile morminte, străluceşte neobişnuit de intens, căci nişte nepricepuţi îl „curăţiseră” cu Kärcher-ul, aproape ştergându-i inscripţiile. Aflu, totuşi, descifrându-le, că alături era înmormântată şi soţia lui, prinţesa care l-a batjocorit, întorcându-i spatele atunci când maestrul devenise neputincios. Îmi zic: poate că Enescu n-ar fi trebuit să facă nebunia de a râvni la o „castă” blestemată, căreia nu-i aparţinuse prin naştere…

Iuliu Maniu

Tata îl cunoscuse pe Iuliu Maniu – pe el şi pe ai lui. Vorbea ca despre o mare figură politică, dar era totuşi reţinut şi nu se întrecea în superlative. În schimb îmi vorbea oare cumva bine-dispus despre fratele „tătucului”, care fusese „un molatec”, inapt pentru politică. I-a prins bine acest „handicap”, tocmai asta l-a salvat, căci a rămas în viaţă!
După „Eliberarea” ţării, fratelui lui Iuliu Maniu i s-a permis să ţină în plin centru o dugheană unde repara stilouri cu bilă. Era pe strada Matei Corvin, într-o firidă medievală de vreo doi metri pătraţi, la care urcai câteva „trepţi” de calcar tocit. Pe o firmă de tablă, pe fond galben, era caligrafiat cu pensula, cu scris de mână: „Umplu stilouri cu pastă”. Mergeam acolo adesea, cu tata, sau cu bunica, ca să reîncărcăm unicul creion cu bilă al familiei, unul mic, de ebonită, albastru, în formă de suveică, cu ferecături aurii. De după tejghea ne primea un lungan slăbănog, parcă incolor, cu părul sărac, dat pe spate, de o nuanţă incertă. Părinţii zăboveau în prăvălie mai mult decât era nevoie, îi vorbeau politicos, fără să dea însă impresia celor ce i-ar fi auzit că se cunoşteau, de fapt, din „altă” viaţă…
Firida nu mai există. O vreme s-au vândut acolo covrigi, dar ulterior a fost desfiinţată. Au pus o fereastră gotică în locul intrării. Acum, imobilele din acea stradă, ca de altfel multe din centrul medieval al Clujului, au proprietari unguri. Se zice că au primit împrumuturi speciale de la Statul maghiar, ca să le achiziţioneze. La un moment dat, în prăvălii apăruseră afişe subtile, cu tricolor roşu, alb, verde, sub care scria „vorbim şi ungureşte”. Subtile – pentru că turistul care „se nimerea” să fie în oraş tocmai în ziua când, în Piaţa Unirii din Cluj, Guvernul… maghiar serba Ziua Naţională a… Ungariei, putea să vadă tricolorul în toate spaţiile comerciale din zonă, ceea ce rima şi cu şlagărul, compus tot atunci, al cărui leit-motiv era înscris pe o banderolă, sub statuia lui Matei Corvin: „Mienk itt a ter” – Pământul nostru este aici!

 

Corneliu Coposu

Corneliu Coposu ne-a fost prieten „de familie” pe linie feminină, pentru că mamele noastre – a mea şi a soţiei – au fost colege cu una dintre surorile acestuia, Livia. Mama soţiei o cunoştea de la Liceul de fete din Blaj, iar cu mama mea a mers la acelaşi liceu la Cluj (care altul, decât „Liceul Regina Maria”?!). Ne-am pupat, deci, ca prieteni de-o viaţă, atunci când ne-am cunoscut şi noi cu el, când l-am întâlnit la Paris, prin anii ’90, la Congresul Emigraţiei Române. L-am abordat pe stradă. Purta un costum gri deschis, la două rânduri de nasturi, şi un trench coat de culoare ivorie. Din discuţia avută, m-au marcat două lucruri: „Problema e gravă, căci vom câştiga alegerile şi ne vom compromite” – ne-a mărturisit preocupat – „căci nu avem oameni!”. Voia să zică oameni-oameni adevăraţi. Nu s-a înşelat. Între timp, prima lui previziune s-a confirmat. L-am mai întrebat despre ceea ce ne durea. Seniorul, cu faţa suptă şi părul cărunt, dar îngrijit, cu cărare pe dreapta, s-a apropiat mai mult de mine, mi-a pus cu hotărâre pe umăr mâna lui uscată şi tremurătoare, m-a privit drept în ochi şi mi-a răspuns: „Problema Ardealului e o falsă problemă. Nicio cancelarie occidentală nu ar lua în seamă agitaţia iredentiştilor”. Era a doua previziune. Eu tot sper ca marele Corneliu Coposu să nu se fi înşelat: toate astea să nu fi fost decât false probleme…

 

Antonin Ciolan. Şi alţii…

Antonin Ciolan a întemeiat Filarmonica transilvană în 1955. Concertele noastre se ţineau şi, cu o mică întrerupere, datorată unui om sucit, continuă să se desfăşoare în Auditorium Maximum al Casei Universitarilor, aşa cum fusese ctitorit de regii noştri şi cum ne-am obişnuit de o viaţă. Cât eram mic, mergeam adesea la repetiţiile generale, care aveau loc ziua, pătrunzând în sală pe intrarea laterală, cea care dădea la Club şi Grădina de vară. Îmi amintesc cum, odată, maestrul stătea în ultimul rând şi îşi „urmărea” orchestra, care repeta cu un dirijor invitat. La un moment dat, se ridică val-vârtej, urcă pe scenă, trece de pupitrul dirijorului şi se lansează asupra unui instrumentist, punând degetul într-un anumit loc pe partitură: „Aici este si bemol!”.
După Ciolan, am crescut împreună cu ceilalţi dirijori succesivi ai Filarmonicii: Emil Simon, Erich Bergel, Cristian Mandeal. Au fost omagiaţi recent, la Festivalul Toamna Muzicală…
Când frontul a ajuns la Cluj, în octombrie 1944, tata şi familia lui s-au refugiat în comuna Valea Chintăului şi au stat pitiţi în lanul de porumb timp de trei zile, până ce s-au liniştit lucrurile. Nu eram născut încă, n-am fost de faţă şi nu înţeleg pe deplin în ce a constat primejdia. (În acel timp, în casa noastră au fost încartiruiţi soldaţi, iar pe stratul de flori tronase un tanc!). După trecerea frontului şi până la venirea comisarilor sovietici şi a (pseudo)comuniştilor, Clujul s-a aflat într-un vid de putere. În lipsa oricărei autorităţi, un grup de patrioţi au luat iniţiativa de a gera oraşul. Tata a convins pe ţăranii din satele limitrofe, de pildă, să-şi aducă proviziile pe piaţa Clujului, pentru ca lumea să se poată aproviziona cât de cât. Tot el a asigurat continuitatea funcţionării instituţiilor culturale ale oraşului, determinând pe alţi oameni inimoşi să preia conducerea acestora – iar unii dintre aceşti oameni şi-au păstrat poziţiile şi mai târziu. Aşa se explică faptul că, de mergeam cu părinții mei la vreun spectacol, primeam întotdeauna cele mai bune locuri!
Aveam patru ani, eram cu părinţii la baletul „Coppelia”, stăteam în fotolii de orchestră, iar pe scenă prima-balerină Larisa Şorban se vrăvuia de mama focului. Mă ridic şi spun cu glas tare: „Uite-o, că-i numai în combinezon!”. Sala izbucneşte în râs. Tata, roşu la faţă, se întoarce către public, cu intenţia să-şi ceară scuze. Lumea începe să aplaude zgomotos. A fost ultima dată când am mai stat cu părinţii în locurile din faţă…
Cât timp am fost adolescent, mergeam o dată pe săptămână la concert, o dată la operă, o dată la cinema, la teatru mai rar, iar în fiecare duminică ieşeam la Făget, sau la Fântâna Sfântului Ion. În plus, aveam şcoala şi mai aveam timp şi să citesc. Nu ştiu cum se face că acum nu mai am timp de nimic! Nu pot învinui televiziunea. În epoca aceea era prea puţină, iar acum, deşi e prea multă, eu oricum nu o privesc.
În ce fel s-au schimbat „vremile”?!

Cluj-Napoca, 25 noiembrie 2016