Sunt aproape cinci decenii de când s-au întâmplat aceste lucruri memorabile, în cel mai înalt chip, mai ales că mulţi, foarte mulţi nu mai sunt printre noi. Incidental, sau poate nu, totul s-a petrecut în seara zilei de 31 octombrie 1968, în aula-bibliotecă „Dumitru Popovici” a Facultăţii de Litere din Cluj, zi mai numită în calendarul religios:
„a tuturor sfinţilor”. Ni s-a anunţat nouă, studenţilor din anul întâi, o importantă vizită – a trei personalităţi academice: istoricul Constantin Daicoviciu, latiniştii Prof. Theodor Naum şi Nicolae Lascu, prezentaţi de către conf. Viorica Bogrea-Lascu (soţia ultimului) – de la catedra de italiană, şi Elena Pătruţ, de la catedra de latină. Nu ne-am putut aduna mai mult de 25 de tineri, iar decanul Dumitru Pop părea agitat la culme şi ne mustra, din priviri, să nu facem vreo gafă.
– „Este de neadmis, pentru cadrele didactice de la Universitatea Daciei Superioare, tovarăşi studenţi, ameninţarea că se va scoate, din programa de învăţământ, studiul, orele… limbii şi culturii latine! Nu vom fi de acord niciodată cu aşa ceva! Suntem o ţară moştenitoare a civilizaţiei Romei antice – un popor de sorginte latină!…”. Aşa a început savantul.
Prof. Theodor Naum, cel mai vârstnic dintre dumnealor, ne-a conferenţiat despre Homer şi Virgiliu; iar Nicolae Lascu despre traducerile sale din Ovidiu şi viaţa poetului la Tomis, stăruind asupra unei idei de senzaţie, că geţii murmurau şi îl „aplaudau”, cumva, înţelegându-i versurile, în limba latină!…
La sfârşitul acelei ore „umaniste”, Acad. C. Daicoviciu a menţionat (şi) adevăratul scop al vizitei dumnealor la Filologie: – „înfiinţarea unui cenaclu de latină”, în care să se formeze poeţi şi traducători, dascăli şi iubitori ai marii literaturi latine; şi să fie frecventat cenaclul şi de alţi studenţi, de la Drept, Ştiinţele Naturii, Medicină etc., ai întregii Universităţi „Babeş-Bolyai”. Dna Viorica Bogrea-Lascu ni i-a propus pe studenţii Ion Marcoş (preşedinte), iar pe viitorul poet şi traducător Vasile Sav – secretar al acelui „Cenaclu de latină!”…
Cu trei luni de zile, prin urmare, înainte de a se întemeia cenaclul literar şi revista „Echinox”, Vasile Sav şi Ion Marcoş, lucrând împreună, traducând împreună, plimbându-se împreună, au fost „invitaţi” la decanat, să li se spună, mai pe şoptite, însă „oficial”, cumva: „Să fiţi atenţi. Produceţi mari confuzii şi bârfe!… Colegii voştri vă socotesc… homosexuali!” „Cum?…”, a întrebat, aproape perplex, Ion Marcoş. „Vi se mai spune…, sunteţi numiţi… hermafrodiţi!”.
În realitatea imediată a epocii, atât Ion Marcoş, cât şi Vasile Sav erau persoane religioase – creştini practicanţi, unul ortodox, celălalt… greco-oriental; cititori şi interpreţi, pe faţă, ai Noului Testament, care figura „facultativ” în bibliografia generală, studenţească.
În restructurările redacţiei „Tribuna” din 1975, Ion Marcoş, care avea o rubrică permanentă de cronică literară, nedebutând, încă, în volum şi neavând, încă, familie, i-a uimit pe toţi colegii – redactori – „votând împotriva lui însuşi” şi, în cele din urmă, fiind chiar exclus! După un anume stagiu la Biblioteca Universitară „Lucian Blaga”, a cumpărat 10 capre, patru găini şi un cal alb, împrietenindu-se cu o studentă englezoaică, venită să-şi dea un master din opera acad. istoric David Prodan şi pe care a cerut-o în căsătorie. Apoi a dus-o cu el în comuna Floreşti, „îndrăgostind-o” de mânz, purceluşi, găini şi capre. A fost, pe urmă, chemat la partid, imputându-i-se că „sfidează regimul”. După cele aspru discutate li s-a permis amândurora să plece la Londra, unde el a început să se documenteze pentru o carte despre Isihasmul Muntelui Athos – „celălalt Ierusalim”. Lucruri şi destine – stranii.
Scriitorul Vasile Sav a purtat în spate, toată viaţa sa, acea soartă pe care i-a impus-o marele istoric Constantin Daicoviciu, prin Cenaclul de latină, înfiinţat la 31 octombrie 1968; şi prin numeroasele opere, din limba latină, pe care a trebuit să le traducă, umplând un gol, în Istoria culturii româneşti. A publicat şi poezie originală, „viziuni pur livreşti”: Elogii (1986), Solilocvii (1989); epopeea parodică intitulată Catuliene (2002). Însă, cu deosebire, a tradus, integral, operele poeţilor antici latini Tibul şi Properţiu, o bună parte din poeziile lui Horaţiu; Opera omnia (şase volume) a Sfântului Augustin (între 1978 şi 2003); un lung poem scris de Gh. Şincai în latina medievală, netradus, graţie complexităţii sale, niciodată în româneşte. A tradus, din engleză, împreună cu soţia sa, Lucia Sav Retegan: Călătorii în tranziţie, volumul poetului „regal”, thailandez Montry Umavijani (2001) etc.
Deşi a debutat în revista „Echinox” în anul 1969, ca şi prietenul său Ion Marcoş, Vasile Sav a trăit cultivând o formă de opoziţie, de rezistenţă culturală, după Revoluţia din 1989; şi există o „tristă fotografie”, în care echinoxiştii „arată încremeniţi, ca un monolit”: „îngrijoraţi, temători, cu sacouri negre şi ochelari, tot negri – spăimântaţi de ziua de mâine”, spunea V. Sav, ironic. Numai Marcoş, viitorul emigrant, lipseşte din acel cadru fotografic, ce a căpătat o anume faimă, despre „nesigura soartă a poeţilor, în acea epocă!…”.
După Revoluţie, V. Sav a luat-o în altă direcţie; şi s-a simţit eliminat şi împins în „moarte civilă”, aproape „muritor de foame”; pentru că apariţiile „Tribunei” au fost sistate, o anume vreme; iar el purta în spate acel destin, impus de istorie, originar fiind din triunghiul de aur, în care se născuseră: Bărnuţiu, Gh. Pop de Băseşti şi Iuliu Maniu: Transilvania. Fixat, în istoria criticii şi istoriei noastre literare, de personalităţi precum D. R. Popescu, Adrian Marino şi C. Cubleşan, sau de personalităţi echinoxiste, precum Marian Papahagi, Petru Poantă, Adrian Popescu, Al. Cistelecan, Horia Bădescu, el, Sav, a fost desfiinţat, în Dicţionarul Echinox, de la A la Z (2008), de o necunoscută recenzentă echinoxistă, din generaţiile foarte tinere, Sabina Andron, studentă la engleză (n. 1978)! Lucru de neînţeles. Simulând un „eseu descriptiv, analitic şi valoric”, ea comite aceste diletante concluzii: „Vasile Sav – rămâne un pamfletar, cu limbaj agresiv. Poezia sa are o dimensiune total asocială (s.n.). El îşi caută o falie a lui – aparţinând sălbăticiunii naturale şi autenticităţii tari. Creaţia sa literară capătă note preţioase, coagulându-se în zona lipsei de actualitate, producând o semnificare desuetă. Astfel, ea eşuează în clişee, golite de sens!… Iar abundenţa stilistică devine vidă, atât intelectual, cât şi emoţional. Catulienele – un volum cu pretenţii exhaustive, lansează acuze grobiene, revendicându-se din anticul Catul!…” Apoi: Ironiile sale „sunt explicite, din postura unui cetăţean mioritic (s.n.). Amalgamul tematic nu e provincial, ci e unul stilistic, neprofesionist şi grav!” „Fermitatea quasiabsurdă a tonului este una din trăsăturile scriiturii lui Sav. Te simţi (lecturându-i cărţile, n.n.) în faţa unei satire – interminabilă, mai puţin isteaţă şi mai mult vulgară” (p. 394-396).
Ai spune că juna recenzentă şi co-autoare de Dicţionar Echinox Sabina Andron ne relevă, prin epitetele sale postmoderne, o nouă ordine şi estetică. Descoperită, îndrumată şi manipulată de coordonatorul volumului (şi care trece, în cv-uri, Dicţionarul colectiv, drept operă sa), juna Sabină nu s-a afirmat, prin această malefică morală, ci a rămas tot anonimă. Încheierea i-ar aparţine lui Urmuz:
„După ce a fost descoperită, Sabina a fost… acoperită, prin propriul anonimat – la loc!…”
Vasile Sav nu a fost un scriitor găşcar. Redactor „echinoxist”, „stelist”, „tribunist”, el este şi azi unul din cei mai importanţi din Transilvania, rămânând prin timp. Iată ce le spune el, ca o concluzie, celor ce l-au împins în moarte civilă: „Mă crucific cumplit / În faţa persuasiunii voastre / Celei şerpeşti / […] Rău mi-aţi făcut-o, puişori de lele / Voi, protofrancofoni loviţi cu leuca / Celei de-a treia Rome! / Rău m-aţi lovit / Găini care-mi cântarăţi cocoşeşte!… / Pe Daicoviciu, acolo, întrebaţi-l / De nu mă credeţi că vă plâng de milă / Pe Daicoviciu, acolo, întrebaţi-l / Trei lucruri vă va spune el că are / Fiece om, pe lumea asta, numai / Pe Dumnezeu, Familia şi Ţara! / Şi dacă el, pe una, o trădează / Atuncea le trădează pe tustrele!” (Din Catuliene, cap. XII, Către culturnici).
E viziunea unui poet religios, metafizic, nicidecum asocial!