Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Anton Dumitriu, căutătorul de Lumină

Anton Dumitriu, căutătorul de Lumină

 

 

…întocmai cum Lumina se face cunoscută pe sine şi face să se cunoască întunericul, tot aşa Adevărul este normă şi pentru sine şi pentru ceea ce este fals.(1)
Baruch Spinoza

 

 

Un singur lucru nu se regăseşte în cultura europeană: ideea de om perfect. Într-adevăr, China a avut idealul unui astfel de om, pe care l-a numit om veritabil – chen-jen; India a cunoscut şi a păstrat şi astăzi ideea unui om eliberat, pe care l-a numit jῑvan mukta; Grecia a denumit pe omul perfect sophós, purtător de lumină; Kabbala ebraică vorbeşte de adam elyon – omul suprem; civilizația creştină a cunoscut sfântul, întrupat apoi de cavalerul în căutarea Graalului; islamul are
ideea unui om universal…(2)
Anton Dumitriu

 

 

Firesc şi fără să atragă cumva atenția, într-o zi fatidică de 8 ianuarie 1992, Anton Dumitriu trecea dincolo de orizontul mundan şi, astfel, sufletul său nobil se va fi înălțat liniştit şi senin printre luceferii cei nemuritori. Şi pentru că chiar în aceste zile, s-au împlinit trei decenii de când autorul celebrei lucrări Istoria logicii, profesorul şi gânditorul original Anton Dumitriu a păşit la propriu întru eternitate, se cuvine, cu prisosință, să evocăm aici şi acum, cu venerație şi gratitudine, amintirea celui care a fost şi va rămâne un distins intelectual şi lider al generației sale, prigonit fără motiv şi fără drept de apel de către regimul criminal instaurat în România, începând cu anii ‚50.
În acest răstimp, au fost date publicității mai multe încercări3 care, toate la un loc, materializează un efort comun de a se consemna cu mai mare acuratețe reperele bio-bibliografice care au jalonat viața şi opera marelui nostru logician, aşa încât nu vom insista în acest sens. Ne propunem, în schimb, să-l omagiem aici, altcumva, pe Anton Dumitriu, anume prin a evidenția interesul său de-o viață în ceea ce priveşte cunoaşterea Sinelui şi căutarea Luminii lăuntrice aşa cum rezultă această preocupare constantă din ultima sa carte importantă, cea intitulată Homo universalis.4 Totodată, vom menționa en passant că, o vreme, Anton Dumitriu a frecventat gruparea mistică Rugul aprins de la Mânăstirea Antim, unde participanții erau animați, în acei ani, de sublimul ideal al vederii lui Dumnezeu ca Lumină interioară ajutându-se, în acest sens, de rugăciunea minții în inimă (oratio mentis) trasmisă lor de către calugărul rus, Ivan Kulâghin de la Mânăstirea Optina. (Scrima, pp. 162-163) Aşa se face că, între altele, autorul nostru se arată a fi un excelent cunoscător al metodei isihaste şi al parcursului monahal atât de ascuns privirii profane. (Dumitriu, 1990, pp. 190-191)
În aceeaşi ordine de idei, vom menționa apoi că, într-o declarație scrisă în fața anchetatorului5, Anton Dumitriu recunoştea ferm apartenența sa la masonerie; astfel, el preciza că, în primăvara anului 1945, fusese inițiat ca ucenic în loja Iubirea de patrie şi că deținea gradul 18 în cadrul Ritului Scoțian Antic şi Acceptat. Anton Dumitriu mărturisea indirect, prin aceasta, că avea cunoştință de un întreg instrumentar consacrat ce sugera, în mod misterios, vederea Stelei înflăcărate – iluminarea ca trăire ființială, calea tradițională de îndumnezeire a omului şi de atingere a statutului de homo universalis. (Cogălniceanu, p. 8)
În plus față de toate acestea, căutătorul nostru de lumină dă semne că lecturase cu pasiune, încă din tinerețe, incitantele lucrări semnate de către René Guénon, un subtil şi deosebit de avizat teolog al procesului inițiatic; de altfel, el era în relații de strânsă prietenie şi comuniune spirituală cu doi dintre ucenicii guénonieni, Vasile Lovinescu şi Michael Vâlsan. (Verescu, pp. 165-200) În paranteză fie spus aici, cartea sa Orient şi Occident (1943) se vrea a fi, cumva, într-o polemică de idei cu tezele gânditorului francez; mai târziu însă, când, în anul 1987, a publicat o nouă versiune a lucrării inițiale6 vom fi surprinşi să constatăm că tonul său devine mai moderat şi că, prin clarificări şi explicații ample, integrează evident în text un subtil transfer de viziune şi metodologie guénoniană.
Cartea Homo universalis, semnată de Anton Dumitriu, pe care anume am ales-o spre a ilustra înălțimea spirituală a autorului este, înainte de toate, o admirabilă şi ingenioasă construcție livrescă şi, în felul său, o sinteză ce cuprinde câte puțin din toate lucrările sale anterioare, circumscrise tematicii ezoterico-sapiențiale.7 În prefața lucrării, Anton Dumitriu îl introduce cu grijă pe cititor într-o fascinantă problematică – vastă, subtilă şi complexă, deopotrivă – pe care o propune spre analiză şi elucidare pentru ca, în final, să livreze un rezumat,8 ca ancoră şi ca aviz prealabil pentru cei ce nu cunosc limba română. Între aceste două repere ce punctează începutul şi sfârşitul cărții există douăsprezece capitole, unul mai captivant decât celălalt – trepte ale demonstrației geometrice pe care Anton Dumitriu o etalează cu grație susținând enunțul problemei aşa cum rezultă aceasta din chiar titlul lucrării.
În beneficiul unei prezentări succinte, am grupat primele trei capitole într-o secțiune ad-hoc menită a rezuma tematica şi a marca etapele ce se impun a fi parcurse pentru o corectă înțelegere a mesajului profund pe care Anton Dumitriu l-a încifrat în demersul său. În această logică, primele două capitole asigură premisele în funcție de care, în capitolul al III-lea, se prefigurează o concluzie provizorie ca treaptă firească a edificiului logic pe care autorul îl desăvârşeşte cu măiestrie sub privirile noastre.
Diferența subtilă şi greu de sesizat dintre philosophia garrula şi philosophia perennis pare a fi, în reprezentarea lui Anton Dumitriu, însuşi nodul problemei care, odată dezlegat, indică reperele fundamentale ce conturează conceptul de homo universalis aşa cum a fost acesta înțeles de către gânditorii din antichitatea greco-latină şi nu numai. Să convenim că încă din anii de început
ai erei creştine, dezordinea se instaurează, treptat, în ceea ce inițial s-a numit philosophia perennis, adică receptarea Adevărului de către om cu întreaga sa ființă; spirite luminate ale acelui timp (Plutarh, Clemens din Alexandria, Diogenes Laertios…) n-au lăsat referiri şi verdicte neliniştitoare privind …amestecul heteroclit de idei şi concepții care alcătuiau, pe atunci, un conglomerat incapabil să dea sens cunoaşterii umane. (p. 14) Mai târziu, în evul mediu, confuzia se va amplifica în mod evident, şi aceasta îndeosebi pentru că gânditorii acelor vremuri încercau, cu obstinație, să confere justificare dogmelor teologice pornind de la scrierile lui Platon şi Aristotel. Ne spune Anton Dumitriu: Dacă se cercetează filosofia scolastică, se vede că ea se păstrează pe aceeaşi linie a grecilor, de a specula (reflecta) problemele puse în mod indefinit, chiar dacă anumite limite nu puteau fi depăşite prin soluțiile ce se dădeau. (p. 16)
Ca o reacție la scolastica decadentă şi sterilă, începând cu quattrocento şi continuând, apoi, cu epoca modernă, problematica omului este poziționată central în cadrul filosofiei, de aici decurgând o năucitoare şi contraproductivă învălmăşeală de idei şi abordări, cum va constata mai târziu Descartes. Aşa se face că, în absența unei preocupări coerente pentru a reflecta Unul (unitatea, universul ordonat şi conştient de sine), filosofia devine treptat un conglomerat de filosofări despre toate şi despre nimic, un demers oarecum fără finalitate şi fără sens, o philosophia garrula (flecară, vorbăreață, speculație abstractă posibilă oricui, filosofia lui a vorbi, dicitur …) care nu-şi propunea defel scopuri operative, viabile în plan ontologic, ci doar vorbea obositor despre…
Aşa cum susține Anton Dumitriu, în contrast cu philosophia garrula, philosophia perennis este metafizica prin excelență – o ştiință deosebită de toate celelalte ştiințe, cea mai prețioasă…, filosofia primă, …o theorie a primelor principii. (pp. 39-43) Philosophia perennis este cunoaşterea care pune în centru preocupărilor sale Principiul (Arché9) – cauza cauzelor, izvorul realității, al existenței… În esență, metafizica reprezintă o cunoaşterea a Tot ceea ce este (Ființa10), cum spunea Platon, a Întregului văzut ca sistem ierarhizat şi ordonat de sisteme în care logica existențială a inferiorului constă în a servi superiorul care-l conține organic, de altfel; în derularea acestui demers ontologic nu pot fi aceptate limitări, axiome cu rol constrângător sau formulări preconcepute, oricât de cuprinzătoare şi de lejere ar fi acestea în exprimarea lor formală. Metafizica este, aşadar, învățătura tradițională care cercetează Principiul ca Primum movens, imbold originar al existenței, căutând semnificațiile ultime ale acestuia şi sensul întregii deveniri, al transformării continuum-lui spațio-temporal.
Ca un corolar al prezentării celor două tipuri de philosophia, capitolul al III-lea al lucrării, denumit inspirat A şti şi a nu şti, scoate în evidență o diferențiere semnificativă şi deosebit de subtilă între gândirea lui Socrate şi cea a lui René Descartes pornind de la cele două dictoane celebre pe care aceştia le-au proclamat cu privire la capacitatea ființei umane de a cunoaşte realitatea. Socrate (exponent al philosophia perennis) a afirmat Eu ştiu că nu ştiu! – demonstrând, prin aceasta, o certitudine, în timp ce Descartes (considerat a fi intemeietorul raționalismului modern, philosophia garrula) a declarat simplu, Eu nu ştiu! – pledând astfel pentru incertitudine şi imposibilitatea omului de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi Universul şi recunoscând, ca atare, neputința lui de a conferi un sens cunoaşterii umane. Iată citatul din Anton Dumitriu: Spre deosebire de Descartes, care din cercetarea tuturor ştiințelor ajunge să constate ignoranța lui, Socrate, tot printr-o cercetare metodică, ajunge la o certitudine… […] Socrate acceptă astfel, […] un Principiu care va face carieră odată cu Platon şi Aristotel…
Următoarea secțiune, cea alcătuită din capitolele IV şi V, tratează problematica privind Principiul, Principiile (premisele) prime11, precum şi la natura acestora. Aristotel precizează două forțe (esențe) distincte, contradictorii şi complementare – Forma / Lumina şi Materia / Întunericul – ce decurg din Principiu, acestea regăsindu-se, ca temei conceptual, în toate marile spiritualități. În filosofia tradițională chineză, de pildă, întreaga devenire este guvernată de Yin (feminin, pasiv, rece, negru) şi Yang (masculin, activ, cald, alb); în cosmologia indiană există Purusha (spirit) şi Prakriti (materie), din interacțiunea lor rezultând întreaga manifestare etc. (Zecheru, pp. 32-40)
Şi astfel, din aproape în aproape, Anton Dumitriu ne conduce către Gândirea care se gândeşte pe sine, Noũs-ul12 cel misterios despre care Aristotel spune că poate fi cunoscut prin două abordări: cu ajutorul intelectului activ / intuitiv sau prin intermediul ştiinței. (p. 75). Noũs-ul poate fi pathetikós – pasiv (patens) sau apathetikós – activ (agens); din interacțiunea celor două tipuri de mental se naşte întreaga lume a ideilor şi, mai departe, întreaga fenomenologie. Noũs-ul activ (inteligența ordonatoare) este Principiul principiilor şi, în acest sens, Anton Dumitriu produce o admirabilă demonstrație care evidențiază nu doar natura divină şi nemuritoare a acestui Intellectus agens, ci şi facultatea sa unică şi mirifică de a se gândi pe sine. Tocmai de aceea va preciza Aristotel că …în cele nemateriale este identitate între factorul gânditor şi factorul gândit… sau altfel spus, la acest nivel de conştiință este exclusă separarea, subiectul cunoscător neputând fi, în acest caz, decât laolaltă cu obiectul cunoaşterii sale. (p. 79)
Asemenea reprezentări precum cea pe care am expus-o succint mai sus există şi în alte spiritualități; uneori, de pildă, termenul Noũs a fost tradus prin Logos (cuvânt, verb, rațiune) şi a fost considerat ca fiind similar cu Tao din cultura chineză. În cosmologia indiană se vorbeşte despre un Principiu nemanifestat (Parabrahman) care, ciclic, îşi exprimă potențialitatea generând ex nihilo realitatea (flux) pe care, apoi, tot el o neantizează prin resorbție (reflux). În Kabbala (Zohar) există următorul text pe care Anton Dumitriu îl remarcă şi îl redă ad-literam, după cum urmează: Logos-ul este etern dar el nu s-a manifestat pentru prima dată decât atunci când materia a fost creată. Mai întâi, enigmaticul Infinit (En-Soph) îşi manifestă omnipotența sa prin […] gândire. Verbul (Logos-ul), manifestat la epoca creației materiei, exista înainte, sub forma Gândirii. (pp. 81-82)
Pe parcursul capitolelor VI şi VII (pe care, împreună, le-am putea considera ca fiind cea de-a treia secțiune a cărții) Anton Dumitriu adânceşte semnificația distincției dintre philosophia garrula şi philosophia perennis plecând, de astă dată, de la două aforisme ce pot fi considerate repere de prim rang în gnoseologie: Nosce te ipsum şi Cogito ergo sum. Primul dintre aceste dictoane îl îndreaptă ferm pe căutătorul de Adevăr cu fața către principala problemă pe care o are de rezolvat în situația că-şi propune să defineacă cu toată claritatea interogația Sinelui;13 astfel, prin acest îndemn apollinic din vechime (Gnothi seauton, în limba elenă) se sugerează o coborâre (căutare) în interiorul profund al Ființei, o introspecție cu iz puternic de meditație şi, în cele din urmă, o contopire a subiectului cunoscător şi a obiectului cunoaşterii. Numai aşa, schimbând perspectiva şi practicând o cunoaştere diferită de cea analitică, secvențială, poate atinge aspirantul starea de homo universalis – om iluminat care, simbolic vorbind, a ajuns în centrul labirintului, în centrul Cercului, cum spun masonii sau între Echer şi Compas.
Cel de-al doilea dicton, cel pendinte de cartezianism, cel de la care începe filosofia modernă14 este, pe fond, o sublimă şi rafinată descoperire intelectuală ce presupune trei constatări distincte, cum spune Anton Dumitriu; aceste observații …nu rezultă din deducții, ci sunt sesizate direct: 1) cogito, eu gândesc, constatare absolută, indiscutabilă; 2) eu, ființă gânditoare, sunt capabilă de certitudini; 3) aceste certitudini sunt obținute de mine printr-o intuiție nemijlocită, printr-o cunoaştere directă. (p. 101) Reducând la esența lucrurilor, cele două dictoane menționate fac trimitere la două modalități diferite de cunoaştere: gnosis (cunoaşterea experiențială a realității prin trăire directă, nemijlocită) şi doxa (o opinie speculativă despre natura intimă a lucrurilor).15 Esența gnosis-ului este cunoaşterea de Sine iar aceasta este începutul oricărei înțelepciuni şi, concomitent, un remediu unic pentru ignoranța devastatoare şi omniprezentă.
Penultima secțiune a cărții (capitolele VIII-X) este dedicată de către autor pentru a readuce în atenția contemporanilor ceea ce se numeşte prima quaestio – problema problemelor16 la care ar trebui să răspundă filosofia, apoi, statutul omului ca măsură a tuturor lucrurilor şi, în fine, tendința binară a realității (Bonum – Malum) manifestată în funcție de fluctuațiile Noũs-ul.
Filosofia modernă ocoleşte prima quaestio şi astfel spune totul despre toate şi nimic despre Tot. Auguste Comte numeşte trei stări teoretice prin care se perindă cunoaşterea umană şi, odată cu acestea, modalitatea de a filozofa: (i) starea teologică (fictivă, pentru că omul îşi reprezintă realitatea ca un efect al acțiunii agenților supranaturali); (ii) starea metafizică (abstractă, pentru că agenții de ordin suprauman sunt înlocuiți cu forțe impersonale ce se pot defini doar în plan mental); (iii) starea ştiințifică (pozitivă, pentru că se renunță la căutarea originii universului şi la identificarea cauzelor prime). Spre edificare şi confirmare, iată formularea originală: Aceasta este problema – ce este ceea ce există? – în universalitatea ei, dincolo de despărțirea obiect-subiect; este tema fundamentală a filosofiei perene, aceea de a lua contact direct cu ceea ce cunoscătorul este în realitate şi care, până la urmă, este însăşi realitatea cunoscută. (Dumitriu, 1991, pp. 78-79 şi pp. 137-138)
Ca problematică în sine Mens mensura porneşte, inevibitabil, de la enigmaticul aforism ce ne-a parvinit de la Protagoras din Abdera – Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt în măsura în care sunt, al celor ce nu sunt în măsura în care nu sunt. Protagoras nu spune direct că gândirea este măsura tuturor lucrurilor, dar chiar şi aşa se înțelege clar că, de fapt, doar facultatea umană de a raționa reprezintă etalonul (instrumentul) la care ne raportăm atunci când emitem o judecată de valoare.17 Din perspectivă ontologică, omul are capacitatea de a conferi o măsură întregului ansamblu cosmic.18 Trebuie spus, totuşi, că nu orice individ uman este capabil de a săvârşi tot acest artificiu ci, în mod exclusiv, cel care a atins statutul de homo universalis19, cel care a realizat plenitudinea posibilităților stării umane şi, astfel, întrucât dă semne că a atins un nivel maxim de claritate a mentalului, el poate să atribuie o justă măsură realității. (Guénon, 2005, p. 228 şi 2008, pp. 269-280)
Dualitatea de tendințe Bonum (Bine, bucurie) – Malum (Rău, suferință) domină existența cosmică, acesta fiind o constantă universală omniprezentă; în tot acest cadru general al contrariilor, reprezentat uneori simbolic printr-o tablă de şah, homo universalis vine cu însuşirea sa inefabilă de a transcende realitatea care-i poate fi potrivnică, la un moment dat, şi ştie să-şi impună o conduită în armonie cu forțele exterioare astfel încât să obțină rezultatul preconizat; prin contrast, ignoranța este considerată a fi originea tuturor erorilor, rătăcirilor, exceselor şi a Răului, în genere.
Pe post de posibilă concluzie a lucrării sale, Anton Dumitriu ne arată nouă, tuturor, cu generozitate şi deplină convingere, Calea către zei – un parcurs inițiatic ce presupune un scop clar (atingerea statutului de homo universalis ca o stare de conştiință non-ordinară), precum şi o metodă consacrată, veche de când lumea dar şi cvasi-ignorată, oarecum, în lumea modernă. Calea către zei presupune, totodată, receptarea înțelepciunii, de către om, cu întreaga lui ființă; de aceea este nevoie de un prealabil katharsis (purificare), de o despătimire în raport cu cele lumeşti (non-ataşamentul) şi de o asceză (áskesis) temeinică şi perseverentă însemnând un exercițiu spiritual menit să asigure transcenderea ego-ului şi obținerea unei minți liniştite şi senine, aptă pentru o reflectare corectă a realității.
În fine, din ultimul capitol, cel intitulat Marile speranțe răzbate îngrijorarea autorului față de criza lumii noastre îndeobşte insensibilă la problematica Sinelui; răzbate, de asemenea, speranța într-o revenire la valorile tradiției umaniste. La nici un an de la publicarea cărții Homo universalis, tema referitoare la criza Occidentului va fi reluată şi adâncită în ultima sa lucrare. (Dumitriu, 1991, pp. 66-75) Cel pe care-l omagiem aici sui generis identifică şi o cauză a crizei, anume lipsa de preocupare a filosofiei moderne pentru a aşeza în centrul preocupărilor sale problema omului şi pentru a redeveni philosophia perennis – filosofia ca mod de viață. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte perfecționarea umană, Anton Dumitriu pledează pentru proclamarea unui ideal tradițional – homo universalis – ca stare limită de excelență, ca treaptă supremă a statutului de om. Inteligența umană este astăzi lipsită de un model, de un ideal spre care să tindă. Ea are posibilitatea de a construi lucruri absolute, cum s-a mai spus, ca teoreme matematice sau surprinderea unor raporturi de fapte şi idei, dar metoda dirijării ei în ansamblu a dispărut ca obiectiv. (p. 209)
Când omul îşi va da seama că are potențial în ceea ce priveşte activarea calităților de homo universalis se va trezi întru sacru şi devenire inițiatică; va realiza, totodată, că are o imensă responsabilitate față de umanitate şi față de destinul acesteia. Un astfel de individ uman capătă o nouă personalitate doar în momentul când realizează că trebuie să se perfecționeze şi, astfel, să evolueze sub aspect ontologic. Depăşirea (desăvârşirea, n.n.) înseamnă o luare de contact cu Principiul universal şi aceasta nu este decât un contact cu eternitatea… – spune profetic Anton Dumitriu în finalul lucrării sale.

 

 

Bibliografie
Aristotel – Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Cogălniceanu, Maria – Anton Dumitriu, un proscris triumfător, Ed. Limes, 2017;
Dumitriu, Anton – Jurnal de idei, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2014;
– Retrospective, Ed. Tehnică, 1991;
– Homo universalis. Încercare asupra naturii realității umane, Ed. Eminescu, 1990;
– Culturi eleate şi culturi heracleitice, Ed. Cartea românească, 1987;
– Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
– Philosophia mirabilis, Ed. Enciclopedică română, 1974;
– Istoria logicii, Ed. didactică şi pedagogică, 1969;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Guénon, René – Scurtă privire asupra inițierii, Ed. Herald, 2008;
– Marea triadă, Ed. Herald, 2005;
Scrima, André – Timpul rugului aprins, Ed. Humanitas, 2010;
Spinoza, Benedict – Etica, Ed. ştiințifică, 1957;
Vâlsan Michel – Omul universal. Islamul şi funcțiunea lui René Guénon, Ed. Herald, 2010;
Verescu, Ahile, Z. (coord.) – Discipoli guénonieni din România, Ed. Civitas, 2012;
Zecheru, Vasile – Calea regală şi cele 33 de trepte ale desăvârşirii, Ed. Herald, 2021;
* Bagavad-Gita, Ed. Herald, 2011.

 

 

Note
1 Spinoza, p. 129; citatul este consemnat de Anton Dumitriu în finalul prefeței sale la cartea Homo universalis.
2 Dumitriu, 1990, pp. 7-8.
3 Între acestea se remarcă în mod deosebit, prin exactitate şi sobrietate, biografia semnată de Mircea Arman în prefața sa la Jurnal de idei (vezi bibliografia).
4 Inițial, Anton Dumitriu şi-a intitulat cartea Homo excelsus.
5 Datată, 24 iunie 1952.
6 În Cuvânt de explicație la cartea Culturi eleate şi culturi heracleitice, Anton Dumitriu menționează că această lucrare este, de fapt, o ediție revizuită şi adăugită a eseului inițial, publicat în anul 1943.
7 Philosophia mirabilis (1974), Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică (1984), Culturi eleate şi culturi heracleitice (1987).
8 În limba franceză, Résumé şi în limba engleză, Abstract.
9 Anton Dumitriu menționează trei principalele înțelesuri ale acestui termen: (i) început, origine; (ii) punct de plecare, capăt, extremitate; (iii) comandă (primum movens), autoritate, putere. (pp. 61-62)
10 După Aristotel, Ființa este sesizată prin cunoaşterea universalelor şi se prezintă ca: (i) esență – ceea ce este; (ii) cantitate – mărimea; (iii) calitate – alcătuirea; (iv) relație – conexiunea; (v) loc – unde; (vi) timp – când; (vii) situație – în ce stare; (viii) posesie – ce conține; (ix) acțiunee – ce face; (x) pasiunee – ce suferă. (Dumitriu, 1974, p. 107)
11 Apă (Thales din Milet), Aer (Anaximene şi Diogenes din Apollonia), Foc (Hippasos din Matapont şi Heraklit din Efes), Pământ (Empedocle). De menționat că filosofia modernă nu a preluat ideea de Principii prime şi, de aici, varietatea indefinită a conceptelor şi categoriilor. (p. 50)
12 Termenul a fost tradus frecvent prin intelect, inteligență, rațiune. (p. 74)
13 Cine sunt eu? Ce este omul? (Zecheru, pp. 140-146)
14 Dictonul cartezian leagă filosofia modernă de cea antică dar aceasta nu 1-a condus pe Descartes şi succesorii săi la Noũs-ul suprem ci doar a sporit încrederea în capacitatea intelectului uman de a gândi, de a avea idei clare şi distincte şi deci, de a făuri unele certitudini. (Verescu, p. 199)
15 Lucian Blaga identifică şi el două forme de cunoaştere, una paradisiacă (obişnuită, logică, urmărind să determine şi să cerceteze obiectul cunoaşterii prin măsurare, cântărire), cealaltă luciferică (inițiatică, analogică, revelatorie, urmărind o elucidare intuitivă, prin experiere, a misterelor realității); în sanscrită, jnāna este cunoaşterea intuitivă a realității numenale iar vijnāna, cunoaşterea discursivă şi fenomenologică. (Bagavad-Gita, p. 211)
16 Ce este tot ceea ce este? Ce este realitatea în sine? Dar realitatea fenomenală?
17 Cogitare est metiri! – A cugeta este a măsura!
18 Mediator între Cer şi Pământ, reprezentat simbolic ca fiind raza Cercului (Guénon, 2005); prin aceea că raza leagă Centrul-Tatăl cu circumferința, manifestarea, se sugerează că …omul este măsura tuturor lucrurilor.
19 Om veritabil, perfect, întreg, întregit, integru, integral…

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg