De obicei biografiile literare, memoriile și le scriu oamenii ajunși la vârste înaintate, când au impresia sau convingerea chiar că viața lor este destul de ilustrativă, de edificatoare în privința reușitei sau a eșecului, pentru a oferi tinerilor suficiente argumente, pilde demne de urmat sau dimpotrivă, avertismente ca ei să nu repete asemenea greșeli etc. Pe Virgil Nemoianu însă, demonul confesiunii l-a încercat ceva mai devreme, când abia trecuse de patruzeci și cinci de ani – primele datări ale „excursiilor memorialistice” din Arhipelag interior (Editura Amarcord, Timișoara, 1994) se fixează în vara anului 1986 – nu atât pentru a vorbi despre mizeria unei lumi în care a trăit și s-a format, și nici pentru a elogia lumea occidentului liber, a Americii unde s-a stabilit împreună cu familia de vreo două decenii, oferindu-și experiența de viață ca un model de dizidență ce trebuie acum stimat și răsplătit (eventual) cu onoruri, cum – mărturisit sau nu – pretind alți intelectuali ce au decis a se salva de comunism prin practica autoexilării, a evadării și căutării unei alte… patrii (ubi bene, ibi patria!), ci din nevoia sinceră a mărturisirii de sine, a revederii întregii vieți din perspectiva unei continue năzuințe de împlinire individuală, umană, superioară, în cadrul generației sale, pe care o consideră, într-un fel, simptomatică, reprezentativă pentru impactul – cred că nu am înțeles greșit, eu însumi aparținând aceleiași generații în descrierea căreia mă regăsesc, deși n-am simțit niciodată nevoia de a pleca altundeva, de a părăsi măcar pământul natal al Transilvaniei – pe care îl trăiau tinerii crescuți sub zodia noii orânduiri sociale, dintre dezideratele lor spirituale și oferta mereu restrictivă, coercitivă, a aparatului de administrare a evoluției… umanitare în țară. Denunțarea coordonatelor existențiale ale acestei generații este tranșantă, lipsită de complexe și tocmai de aceea memorabilă: „…trecând prin galeriile memoriei, observ sub păturile de humă și gheață configurații sociale și individualități colorate, o lume vitală și diversă, foșnind și mișunând, cu intențiile și cu interesele ei. Generația asta (să zicem, acei care au intrat în facultate cam între 1954 și 1959, în a doua jumătate a deceniului 5 deci), se deosebește atât de cele anterioare, cât și de cele ulterioare. Acești tineri sunt primele serii care n-au mai cunoscut în chip nemijlocit, prin percepție proprie, România precomunistă și războiul, cei dintâi care au crescut și s-au format într-o ambianță totalitară, care erau legați de trecut mai ales prin memoria și narațiunea părintească […] Da, a fost aceasta prima generație a acomodării cu dictatura comunistă, dar această acomodare (căutată de ambele părți) era întemeiată pe o trează neîncredere reciprocă, pe o vigilentă pândă de ambele părți, pe o tensiune morocănoasă, ascunsă sub maniere politicoase. Lipsea în bună măsură din această generație acel idealism entuziast și chiar eroic al tinerilor români despre care s-a vorbit:
seriile anterioare nouă au dat mari contigente în închisori, cu mult spirit de sacrificiu și cu multă demnitate, după cum seriile care ne-au urmat cu trei decenii mai târziu au făcut o revoluție în toată puterea cuvântului. Impresia noastră, impresia mea era următoarea: Ni se oferea un pact – autonomie profesională, cu condiția de a abdica de la orice pretenții politice. O divizare a responsabilităților sociale și a beneficiilor de conducere, între guvernanți și profesioniști de care ei aveau totuși nevoie”.
Biografia lui Virgil Nemoianu, așa cum el însuși și-o face, ilustrează deplin ideea enunțată și din acest punct de vedere ea este întru totul profitabilă nu numai sub strictul aspect literar – scriitura degajată, cu descrieri și caracterizări exacte ale mediului, ale unor persoane și personalități, cu aprecieri pertinente de ordin politic și moral etc., dă evocării o marcă aparte de… subțirime intelectuală, într-un fals roman al realizării umane și profesionale (bildungsroman?!) ce se citește la un moment dat chiar cu pasiunea unei autentice proze de suspans (de aventură, în sensul elevat al noţiunii) – cât și sub acela de document de epocă. Virgil Nemoianu – fire neconformistă – refuză moda jurnalului propriu-zis, preferând formula evocării memorialistice, care îl prinde mai bine, de altfel, făcând ample descinderi în biografia părinților și a bunicilor (urmând filiera acestui păienjeniș de rubedenii pe care îl descifrează cu minuţiozitate, îți dai seama că avea dreptate cine zicea că în Ardeal și Banat toată lumea e în raport de „nemeșag” cu toată lumea) nu numai pentru a-și explica obârșia românească (pe un fir și sârbească, germană-italiană pe altul), declinând, oarecum amuzat, suspiciunea apartenenței sale semite („…pe la 14 ani mi s-a descoperit miopia și am început să port cu regularitate ochelari. Am început tot mai des să fiu «bănuit» că sunt evreu: gras, cu ochelari, nas coroiat și păr aspru, puțin creț, cu reflexe ușor roșcate, vorbitor de limbi străine și agitat intelectual, mă suprapuneam ușor cu portretul-robot schițat de antisemitul român de duzină și ținut parcă mereu la îndemână spre consultare de acesta. Câtă vreme am trăit în România, a planat asupra mea mereu această incertitudine care mi-era uneori comunicată fără înconjur, o dată de Eugen Barbu în proprie persoană”), ci pentru a realiza ample tablouri de epocă, din medii sociale diverse, într-o istorie națională specifică Banatului (el se revendică zonei geografice a Caransebeșului) și României în general, de finele secolului XIX și începutul secolului XX, în care familia sa, ce a dat numeroase personalități în elita obștei, a avut de suferit, fără menajamente după înscrierea țării pe făgașul socialismului („Mutarea de la Caransebeș la București s-a petrecut pur și simplu pentru că bunicii mei au lichidat gospodăria lor de la Caransebeș și s-au retras la țară. Atmosfera politică se înăsprise considerabil, începeau arestările, pentru un fost om politic ca bunicul meu nu era înțelept să rămână la locul «crimelor» sale. Între timp, tatăl meu ieșise din închisoare /cele vreo șase luni de investigație sub arest pentru bănuiala că ar fi sabotat livrările către Armata Roșie/. Părinții noștri au vândut casa în care nu locuiseră niciodată. Parte din venit au investit, cu pierdere, în bijuterii, parte au folosit pentru cheltuieli curente, căci între 1949 și 1955 tatăl meu nu a putut câștiga deloc, iar în rest s-a perindat prin efemere și nesatisfăcătoare servicii”).
Simptomatică pentru cei din generația lui Virgil Nemoianu este tocmai această căutare continuă, pe care el o descrie în detalii, a unui loc propriu în lume, al fiecăruia, un loc al liberei manifestări individuale, începând cu acel colțișor al său ce-l caută copilul în apartamentele supraaglomerate (celebrele locuințe comune), dominate de un haos al mișcării („Apartamentul acesta din Puccini, din Floreasca, oglindea în fond cum nu se poate mai fidel situația socială în țară. Se întemeia pe o deplină, pe o morbidă aproape, stabilitate, dar în interiorul său era în neîncetate roieli, forfote și peregrinări. Reașezările maniacale din lăuntrul său erau tot ale celulei deținuților, ale celor incapabili de schimbare reală, amputați de viitor. În interiorul acestei colcăieli îmi căutam în fond un spațiu al meu, o lume particulară, celebra jumătate de cameră despre care /aproape de aceeași vârstă cu mine/ vorbește Joseph Brodsky în amintirile lui despre o lume aproape identică cu a mea. Ca să mă aciuiesc cumva, alergam ca un cobai experimental printr-un mic labirint construit de vreun investigator crud și dibaci. Nu știam că va fi nevoie să fug bezmetic peste mări și țări ca să-mi găsesc un loc mai împăcat, dar poate că nici asta nu e decât un soi de alegorie a liniștii în locul final”), ce se regăsește apoi și în macrouniversul social al țării, unde, la fel, individul tatonează fel de fel de variante existențiale pentru a dobândi un anume statut de independență și de certitudine asupra sinelui. Interesante în acest sens apar referirile la mediul universitar bucureștean, la ambianța camaraderească a foștilor cerchiști de la Sibiu, pe care îi frecventează, regăsiți în limita unei pseudo-obscurități literare bucureștene, dar recunoscând fără… false politețuri, ceea ce alți expatriați de mai dinainte contestă cu nedreptate, anume faptul că în formarea culturală, de o bună ținută, a generațiilor de după ’50, ponderea au avut-o intelectualii noștri, profesorii rămași acasă, în căutarea unei pactizări confortabile cu diavolul, cum zice Petru Dumitriu, și pe care nu trebuie să-i învinuim cu brutalitate de colaboraționism, cum face Virgil Ierunca, bunăoară („De fapt, când am intrat la filologie, acolo era un loc straniu de hibrid. Abundau figuri ideologice, politruci fără substanță – Novicov, Kovary, Vicu Mândra, Diaconescu și nu mai știu câți alții. Dar, în același timp se mențineau la diferite catedre: Vianu, la universală, cu echipa sa de lectori /în primul rând Papu, Dumitrescu-Bușulenga și Vera Călin/, apoi la alte catedre de specialitate Iordan, Rosetti, Mihai Pop, Ivașcu și Cornea. Până și lui George Călinescu i se îngăduia la rare intervale să țină câte un curs special, flancat la catedră de diverși politruci, pe care îi tot ironiza subțire în timpul prelegerilor, spre hazul general al publicului ce umplea amfiteatrele. Cea mai bună catedră era cea de limbi și literaturi clasice, cu o splendidă echipă de tineri /Poghirc și Nasta, Fischer, Creția și Fugariu și încă destui alții în jurul bătrânului Frenkian și sub ochiul «vigilent» al lui Al. Graur/. Mai erau figuri luminoase risipite pe ici pe acolo. Pentru mine, Vianu întruchipa respectabilitatea academică și prestanța profesorală” etc.).
Desigur, o bună parte a memorialului se ocupă tocmai de condiția intelectualului român în acești ani, așa cum el însuși o resimte, apăsătoare, obtuză, de sub presiunea căreia se impunea neapărat o ieșire salvatoare. Virgil Nemoianu o găsește în opțiunea pentru stabilirea în Statele Unite, unde își continuă cariera universitară începută la București, nu fără a avea nostalgii firești față de locurile rămase în urmă, ale adolescenței și tinereții: „În timpul acestei depășiri, dacă depășire a fost, m-am putut bucura în anii facultății de un oraș fermecător încă (mai târziu spuneam că am față de București o «afecțiune antropofagă»). Contururi cenușii, zgâriate și neîmbietoare avea el, acel București, dar, în mintea mea, ele erau învăluite și estompate într-o ceață de multiple culori delicate și pastelate, ca într-o pânză de bătrânețe a lui Renoir. Toamna din sudul României, revărsată leneș peste străzi, cu aer bogat, multicolor, blând, gros și învăluitor, cu covor de frunze, se putea savura ca o cremă la Șosea, la Kisseleff. Nopțile de vară fierbinți, puțin disperate în zăpușeala lor desfrânată, te puteau captura și împinge în demență. La miezul nopții, pe străzi pustii, Bucureștiul părea mai adevărat și mai frumos. Câteva ierni, mai cu seamă din anii copilăriei, rămân memorabile: troiene și nămeți ajungând până aproape de balcoanele primului etaj, zidurile înalte de zăpadă înghețată între care era croită și eliberată linia tramvaiului, străzile transformate în patinoar. Urmăream înflorirea magnoliilor în cutare curte, cam la colț Polonă cu Romană, ascultam strigătele copiilor după-amiaza” ș.a.m.d.).
Cartea lui Virgil Nemoianu este una dintre cele mai pasionante de acest fel scrise în anii din urmă la noi; o bună literatură memorialistică, de o sinceritate cuceritoare și de un farmec al relatării faptelor, caracterizat printr-o seninătate și destindere aparte, ce țin, la urma urmelor de calitatea umană a autorului, nealterată și nealterabilă sub presiunea unor inevitabile dezamăgiri.