Istoria legendară a masoneriei nu se mai predă astăzi aspiranţilor. Între altele, aceasta menţiona că înainte de potopul din care doar Noe şi ai lui au supraviețuit, întreaga cunoaştere acumulată până la acel moment ar fi fost consemnată pe două coloane spre a putea fi astfel transmisă viitorimii. Prima dintre aceste coloane a fost găsită de Hermes – strănepotul lui Noe – cel care este creditat cu titulatura de fondator al Ars alchimica. Învăţăturile cu Hermes s-au născut în Alexandria Egiptului, cu trei secole înainte de Iisus Christos. În acele timpuri, la Alexandria funcţiona un veritabil creuzet al spiritualităţii universale unde se întâlneau egiptenii, evreii, persanii, fenicienii și grecii pentru a-şi transmite unii altora învăţăturile şi, desigur, înalta cunoaştere. Mai târziu, au trecut pe acolo romanii, arabii, cruciații și bizantinii care, și ei, căutau acea misterioasă înţelepciune atribuită lui Hermes-Thoth, tatăl tuturor peregrinilor întru Lumină și Adevăr (Vibert, L. – 2014 şi Mackey, A.G. – 2017)
Legenda mai spune că cea de-a doua coloană ar fi fost descoperită de către Pitagora despre care știm din diverse scrieri antice că a fost un mare inițiat, întemeietor al aritmosofiei și al doctrinei protomasonice bazată pe revelarea constantelor cosmice așa cum ne parvin acestea din geometrie. După potop și după ce viaţa şi-a reluat cursul firesc, cei doi mari inițiați au descifrat textele gravate pe coloane şi au înfiinţat cele două tradiţii iniţiatice – alchimia şi masoneria – care, în timp, cum vom arăta în continuare, au ajuns şi la popoarele din vestul Europei. Astfel, celui ce vrea să cunoască Tradiţia şi a formelor concrete prin care aceasta s-a manifestat în lume, legenda îi va indica o potecă îngustă ce coboară încet, dar sigur, înspre străfundurile istoriei omenirii și ale spiritualității, în egală măsură.
Teza continuităţii Tradiţiei prin transformarea unei structuri iniţiatice în alta nu poate fi susţinută cu documente și considerații de necontestat; în acelaşi timp, nici teza contrarie nu poate fi temeinic argumentată. Din aceste rațiuni, dar şi pentru că istoria fenomenului inițiatic scoate la lumină numeroase cazuri în care un ordin sacramental nou înfiinţat preia, printr-o subtilă și insesizabilă trasvazare, anumite elemente și instrumente din doctrinele ezoterice anterioare, cei care cercetează Tradiţia operează frecvent cu ipoteze, interpretări şi, din păcate, doar cu frânturi de adevăr. În această logică, înalta cunoaştere pe care o stăpânea Solomon, de pildă, pare a fi vizibil descendentă din cea egipteană şi din cea feniciană, deopotrivă. Pe de altă parte, constatăm că, în mod misterios, acele mituri despre Solomon (venerabilul) şi Hiram (maestrul) par să aibă legătură fraternitatea pitagoreică și apoi, cu acele Collegia Fabrorum romane, Steinmetzen-ul german și Compagnonnage-ul francez, dar şi cu masoneria din timpurile moderne. În mod paradoxal, toți cercetătorii fenomenului inițiatic au constatat numeroase asemănări între procesul intern specific din cadrul unui atelier masonic și ceea ce se întâmpla în acele confrerii și ghilde enumerate mai sus (Maestrul Z & Discipolul A, – 2015, pp. 95-104).
Potrivit datelor istorice, masoneria aceasta speculativă, cu Mari Loji şi cu Loja pe post de Maestru, s-a născut în anul 1717; în prezent, toţi istoricii și, cu deosebire, cei cărora le lipsește echipamentul inițiatic insistă asupra acestui moment. Pentru toţi ceilalți, puțini la număr, este clar însă că masoneria a existat cu mult înainte de acest moment, desigur într-o formulă fiinţială şi organizatorică diferită. Practic anul menţionat marchează doar momentul în care s-a născut Marea Lojă a Londrei prin unirea a patru ateliere masonice. Cu toate acestea, multe grupări din acea vreme au rămas în afara noii structuri. Există, de altfel, chiar şi unele înscrisuri referitoare la vechile ateliere ale masonilor care lucrau în mod regular cu mult înainte de anul menționat. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, în aceste loji operative ale zidarilor și cioplitorilor în piatră, au început să între oameni rafinaţi, foarte culţi, alchimişti precum Robert Moray More şi Elias Ashmole. Poate că, în mod voit, alchimiştii au pătruns în masoneria operativă, tocmai pentru a determina o renaştere a spiritului iniţiatic sau, de ce nu, poate că au fost doar niște inițiative individuale izolate; cu certitudine, nu vom putea şti întreg adevărul în această materie subtilă. Constatăm doar, pentru acea perioadă, un aflux al intelectualilor de marcă, preocupaţi de alchimie şi rozacrucianism spre a se înfrăţi, în mod inexplicabil, cu acei zidarii cu palma groasă pentru care întovărăşirea constituia legea supremă.
O posibilă explicație a acestei stări de fapt poate fi aceea potrivit căreia masonii operativi păstrau o formă arhaic-originară de companionaj şi aveau un ritual autentic cu numeroase referiri la sacru şi la îndumnezeirea omului. Ei aveau, de asemenea, o simbolistică anume calificată pentru a transmite influenţa spirituală, precum şi numeroase parole / semne de recunoaştere și alte secrete specifice. Masonii operativi păstrau cu sfințenie, ca valoare supremă, spiritul de frăţietate şi întrajutorare – întovărăşirea ancestrală bazată pe practicarea unei meserii. Lucrând de secole la înălţarea catedralelor din Occident, zidarii operativi au fost în contact cu mulți călugări erudiţi şi luminaţi şi, mai mult ca sigur, o parte din această lumină s-a răsfrânt benefic asupra lor. Tocmai de aceea, vom sublinia aici că în ritualurile masonilor operativi existau numeroase referiri la planul celest și la acele revelații din geometrie, devenite clasice, prin care se transmit aspirantului, cu atâta eficacitate, fiorul ordinii cosmice și al intenționalității divine.
Lojile lucrătorilor operativi erau alcătuite din ucenici şi calfe, singurul maestru fiind cel împuternicit să conducă atelierul. Din când în când, după ce acesta părăsea planul fizic, o calfă devenea maestru (nu ştim cum) şi astfel prelua conducerea atelierului. Venerabilul era, în acele vremuri, maestrul suveran al Lojei, Maestrul cu majuscule. Chiar dacă nu există suficiente dovezi, acest mediu iniţiatic tradiţional pare să fie portaltoiul care a susţinut și acceptat masoneria speculativă din zilele noastre. Vechea (antică) masonerie operativă, cea care a cioplit cu asiduitate piatra şi a zidit catedralele Apusului, deţinea o formă proprie şi încifrată de sacralitate profundă şi tradiţională ce se oglindea în munca şi conduita adepţilor. Cu doctrina lor specială despre întrajutorare, smerenie şi onestitate, masoneria operativă este, ceea ce am putea numi aici, portaltoiul masoneriei moderne. Altoiul trebuie căutat în altă parte, mai precis, în alchimie. Multe din noţiunile, alegoriile şi metaforele pe care le descifrăm astăzi în masonerie ne parvin din limbajul alchimic. Dar, în fond, cine erau acești alchimişti? Cunoaştem despre ei numeroase legende, au rămas cărţi şi chiar unele rezultate concrete de pe urma cercetărilor întreprinse de către aceştia (medicamente, parfumuri, vopsele etc.). Nu ştim însă mai nimic despre ritualurile lor şi măiestria alchimică, în sine.
Alchimistul trebuia să deţină un laborator propriu unde să se retragă şi să lucreze la producerea aurului. Exista o întreagă poveste în jurul acestei legende despre transformarea plumbului în aur. De fapt, era vorba despre o devenire a alchimistului, o metamorfozare pe care el trebuia s-o parcurgă în linişte, în tăcere şi în întunericul laboratorului. Aspirantul trudea să înfăptuiască nunta alchimică (unirea intelectului cu emoţionalul) pe care, mult mai târziu o va explica pe larg fondatorul psihologiei analitice (Jung, C. G. – 2006).
Întreaga simbolistică a alchimiştilor oculta această lucrare sacră ce se consuma la propriu în interiorul trăitorului, ea fiind din acest motiv, profund indicibilă şi netransmisibilă. Rebisul, cel cu două capete, unul de femeie, celălalt de bărbat, cu echerul în mâna stângă şi compasul în ceas dreaptă, este un simbol alchimic atribuit lui Basile Valentin – călugăr alchimist din secolul al XV-lea. Mai târziu, peste cele două capete (Regele şi Regina) era aşezată o singură coroană întruchipând unitatea fiinţei umane. Ce poate simboliza acest umanoid straniu, cu două capete, decât că, într-un singur trup sălăşluiesc două instanţe, una feminină şi cealaltă masculină (Anima şi Animus, cum le va denumi Jung); partea feminină are legătură cu inima şi cu sufletul / materia (echerul), cea masculină are legătură cu spiritualul / intelectul (compasul).
Mesajul abscons al acestor reprezentări alchimice este perfect vizibil și actual, inclusiv în cadrul simbolisticii masonice. Aşadar, acest mesaj ar putea fi: “Frate, tu trebuia să înfăptuieşti, în tine, nunta alchimică! Fiinţa ta va rămâne veşnic dezbinată dacă nu reuşeşti această lucrare lăuntrică. Bărbatul profan nu recunoaşte în sine partea lui feminină pentru că nu a identificat-o şi nu a asimilat-o încă. Tu eşti jumătate femeie, jumătate bărbat: în plan subtil, eşti androgin sau hermafrodit; așa era Adam-ul primordial – complet, întreg, perfect. Ca să ajungi la acest nivel, trebuie să uneşti partea ta masculină cu cea feminină sub o singură coroană (decizie, voinţă). În caz contrar, rămâi un spirit dezbinat; pentru că n-ai reuşit să devii întreg (integru, integral), mereu se va rupe ceva din tine, vei rămâne tranzacţional și neîmplinit. Nu poţi să fii „perfect” decât la figurat, poţi însă să te întregeşti atâta vreme cât eşti încă viu şi funcţional, în această lume, însuşindu-ţi un raţionament iniţiatic superior celui profan, comun.”
În Europa, toată istoria alchimiei durează aproximativ cinci-şase secole, până în jurul anului 1700, când interesul dispare brusc, tot aşa cum a şi apărut, de altfel. Dar, atenţie, precum pasărea Phoenix, doctrina alchimică renăştea în cadrul masoneriei speculative ce tocmai se năştea în acea perioadă. O interesantă ilustrare, în acest sens, ne este furnizată într-o analiză asupra gradelor înalte care, între altele, evidențiază numeroasele elementele alchimice încorporate în doctrina masonică actuală. În concluzie: „Înrudirea dintre alchimie şi francmasonerie nu este o iluzie. Este doar un tezaur prost exploatat. Studiul şi cunoaşterea legăturilor dintre simbolurile utile ale acestor două tradiţii spirituale, nedogmatice, sunt susceptibile a ne lumina asupra sensurilor pe care le putem conferi unui ordin iniţiatic din secolul XXI care-şi caută reperele spirituale” (Piau, G. – 2009, p. 421).
Imensa ocultare alchimică, întinsă pe mai multe secole, a ajutat la învăluirea Adevărului transmis în forma sa tradiţională, din treaptă în treaptă. Sub acoperirea că încercau să transforme plumbul în aur, alchimiştii s-au sustras suspiciunilor și investigațiilor Inchiziţiei. Numeroase alte credinţe tradiţionale provenite din negura istoriei nu au putut evita represiunea religiei oficiale şi astfel, au dispărut definitiv, fiind desigur, „ajutate” în acest sens. De fapt, cine înfiinţează masoneria modernă în anul 1717? Ei bine, alchimişti şi rozacrucieni (aceştia din urmă provenind tot din hermetismul originar); dintre cei mai importanţi promotori îi putem amintim pe Isaac Newton şi pe John Theophilus Desaguliers. La acel moment, acești marii savanţi ai epocii, membri ai Royal Society, dovedeau o înţelegere superioară cu privire la sacru și la problematica iniţiatică. Ca o concluzie parțială, s-ar putea spune aici că naşterea masoneriei speculative rămâne învăluită în mister, ca şi naşterea legendei fundamentale, cea referitoare la uciderea și învierea lui Hiram Abif, de altfel (Verlet, L. – 2007).
Hermetismul şi alchimia par a fi crescute dintr-o tulpină comună. Poate că alchimia este cea mai veche şi mai universală dintre toate spiritualităţile cu conținut inițiatic. Există o alchimie de origine chineză de acum 5000 de ani, o alchimie sumeriană, aşa cum există şi altele, toate având în comun faptul că trimit la o devenire a omului, la o metamorfozare (schimbarea la faţă este tot o transformare, ca şi perfecţionarea masonică, de altfel). După ce va fi înţeles cine este el cu adevărat și după ce se va fi delimitat de toate iluziile şi prejudecăţile, un alchimist veritabil se va întreba: „ce am eu acum de făcut, în continuare?” Astfel, personajul nostru generic va înțelege că trebuie să găsească un maestru adevărat (sau poate acesta îl va găsi pe aspirant) care să-l înveţe (să-i dea metoda) cum să parcurgă devenirea de care vorbeam, Opera magna.
Revenind la hermetismul alexandrin – o şcoală extraordinară care a dat numeroși filozofi şi iluminaţi la acea vreme – mai putem constata că, de fapt, tezele sale specifice se împleteau cu învăţătura de sorgine elenă, aceasta din urmă constituind, cumva, baza teoretică a devenirii pe care o aveau în vedere adepții pentru atingerea statutului de om întreg, om veritabil. Perfecţionarea masonică este, în esență, se urmărește tot o metamorfozare lăuntrică, profundă şi ireversibilă. Înainte de alchimişti şi legenda lor a lucrat aici o altă legendă, cea despre Lâna de aur (Toison d’Or) şi argonauţii lui Iason. În muzeele din Franța și Ţările de Jos, sunt numeroase tablouri înfăţişând figuri nobiliare din secolele XIII-XIV purtând colanul acestui Ordin cu un miel de aur ca pandantiv, legat în dreptul plexului solar și simbolizând Lumina interioară. Tot astfel cum și francmasonii caută Cuvântul Pierdut, în acele timpuri, argonauţii căutau Lâna de aur, cavalerii din Evul Mediu căutau Sfântul Graal, iar alchimiştii căutau să transforme plumbul în aur.
În sinteză, putem consemna că, în tot acest periplu al măștilor Tradiției, există așadar, un robust portaltoi pe care a fost răsădită ramura alchimică şi apoi, încă o ramură, cea provenită din Kabbala ebraică. La gradele înalte, vom remarca, de asemenea, un alt ingredient de acest fel se va fi constituit din fărâme provenite din legendele cavalereşti medievale. În final, putem de asemenea, să convenim privind natura sincretică a doctrinei masonice actuate, caracterizată prin eclectism excesiv și, pe alocuri, carențe de fundamentare.

Bibliografie
Dalea, I. G. (2014) – Documente constitutive ale Francmasoneriei, Ed. Arcana, Timişoara
Jung, C. G. (2006) – Opere complete, vol. 14/3, Ed. Trei, București.
Mackey, A.G. (2017) – Istoria Francmasoneriei, Ed. Herald, București.
Maestrul Z & Discipolul A, (2015) – Ars moriendi, Ed. Herald, București.
Piau, G. (2009) – Initianion maçonnique et symbolisme alchimique, Ed. Véga, Paris..
Verlet, L. (2007) – Cufărul lui Newton, Ed. Nemira.
Vibert, L. (2014) – Masoneria înainte de apariţia Marilor Loji, Ed. Nemira, București.