Critica literară, pe care de regulă ne-o închipuim unitară prin problematica și obiectivele ei, are totuși mai multe întruchipări sau feluri de a fi, precum critica istorico-literară, critica descriptivă, filologică, tematologică, exegetică, critica de concept, critica evaluatoare etc.
Dintre toate aceste tipologii, un interes deosebit îl prezintă critica de concept sau critica artei poetice a poeziei, care este, în fond, estetica poeziei. Și este în firea lucrurilor ca unul dintre obiectivele criticii literare să fie acela de a revela arta poetică sau conceptul unui gen literar sau al altuia, așadar conceptul poeziei, al prozei, al dramei etc.
Critica de concept se preocupă însă și de stabilirea conceptului pe care îl au operele autorilor de gen, așadar operele autorilor de poezie, de proză, de dramă etc., concept care poate fi mai apropiat sau mai depărtat de genul respectiv.
În măsura în care stabilește și descrie, pe de o parte, conceptul de gen literar, iar pe de altă parte, conceptul operei de autor al unui gen sau al altuia, critica literară se configurează și definește, fie ca o critică de concept a genului (critica artei literare de gen), fie ca o critică a operei literare de gen a unor autori.
Atunci când are ca obiect poezia, critica literară caută să stabilească atât conceptul poeziei, în general, deci conceptul genului poetic, cât și conceptul poeziei de autor, așadar conceptul poeziei lui Baudelaire, Rimbaud, Trakl, Esenin, Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Minulescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc.
Dar ce este conceptul poeziei, pentru ca el să nu rămână o noțiune abstractă? Conceptul, arta poetică sau estetica poeziei se constituie dintr-un set unitar și relativ stabil de trăsături sau principii (norme) poetice estetice, în temeiul cărora poetul autentic creează poezia de valoare.
Trăsăturile sau principiile (normele) poetice estetice sunt, așadar, principiile de valoare ale poeziei, în sensul că ele oferă valoare poeziei însăși. Prezența sau absența principiilor poetice estetice în textul lingvistic ne arată că textul în cauză este o poezie de valoare sau nu este.
În ceea ce privește conceptul poeziei de autor, acesta ar trebui să fie modul personal, original, în care un autor sau altul înțelege și exprimă poezia de valoare, genul poetic sau conceptul de gen poetic.
În cele de mai jos, voi prezenta modul în care critica literară a înțeles poezia lui Eminescu din punctul de vedere al conceptului sau a artei sale poetice.

 

Arta poetică eminesciană în viziunea lui Titu Maiorescu sau despre „ideea emoțională” și „forma frumoasă”

 

Una dintre primele încercări avizate de a schița arta poetică sau conceptul poeziei lui Eminescu îi aparține lui Titu Maiorescu, iar ea se află în articolul Eminescu și poeziile lui, publicat de critic în Convorbiri literare, în anul 1889 (conf. 1).
Pentru Maiorescu, specificul poeziei lui Eminescu constă, pe de o parte, în calitatea superioară a fondului ideatic, iar pe de altă parte, în „forma frumoasă”.
Ceea ce contează mai întâi este „cuprinsul ideal”, „bogăția intelectuală”, „bogăția de idei, care înalță toată simțirea lui (căci nu ideea rece, ci ideea emoțională face pe poet)”, spune criticul.
Vorbind despre „cuprinsul ideal”, „bogăția intelectuală” sau „bogăția de idei” a poeziei lui Eminescu, Titu Maiorescu remarcă, așadar, faptul că aceste idei nu sunt idei reci, ca în orice alt discurs, ci „idei emoționale”. (s.m.). Ideile emoționale mai sunt punctate și în următorul fragment:
„Poetul e din naștere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naștere la adevăratul poet nu e dispoziția pentru forma goală a ritmului și a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetate și simțire omenească, pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoțională (s.m.) spre a se înfățișa în forma frumosului.” (1).

Tocmai ideea emoțională a fost aceea care a rezonat în cititorii poeziei lui Eminescu: „Și ei au simțit în felul lor ceea ce a simțit Eminescu, în emoțiunea lui își regăsesc emoțiunea lor.” Astfel, „poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, el trăiește de acum înainte în viața poporului său.”
La eficiența artistică sau estetică a poeziei eminesciene mai contribuie, observă Maiorescu, și „forma frumoasă”, deci versificația, care constituie, crede criticul, „partea cea mai sugestivă în opera lui”. Și totuși, în articolul citat mai sus criticul remarcă faptul că volumul Poesii (1883) semnat de Eminescu prezintă o serie de imperfecțiuni, precum „contururile tremurânde ale descrierilor (…), lipsa de claritate a gândirii, greșeli în accentul ritmic și în rime (…)”. Toate aceste defecte au fost însă posibile pentru că „volumul în care sunt adunate poeziile sale nu este publicat de el însuși” și pentru că poetul nu s-a preocupat de îndreptarea greșelilor. În plus, cu privire la poeziile pe care i le-a editat lui Eminescu, criticul afirmă că „nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele la o parte”.
Așadar, Maiorescu a lăsat cu bună știință la vedere greșelile lui Eminescu, pentru că „nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele la o parte”. Este aici un cinism, care nu-i face cinste criticului; un cinism care se vrea camuflat de respectul (?) pe care criticul i-l purta lui Eminescu.
Cu toate aceste imperfecțiuni, multe dintre ele tipografice, observăm că principiul „formei frumoase” sau al „formei frumosului” rămâne totuși valabil în poezia lui Eminescu, pentru că majoritatea poeziilor sale lirice antume, deci poeziile publicate chiar de Eminescu, sunt împlinite din punct de vedere formal. Pe de altă parte, „ideile emoționale” (Maiorescu) răzbat chiar și în poeziile defectuoase formal… Mai multe greșeli formale de ritm și rimă întâlnim însă în poezia postumă, pe care poetul nu a publicat-o tocmai pentru că aceasta nu era încheiată artistic.
La sfârșitul acestei scurte prezentări a artei poetice, a conceptului sau a esteticii poeziei lui Eminescu, iată și profeția pe care Titu Maiorescu o face cu privire la poet:
„Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești.” (ibid.).

 

G. Ibrăileanu: „în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern”

 

În cele câteva articole pe care le publică, fie ca articole independente, fie ca prefețe la edițiile de poezie Eminescu pe care le întocmește, G. Ibrăileanu face considerații pertinente asupra poeziei poetului „nepereche”, după vorba lui Călinescu.
De pildă, în articolul Mihai Eminescu, publicat în Viața românească (an XII, nr. 10, decembrie 1920), cuprins mai târziu în vol. Studii literare (2, 1986, p.p. 84-93), criticul afirmă că poezia lui Eminescu continuă să fie actuală, împotriva curentelor literare apărute între timp și ne sugerează că această actualitate este furnizată de caracterul liric al poeziei, de „sentimente (…) concrete, vii și tulburătoare”.
În poezia lui Eminescu, lirismul este fundamental. De aceea, „avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern.” Ideile poeziei lui Eminescu sunt idei lirice, sunt „o formă a acestei emotivități, emoția față cu viața și cu natura, spaima lui în fața realității tangibile și intangibile – pesimismul său. Imaginația este seva supusă a sentimentului. Ea nu are alt rol decât să exprime sentimentul”, „starea emoțională” sau „emotivitatea”, spune Ibrăileanu.
G. Ibrăileanu înregistrează și alte constante sau trăsături ale poeziei lui Eminescu, alături de imaginație și lirism, sentiment ori stare emoțională, afirmând că emotivitatea poeziei lui Eminescu „a avut nevoie de imagini sugestive, de puncte de vedere înalte și de sonorități de formă. Altmintrelea, ea ar fi rămas zadarnică, oarbă, mută, ca la cei mai mulți dintre noi. Și sufletul lui Eminescu a fost destul de bogat pentru toate. Eminescu a fost un organism complect. A avut totul, toată gama senzațiilor, imaginația complectă, inteligența înaltă. El a concentrat în sine vârstele omenirii și vârstele omului. Emotiv și imaginativ ca un primitiv, naiv și curios ca un copil, nou în fața universului, el a fost în același timp înarmat de cunoștinți ca un învățat și (a fost un) abstractor de idei ca un metafizician.” (ibid, p.m.)
Așadar, arta poetică a poeziei lui Eminescu se constituie din lirism (sentimente, „stare emoțională”, „emotivitate”), „imagini sugestive”, „puncte de vedere înalte” (idei înalte, p.m.) și „sonorități de formă”, adică versificație muzicală.
După cum vedem, în această structură a poeziei lui Eminescu regăsim arta poetică descrisă de către Titu Maiorescu – „ideile emoționale” și „forma frumoasă”, deci versificația. În viziunea lui Ibrăileanu apar, în plus, „imaginile sugestive” și este întărită importanța emotivității, despre care criticul afirmă că „este răspunsul nostru, reacțiunea noastră la impresiile lumii din afară. Emotivitatea noastră este în întregime eu (…)” și tocmai de aceea noi, cititorii, ne regăsim în poezia eminesciană.
În prefața la ediția Ibrăileanu a poeziilor lui Eminescu, numită „«Postumele» lui Eminescu” (1901), criticul se arată nemulțumit de faptul că poetul este evaluat adesea în funcție de poeziile sale postume, deși acestea nu sunt cele mai importante sau mai reușite creații poetice ale sale: „Dar «postumele» de după 1870, din perioada sa de strălucire, și care-s așa de inferioare poeziilor publicate de el în aceeași vreme, sunt, evident, aruncări pe hârtie, impresii și note, dacă voiți, bucăți la care nu a lucrat cu tot dinadinsul, în care el n-a pus toată arta de care era capabil. Există unele, ca Demonism, care nu sunt măcar versificate”. De fapt, poeziile postume se aflau în lucru, erau neîncheiate artistic și tocmai de aceea poetul nici nu le-a acordat girul publicării în presa culturală a vremii sau în volum.
Poeziile postume „pot fi considerate ca material poetic” (ibid.), spune Ibrăileanu, pentru că Eminescu extrăgea din ele imagini, versuri, strofe, din care alcătuia alte poeme, pe care le finaliza artistic și le publica: „Acest material i-a servit pentru acele poezii definitive în care își exprimă sentimentele sub specie aeternitatis, în care cel mai liric poet al nostru, și deci cel mai individualist, ne dă, totuși, sufletul omenesc în general, ceea ce e etern și universal în sentimentele omenești.” Ibrăileanu vorbește aici despre poezia lirică a lui Eminescu și insistă asupra valorii pe care ea o are. Dar criticul remarcă și caracterul artistic general al acestei poezii:
„Predecesorii săi sunt atât de puțin artiști, și Eminescu este un atât de mare artist! El a moștenit atât de puțin și a creat atât de enorm de mult! (…) Eminescu (…) este (…) evoluția literaturii române însăși, de la Alecsandri-Bolintineanu până la Eminescu (…).” (ibid.)
Meritul lui Eminescu este cu atât mai mare cu cât el s-a ivit într-un mediu poetic modest, într-o literatură foarte tânără, de la care nu a avut de învățat decât puține lucruri, așa încât „limba lui poetică, stilul lui, arta lui sunt făurite de el pe de-a-ntregul”, afirmă Ibrăileanu în articolul Eminescu, care este prefața la volumul Mihai Eminescu, Poezii (Editura Națională S. Ciornei, București, fără an, conf. Gh. Ciompec, 3, vol. I, p. 95), volum întocmit chiar de critic. De fapt, Ibrăileanu ne asigură că Eminescu a făcut în literatura (poezia) noastră o „săritură”, deci un salt:
„această revoluție, această schimbare «catastrofală», cum se zice în geologie, a poeziei române, apariția ca din nimic a acestei poezii geniale este faptul unui fiu de vechil, unui autodidact, unui provincial crescut într-un mediu intelectual absolut inferior, venit abia la douăzeci de ani în contact, pentru puțin timp, cu mediul european, la Viena și Berlin (…). El, vagabondul, lipsit de diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne”. (ibid., p. 96)
Așadar, nivelul înalt la care a ajuns poezia lirică a lui Eminescu este în primul rând rezultatul personalității creatoare a lui Eminescu, al harului său special, și abia apoi al influențelor venite din mediul cultural românesc sau străin. Pentru că același mediu și aceleași surse culturale le-au avut și alți poeți contemporani lui Eminescu, însă ei nu au produs o poezie atât de vibrantă și nu au revoluționat, asemenea lui, poezia vremii lor. Dacă nu ar fi fost Eminescu, atunci critica literară ne-ar fi asigurat că cel mai mare poet român al secolului al XIX-lea este Vasile Alecsandri… Care nu este nicidecum un mare poet.

 

G. Călinescu, despre poezia postumă și poezia lirică antumă, două poezii eminesciene de calități diferite

 

În ansamblul poeziei lui Eminescu, G. Călinescu face distincție între poezia postumă și poezia lirică antumă, considerându-le tipologii poetice de calități diferite. Să urmărim mai întâi ce calitate are pentru critic poezia postumă:
„Cercetarea manuscriselor întreprinsă de noi a schimbat apoi cu totul configurația de până acum a operei eminesciene (…). Am intrat adânc în această operă eminesciană necunoscută sau puțin cunoscută (…), luând și reluând, pentru a împrieteni pe cititor cu adevărata față a lui Eminescu.” (G. Călinescu, în postfața celui de-al doilea volum din Opera lui Mihai Eminescu, din seria celor cinci volume editate de Cultura Națională, 1932 – 1936, citat de Gh. Ciompec în 3, vol. II, p. 18, s.m.).
Prin „cercetarea manuscriselor” Călinescu înțelege, aici, cercetarea operelor/poemelor postume. Aceste opere literare/poetice postume constituie pentru critic „adevărata față a lui Eminescu”, adică opera sa autentică sau de valoare. Așadar, poezia postumă a lui Eminescu, care este alcătuită din poeziile prozaice lungi și dramele în versuri, reprezintă „adevărata față a lui Eminescu”, deci ea este, pentru criticul G. Călinescu, o poezie de valoare.
În același studiu, Opera lui Mihai Eminescu, ediția a II-a, G. Călinescu evaluează și poezia lirică antumă:
„Față de mormanul de planuri și încercări inedite, cele mai multe de dramă (azi opera poetică postumă, p.m.), față de o așa uriașă voință de creație, opera rămasă, alcătuită mai ales din scurte poezii (antume, p.m.) e neînsemnată. Eminescu, mort sufletește la 33 de ani, nu apucase a arunca din spiritul său decât firimituri, sclipitoare firimituri.” (4, vol. I, ediția a II-a, p. 331, s.m.).
„Eminescu, mort sufletește la 33 de ani, nu apucase a arunca din spiritul său”, deci nu apucase să scrie și să publice în presa literară a vremii și în ediția princeps, Poesii (1884), alcătuită de Titu Maiorescu, „decât firimituri, sclipitoare firimituri”, deci poezii scurte „neînsemnate”, modeste. Aceste „scurte poezii”, considerate de către Călinescu modeste, sunt poeziile lirice antume. Despre poezia lirică antumă Călinescu mai afirmă că ea „e așa de firavă în volum, față de ceea ce (poetul, p.m.) plănuia în tăcere”, deci față de poezia ajunsă în final postumă…
În concluzie, acordând valoare poeziei postume, care reprezintă „adevărata față a lui Eminescu”, și socotind totodată că poezia lirică antumă este o poezie medie sau modestă, G. Călinescu evaluează cele două tipologii poetice eminesciene în mod eronat, pentru că valoarea lor reală este exact inversă: poezia postumă, constituită din poeziile prozaice lungi și dramele în versuri, este o poezie de valoare medie, uneori chiar modestă, iar poezia lirică antumă este de regulă o poezie de valoare.
G. Călinescu evaluează pe dos și, în acest fel, el contrazice chiar modul în care Eminescu își consideră poezia, pentru că, de regulă, poetul nu acordă girul publicării, deci al valorii, decât poeziei lirice, iar nu poeziilor prozaice lungi și dramelor în versuri, pe care Călinescu le consideră „adevărata față a lui Eminescu”, deci poeme de valoare. Poezia postumă, constituită din poeziile prozaice lungi și dramele în versuri, este cu câteva excepții mai puțin împlinită artistic, uneori chiar modestă valoric, pentru faptul că ea nici nu este terminată și definitivată stilistic de Eminescu; tocmai de aceea poetul nici nu a publicat-o, abandonând-o în lada sa cu manuscrise.
Așadar, G. Călinescu înțelege că poezia antumă și poezia postumă sunt în general poezii de valori diferite, însă el le evaluează pe dos.
Alături de aceste evaluări pe dos ale poeziei postume și ale poeziei lirice antume, Călinescu mai emite o serie de judecăți evaluatoare care se referă la „poetul Eminescu”, deci la totalitatea poeziilor scrise de acesta, fără a face distincție între poezia antumă și poezia postumă: „Eminescu este un poet esențial”, „Eminescu e un mare poet”, Eminescu este „poetul nepereche”, „noi toți avem sentimentul intim că Eminescu este cel mai mare poet al nostru”, Eminescu este „un poet universal” etc.
Dar toate aceste evaluări ocazionale pozitive, rezonante, spectaculoase, însă nedemonstrate ale lui G. Călinescu, sunt contrazise chiar de către critic, pentru că mai sus el nu evaluează poezia lui Eminescu în întregul ei, ci în corpurile din care ea este compusă, ajungând la concluzia că acestea sunt de calități diferite. Oricum, evaluarea corectă a „poeziei lui Eminescu” înseamnă evaluarea separată (și corectă) a celor două mari corpuri poetice, a corpului poetic antum și a corpului poetic postum, tocmai pentru că, în mod real, aceste corpuri poetice sunt de calități diferite.
Pe de altă parte, cele două evaluări ale lui Călinescu, privitoare la excelența poeziei postume și la minoritatea poeziei lirice antume, sunt negate de către mai mulți critici, printre care Ilarie Chendi, G. Ibrăileanu, Tudor Vianu, Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu ș.a.
„Pentru mine, cea mai mare dezamăgire este G. Călinescu (…)”, spune Alex. Ștefănescu într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu, în revista Ramuri (nr. 1/2019). Pentru cine este atent la evaluările lui Călinescu, pentru cine nu îl citește pe sărite și nu se lasă sedus de spectacolul oferit de informațiile istorice, neproductive critic ale discursului său, G. Călinescu este o dezamăgire. Oricum, cele două judecăți de mai sus ale criticului – poezia postumă este „adevărata față a lui Eminescu”, iar poezia lirică antumă nu este decât o poezie „neînsemnată”, de „firimituri, sclipitoare firimituri”, deci o poezie modestă –, ne arată că G. Călinescu a ratat evaluarea corectă a poeziei lui Eminescu.
Cu privire la poezia eminesciană postumă și poezia antumă, trebuie observat că acestea diferă și din punct de vedere conceptual. Astfel, poezia postumă, care este în general ilustrată de poemele prozaice lungi și dramele în versuri, se constituie ca poezie tradiționalistă modestă valoric, în timp ce poezia antumă este în principiu o poezie de factură lirică modernă împlinită artistic.
Poezia tradiționalistă a poemelor lungi și a dramelor în versuri este creată mai cu seamă în tinerețe, însă, mai târziu, Eminescu abandonează această poezie, pentru că o socotește depășită. Spre maturitate, poetul creează mai cu seamă poezie lirică, pentru că pe aceasta o simte mai aproape de ființa sa.
Poezia tradiționalistă a poemelor prozaice lungi și a dramelor în versuri este mai mult o poezie planificată, programată, produsă prin imitarea poeziilor prozaice lungi și ale dramelor în versuri ale High Romanticismului german, în timp ce poezia lirică este creată pur și simplu ca manifestare firească, autentică a stărilor sale afective și vizionare.
Eminescu produce, așadar, două tipologii poetice diferite conceptual și calitativ, lucrează cu două concepte sau arte poetice diferite, însă el nu atinge performanța decât în poezia lirică. Drept dovadă, majoritatea poeziilor pe care le publică el însuși (poeziile antume) sunt poezii lirice.

 

Ștefan Cazimir: o poetică închipuită

 

O abordare originală a poeziei eminesciene o are Ștefan Cazimir, în volumul Stele cardinale (Editura Eminescu, 1975, conf. Gh. Ciompec, 3, vol. II, pp. 235-246), unde criticul vorbește despre „temele esențiale” ale poeziei lui Eminescu și despre „coeziunea suverană a operei lui Eminescu”, dată de aceste teme.
Dar care sunt „temele esențiale” ale poeziei lui Eminescu, pe care criticul le mai numește și „elemente esențiale”, sau „stele cardinale”?
„Pe cerul poeziei lui Eminescu ard patru stele cardinale: gândirea, visul, cântecul și plânsul. Recunoaștem în ele reperele esențiale ale trăirii poetice eminesciene, care în lipsa lor nu se poate întrupa.”
Cazimir face și un inventar, asigurându-ne că din cele 271 de poezii originale care sunt cuprinse în ediția poeziilor lui Eminescu îngrijită de către D. Murărașu, numai 57 de poezii „înregistrează absența totală a termenilor menționați”.
Dacă „gândirea, visul, cântecul și plânsul” sunt „reperele esențiale ale trăirii poetice eminesciene”, iar trăirea poetică „în lipsa lor nu se poate întrupa”, înseamnă că cei patru termeni tematici reprezintă elementele de valoare ale poeziei lui Eminescu și că tocmai aceste elemente asigură valoarea poeziei lui Eminescu. De aici rezultă că cele 57 de poezii, care nu prezintă cei patru termeni tematici, trebuie să fie, conform lui Cazimir, poezii minore, iar toate celelalte poezii care conțin acești termeni sunt, neapărat, poezii de valoare… Putem crede așa ceva? Și putem crede că cei patru termeni sunt elementele certe de valoare ale poeziei lui Eminescu?
Dar să urmărim câteva versuri oferite chiar de Cazimir, care prezintă termenii tematici semnalați de el:

Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plînsul.

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cîntare

Cum ea pe coate-și răzima
Visînd ale ei tâmple

El vine trist și gînditor
Și palid e la față.

Ce vrea să spună Cazimir cu aceste exemple? El vrea ne convingă de faptul că elementele tematice semnalate de el în versurile de mai sus, scrise cu litere înclinate, oferă acestor versuri valoare! Sunt aceste versuri, sau strofele în care termenii tematici sunt integrați, versuri de valoare? Sunt aceste versuri poezie? Ce mare poezie aflăm noi în versurile „Și tainic genele le plec, / Căci mi le împle plînsul”; „Vrei să dau glas acelei guri, / Ca dup-a ei cîntare…”; „Cum ea pe coate-și răzima / Visînd ale ei tâmple”; „El vine trist și gînditor / Și palid e la față”? Greu de acceptat că valoarea unor versuri, a unei strofe sau a unui poem eminescian poate fi dată și susținută de termenii propuși de Cazimir sau numai de unii dintre ei, pentru că valoarea unei poezii se stabilește judecând întregul corp semantic, deci viziunea întregii poezii, iar nu termenii tematici care îl fascinează pe critic…
Despre cei patru termeni tematici Cazimir afirmă cele mai teribiliste și imposibile lucruri, pentru că ei sunt considerați „metaforele primordiale” și „metaforele ultime”, ei reprezintă „categorii mai cuprinzătoare decât miturile”, care „adăpostesc toată substanța poeziei și subsumându-i toate efluviile”, și, în același timp, ei sunt „reperele imanente ale creației” poetice a lui Eminescu…
În mod evident, criticul face exces de imaginație critică, atribuind celor patru termeni tematici calități pe care aceștia nu le au, pentru că ei nu sunt nici „metafore primordiale”, metafora fiind o propoziție sau o sintagmă, nici „categorii mai cuprinzătoare decât miturile”, atâta vreme cât nu termenii tematici, ci miturile au calitatea de a fi viziuni simbolice ample…
Ștefan Cazimir face afirmații fără temei, gratuite, deformând gândirea creatoare a lui Eminescu și evaluându-i greșit poezia, pentru că termenii în cauză nu pot să susțină prin ei înșiși valoarea unui poem eminescian; deși, pe de altă parte, termenii în cauză pot apărea foarte bine într-un poem care deja are valoare. Însă valoarea acelui poem nu este dată, neapărat, de acești termeni tematici. Dar să citim un poem al lui Eminescu și să căutăm în el termenii tematici prezentați de Cazimir – gândirea, visul, cântecul și plânsul.
Departe sunt de tine…
(Forma actualizată a lui Perpessicius)

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
5 Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Şi-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
10 Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sărutări unim noi sărmanele vieţi…
15 O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult…
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

Poemul Departe sunt de tine… prezintă două dintre cele patru cuvinte considerate de Cazimir „reperele esențiale ale trăirii poetice eminesciene”, gândirea și plânsul, însă în forme apropiate: gându-mi și lacrimi. Dar este acest poem unul de valoare, pentru faptul special că prezintă două dintre cele patru cuvinte magice iubite de Cazimir, gându-mi/gândirea și lacrimi/plânsul? Nicidecum. Poemul este valoros prin viziunea lui poetică și trăirile pe care le comunică. Pretențiile lui Cazimir de a înțelege și evalua poezia lui Eminescu prin cei patru termeni tematici sunt lipsite de orice fundament, nu au niciun temei, sunt gratuite și penibile.
Ștefan Cazimir îi reproșează lui G. Călinescu faptul că acesta „pare mai puțin preocupat să descopere principiul unității interioare” al operei lui Eminescu și observă, totodată, că „formula descriptivă adoptată de critic a suscitat destule rezerve”. Formula criticii descriptive este într-adevăr săracă, însă G. Călinescu are și alte abordări ale poeziei lui Eminescu și ale conceptului ei, care sunt totuși superioare „lecturii critice” a lui Ștefan Cazimir. Demersul critic al lui Cazimir este departe de a găsi „conceptul” sau „arta poetică”, „principiul unității interioare” al poeziei lui Eminescu.
Asupra artei poetice sau a conceptului poeziei lui Eminescu s-au mai pronunțat câțiva critici literari, precum Tudor Vianu, Alexandru Piru, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, care ar fi trebuit să figureze și ei aici. Însă despre aceștia voi vorbi într-un alt capitol, pentru că viziunile lor exprimă mai bine poezia și conceptul poeziei lui Eminescu.

 

 

Bibliografie
1. MORARU, Cornel, 2003, Titu Maiorescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Brașov.
2. IBRĂILEANU, G., 1986, Studii literare, ediție îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic, note, bibliografie și indice de nume de Lenuța Drăgan și Mihai Drăgan, Editura Junimea, Iași.
3. CIOMPEC, Gh., coordonator, 1983, Eminescu, poet național, vol. I și II, antologie, introducere, note și comentarii, tabel cronologic de Gh. Ciompec, Editura Eminescu, București.
4. CĂLINESCU, G., 1969, 1970, Opera lui Mihai Eminescu, ediția a doua, modificată, vol. I și vol. II, ediție îngrijită de Andrei Rusu, Editura Pentru Literatură, București.

 

 

(din volumul Arta poeziei lui Mihai Eminescu, aflat în lucru)