Consiliul
Județean Cluj
Arta romană la Potaissa: artă provincială?
M. Bărbulescu
Arta romană la Potaissa,
Editura Academiei Române – Bucureşti/
Editura Mega – Cluj-Napoca, 2015
Cum definim arta provincială? Cum privim lucrările de artă descoperite într-un oraş din Dacia? Ce categorii de artefacte are la dispoziţie istoricul interesat de acest subiect? Ce ni s-a păstrat din perioada romană, ce s-a descoperit în 46 de ani de cercetări arheologice în castrul de la Turda, ce alte monumente cunoaştem din zona fostului oraş roman? E situaţia din Potaissa diferită faţă de alte oraşe din fosta provincie Dacia? Cât de generoasă a fost arheologia cu răbdarea cercetătorului, care a explorat aproape jumătate de secol acelaşi sit? Unele din răspunsurile la aceste întrebări le aflăm din cartea profesorului Mihai Bărbulescu, Arta romană la Potaissa, Editura Academiei Române – Bucureşti, Editura Mega – Cluj-Napoca, 2015.
Potaissa este un caz fericit în ce priveşte nivelul de cunoaştere despre castru şi oraşul roman. Este evident că distrugerea unor monumente şi dispariţia altora din diverse cauze (naturale, incendii, furturi, distrugeri intenţionate) s-au înregistrat şi la Turda. Castrul a servit drept carieră de piatră în perioada evului de mijloc şi în epoca modernă. În unele zone s-a scos până şi piatra din fundaţiile unor ziduri. Răscolit sute de ani, castrul a avut de suferit până la finalul secolului XIX: numeroase fragmente de blocuri de piatră au fost cărate şi folosite la construcţiile din oraş, metalul descoperit a fost topit şi reutilizat. Totuşi, monumente de artă, ca şi alte artefacte, au fost descoperite la Potaissa prin cercetări arheologice sistematice, desfășurate anual din 1971 până în prezent. Iar unele descoperiri sunt cu adevărat de excepţie.
În afara cercetărilor arheologice, la Turda şi în jurul ei numeroase piese arheologice au fost adunate de colecţionari, poate mai mult decât în oricare oraş din Dacia. La Luncani, contele Kemény József (1795-1855) a strâns în castelul său inscripţii, sculpturi, bronzuri şi sute de monede. La Turda, învăţătorul Botár Imre (1846-1906), pasionat de fotografie, a încropit o colecţie impresionantă de artefacte. Însă cea mai mare colecţie de piese din Turda şi nu numai provine de la inspectorul şcolar Téglás István (1853-1915). Toate jurnalele sale, 57 la număr, publicate de către strănepotul său (Bajusz István, Téglás István jegyzetei. I. Régészeti feljegyzések (Însemnările lui Téglás István. I. Notiţe arheologice) (red.), Cluj-Napoca, Ed. Scientia, 2005, 1172 p.), dovedesc pasiunea şi cunoştinţele lui Téglás. Foarte multe piese au fost semnalate în Potaissa în ultimele decenii ale secolului XIX, cand oraşul se dezvoltă exact în zona cu cele mai bogate urme arheologice: centrul oraşului actual, Dealul Zânelor, str. Sănduleşti, Valea Sândului, str. Cheii, străzile N. Bălescu, Panait Cerna, D. Zamfirescu, Romană, Cetatea Romană, pantele sud-estice ale Dealului Cetăţii etc.
Cartea profesorului Mihai Bărbulescu se ocupă de toate aceste artefacte. Iar după lectura volumului, cititorul îşi dă seama că din Potaissa se păstrează piese cu o realizare artistică de excepţie (a se vedea prezentarea statuetelor de bronz), dar şi monumente de artă cu o execuţie modestă, potrivit priceperii, cunoştinţelor şi aptitudinilor meşterilor locali.
Lucrarea (306 p.) este împărţită în cinci capitole: I. Oraşul şi oamenii (p. 13-38); II. Domeniile artistice (p. 39-206); III. Artizani şi ateliere (p. 207-221); IV. Arta romană la Potaissa (p. 223-240); V. Soarta monumentelor de artă din Potaissa (p. 241-271). Cartea se încheie cu prezentarea catalogului pieselor (Anexă. Fişe tehnice, p. 273-301). Evident, fiind o lucrare despre lucrări de artă, în carte au fost reproduse 445 de figuri. Acolo unde a fost cazul, imaginile au fost publicate color.
În prima parte a cărţii, profesorul Mihai Bărbulescu prezintă istoria oraşului roman Potaissa, de la cucerirea Daciei până în secolul III. Pentru cititor este foarte utilă prezentarea topografiei oraşului roman, discuţia în legătură cu posibila amplasare a forului, precum şi detaliile privind locaţia zonei unde funcţionau, în epoca romană, atelierele de olari. La piciorul pantei estice a Dealului Zânelor puteau funcţiona, conform părerii autorului, şi ateliere de pietrărie. Pentru economia lucrării profesorul Mihai Bărbulescu a considerat importantă şi o scurtă analiză privind numărul locuitorilor Potaissei, estimat la circa 20.000 de persoane, cu tot cu cei 5000 de soldaţi din legiune. E un oraş cosmopolit, cum crede autorul, e şi un oraş bogat, datorită prezenţei militarilor. În continuare sunt amintite, acolo unde se cunoaşte, locurile de descoperire ale unor monumente, informaţii în baza cărora profesorul Mihai Bărbulescu încearcă să localizeze forul şi unele posibile temple. Sigur că anumite descoperiri arheologice provin din foste locuinţe. Cele mai frecvente sunt micile bronzuri aşezate în altarul fiecărei case (lararium). Asemenea descoperiri au fost înregistrate în jurul castrului (pe pantele sudice şi sud-estice ale Dealului Cetăţii), spre Valea Sândului, str. Romană sau str. Raţiu. În ultima parte a acestui capitol, despre preţul operelor de artă, am reţinut povestea frumos expusă despre supravieţuirea uneia dintre cele mai frumoase lucrări de artă din castru, statueta de bronz a lui Iupiter. Merită citită cu atenţie această scurtă istorioară. Ne arată de ce nu a fost furat sau distrus acest obiect. L-a recuperat autorul cărţii, în urma cercetărilor sistematice în castru.
Al doilea capitol al cărţii, intitulat Domeniile artistice (p. 39-206) prezintă numeroase descoperiri înregistrate în castru, în oraş, precum şi piese prezente în fostele colecţii turdene, dintre care unele au dispărut, păstrându-se doar fotografii sau desene. Autorul a evitat prezetarea tipică unui volum despre monumente de artă. Catalogul este la sfârşitul cărţii (Anexă. Fişe tehnice, p. 273-301). În text, autorul face referire la numărul piesei din fişa tehnică, dar nu încarcă aparatul critic cu bibliografia aferentă fiecărui artefact. Aceasta se regăseşte în catalog. Descrierile sunt foarte bine realizate: clare, detaliate, cu o atenţie deosebită în cazul unor lucrări de excepţie, fără date inutile, fără a încărca exagerat textul. Ilustraţia este încadrată în text, o soluţie ideală, pentru că cititorul poate urmări descrie monumentelor alături de fotografiile sau desenele acestora. Profesorul Mihai Bărbulescu a ales analogii sugestive, piese de aceeaşi factură din Imperiu sau din Dacia, pentru a sugera, în multe cazuri, valoarea artistică a unui artefact, sau, în alte cazuri, pentru a argumenta unele opinii.
Capitolul debutează cu prezentarea monumentelor sculptate în piatră: statui religioase, funerare şi decorative. Am remarcat capul lui Serapis descoperit în terme, o lucrare elegantă, de o calitate foarte bună, şi bustul de marmură al unui Hercules de tip Farnese, provenind tot din băile castrului. Se prezintă în continuare monumente din categoria reliefurilor. Autorul crede, pe bună dreptate, că relieful funerar reflectă mai bine personalitatea, priceperea şi aptitudinile sculptorilor locali, neconstrânşi de rigori atât de mari ca în cazul reprezentărilor de divinităţi. Acestea sunt, în opinia autorului, creaţii ale meşterilor locali. Prezentând simbolurile şi aluziile în relieful funerar, autorul explică de ce omul antic a preferat imagini alegorice pe monumente funerare, în locul unora mai directe, mai brutale.
Sunt prezentate în carte piese remarcabile. Nu ne referim doar la celebrele statuete din bronz ale lui Iupiter şi Mars, ci şi la alte piese. Evident, una dintre cele mai frumoase este placa de marmură flancată de imaginile lui Hercules şi Mercurius (fig. 84, p. 83). Este un monument de marmură foarte bine realizat, cu o atenţie a reprezentării până la cele mai mici detalii, şi cu o încărcătură simbolistică interesantă. Autorul descifrează simbolurile piesei: Hercules este Speranţa, Mercurius este Călăuza. Profesorul Mihai Bărbulescu nu trece cu vederea nici monumentul funerar unde unii au identificat simboluri creştine. E vorba de un peşte şi o panis quadratus, care apar pe o sculptură cu scena banchetului funebru (fig. 96, 97, p. 94). Autorul consideră greşită această interpretare, argumentând, pe bună dreptate, că pâinile erau crestate, după cum rezultă din imaginile descoperite la Pompei.
Unele monumente funerare prezentate în carte sunt cazuri unice în Dacia. Aşa este un relief de pe o ediculă descoperită la Potaissa (fig. 91, p. 89), unde apare o scenă cu o femeie aşezată, care este coafată de o servitoare. Conform analogiilor autorului (a se vedea fig. 92, p. 90), asemenea scene apar pe monumente funerare ale Trevirilor şi fac aluzie la pregătirile defunctei înainte de Marea Călătorie. La fel de interesant este un alt perete lateral de aedicula (fig. 93, fig. 94, p. 92), fotografiat şi desenat de Téglás, ce prezintă o imagine a lui Apollo urmărind-o pe nimfa Daphne, o altă aluzie la moarte. Conform părerii autorului, imaginea este unică în Dacia. Înduioşătoare este şi reprezentarea de pe un alt perete lateral de aedicula (fig. 95, p. 93), unde apare Moira Clotho care toarce firul vieţii. În faţa ei apare un copil nud, cu braţele ridicate, într-un gest de implorare.
Legat de portret, prima întrebare de la care porneşte autorul cărţii este: există portrete pe monumentele funerare de la Potaissa? (p. 97) Înainte de a răspunde, Mihai Bărbulescu se întreabă dacă a existat intenţia de portretizare, şi dacă, evident, artiştii locali erau în stare să facă portrete. Intenţii au existat. Dar când avem monumente funerare cu inscripţie, unde sunt menţionate alte personaje decât cele din imagine (alt sex, număr diferit), este destul de limpede că textul (epitaful) contează cel mai mult, şi mai puţin imaginea. Textul păstrează numele, iar imaginea trece în plan secund. O altă observaţie interesantă a autorului: cu cât numărul de persoane reprezentate pe un monument este mai mare, cu atât imaginea este mai îndepărtată de portret.
În subcapitolul despre sculptura în bronz sunt descrise, prima dată, statuile de bronz (p. 105-107) şi apoi statuetele. Puţine fragmente din marile statui de bronz s-au mai păstrat. Cele mai interesante sunt o mână şi un fragment de clava, aparţinând unui Hercules în mărime naturală. Fragmentele au făcut parte din colecţia Wolff. Statuetele de bronz formează o categorie bine reprezentată la Potaissa. Cele mai frumoase piese sunt: un Iupiter descoperit în castru, în principia; statueta de bronz ce îl înfăţişează pe Mars; o Venus nudă, tipul pudica; un Dionysos; un cap al unei mici statuete de bronz, reprezentând o divinitate. Toate aceste piese sunt lucrări de import, datate în general în sec. I e.n. Sunt prezentate, în continuare, şi piese de bronz cu diverse funcţionalităţi cotidiene, precum lucerne, sfeşnice, elemente de mobilier, sau o piesă utilizată pentru suspensia carului. Una dintre cele mai frumoase este un pondus examinatum, o greutate de cântar verificată, descoperită în castru. Sunt descrise şi câteva fibule mai speciale, dar şi podoabe (un inel de aur). Autorul nu uită să explice şi câteva din tehnicile de decorare a metalului, observate la unele artefacte descoperite în Potaissa: încrustarea, gravarea, traforarea, tehnica au repoussé, aurirea şi argintarea.
Deşi în Dacia avem atestate doar la Romula ateliere ale unor cavatores gemmarum, există şi la Potaissa geme şi camee. Câteva sunt prezentate în carte, împreună cu analogii. Se continuă apoi cu un domeniu mai puţin spectaculos, coroplastica. Teracotele din lut înfăţişează, la Potaissa, ca şi în alte centre, pe Venus, alături de alte câteva descoperiri, printre care un frumos vas antropomorf pentru libaţii. Mai departe, profesorul Mihai Bărbulescu discută despre „culorile Potaissei” (p. 172-179), exemplificând, cu bune analogii, policromia unor piese, precum relieful mithriac din Potaissa. O superbă fibulă emailată, decorată în tehnica millefiori (p. 182, fig. 326-328), este descrisă detaliat de autor, cu o analogie foarte bună. Sunt prezentate şi patru capsule pentru protejarea sigiliilor, piese interesante, toate descoperite în castru, despre care s-a crezut că sunt fibule, podoabe sau aplici. Capitolul se încheie cu o analiză detaliată a decoraţiei monumentelor potaissense, unde autorul prezintă decorul pe reliefuri funerare, pe altare votive, pe capiteluri, precum şi decorul vegetal pe diverse piese arhitectonice. Spre exemplu, aflăm că din Potaissa provin cele mai multe resturi de stucatură cu decor în relief din Dacia.
Despre artizani şi ateliere discută autorul în partea a treia a lucrării. La Potaissa nu există nici un monument epigrafic care să ateste cum îşi spuneau meşterii, pietrarii, sculptorii, cei care turnau bronzul sau cei care confecţionau statuetele din lut. Asemenea informaţii există în alte caturi în Dacia, şi au fost prezentate de către Mihai Bărbulescu într-o lucrare mai veche (M. Bărbulescu, Interferenţe spirituale în Dacia romană, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, 2003). Autorul notează că arta epocii imperiale stă sub semnul anonimatului: lucrările, cu rare excepţii, nu sunt „semnate”. Un singur caz de semnătură ar exista în Potaissa, dar nici acela nu e sigur. Chiar autorul are mari dubii dacă literele TM de pe dosul fragmentului unei statui imperiale de bronz decoperite în basilica castrului ar avea legătură cu numele meşterului. Despre atelierele de la Potaissa nu sunt multe date. Autorul, pe bună dreptate, precizează că eventuale urme ale unor ateliere ar fi greu de identificat mai ales dacă asemenea locuri erau simple amenajări, şi nu neapărat clădiri. Sunt prezentate, în continuare, câteva informaţii despre resursele de piatră folosite de sculptorii din Potaissa. Majoritatea monumentelor este din calcar, exploatat la Sănduleşti, pe teritoriul satului Cheia, şi la Podeni. Piese lucrate în marmură sunt puţine, în lipsa unor resurse de acest fel în apropiere.
În capitolul IV al cărţii, Arta romană la Potaissa (p. 223-240), profesorul M. Bărbulescu discută despre semnificaţia şi importanţa monumentelor de artă din Potaissa. Capitolul începe, de fapt, cu o dezbatere în jurul conceptului de „artă provincială”, pe care marele istoric de artă R. Bianchi Bandinelli o numeşte „arta europeană a Romei” (p. 223). După analiza detaliată a conceptelor teoretice vehiculate în istoriografie asupra subiectului artei provinciale, am reţinut ceea ce autorul a sintetizat clar. La Potaissa avem şi lucrări de artă de excepţie, din import, opere de artă locale şi lucrări foarte modeste. O clasificare similară s-a făcut pentru operele de artă din Britannia (p. 234).
Ce s-a întâmplat cu aceste lucrări de artă după anul 271 e.n.? Soarta monumentelor de artă din Potaissa este dezbătută de profesorul Mihai Bărbulescu în capitolul V al lucrării (p. 241-271). Se începe discuţia cu reutilizarea unor monumente fie în perioada romană, fie mai târziu. La fel s-a întâmplat şi cu metalul, retopit şi refolosit încă din aceeaşi perioadă. Mai târziu, la Potaissa s-au aşezat în secolele V şi VI e.n. grupuri de gepizi, chiar în termele castrului, adăpstindu-se în încăperile încă în picioare la ora aceea. Autorul nu uită să amintească monumentele funerare provenind de la Turda, încastrate în zidurile bisericii din Luncani, construită la finalul secolului al XIII-lea. Aflăm, din lucrare, că în secolul al XIV-lea, termele erau încă în picioare. Autorul menţionează descoperirea aici, pe pavajul roman, a unei monede din acel secol. Cum prima biserică din piatră în Turda se ridică abia în secolul al XV-lea, puţin material de construcţie s-a scos din castru. A fost timp pentru asemenea activităţi mai bine de patru veacuri, de la sfârşitul secolului al XV-lea până în secolul al XIX-lea. Analizând documente medievale, profesorul Mihai Bărbulescu ajunge la concluzia că deja spre finalul secolului al XVI-lea zidul de incintă al castrului nu mai exista. În picioare se mai păstrau doar porţile. Sunt distruse, treptat, şi alte elemente ale fostului castru. Sunt prezentate şi cazuri în care foste monumente romane au fost refolosite la unele construcţii din oraş. Capitolul se încheie cu descrierea, pe scurt, a colecţiilor de antichităţi deţinute de Kemény József, Botár Imre şi Téglás István.
Lucrarea este erudită. Informaţia este densă, clar expusă. Remarcăm, încă o dată, acurateţea scrisului, uşurinţa cu care autorul îi explică, îi face cunoştinţă cititorului cu lucrările de artă. Descrierea unor piese este detaliată, dar nu încărcată. Prezentând monumentele votive, istoricul religiilor ştie să trateze monumentul, să extragă esenţialul, să canalizeze discursul spre informaţii importante. La fel procedează autorul şi când descrie alte categorii de monumente. Pe de altă parte, în toate aspectele tratate, profesorul Mihai Bărbulescu este prudent şi echilibrat.