Aşa s-a călit oţelul

 

 

Acesta nu-i un balet al trestiilor
în bătaia vântului, ci un convoi
de condamnaţi la moarte
în drum spre Siberia.
Sunetul lanţurilor obosite
de abia se aude, iar sângele
nu va ajunge să picure, el îngheaţă
până să atingă pământul.
Mult mai târziu va trece
prin dreptul unei întinderi de trestii
şi nuferi, dar atunci deţinuţii
vor fi legaţi la ochi.
Ceea ce deosebeşte convoiul de faţă
de altele este că povestea lui s-a petrecut
de două ori: sub fericita împărăţie
a ţarului Nicolae
şi pe vremea lui Iosif Visarionovici,
părintele popoarelor, gâdele gâdilos
care se scărpina cu ţigara.

 

 

O pornire greşită

 

 

Ba se ştie „cine pe cine, cine cu cine,
şi când şi în ce”,
dar e mai uşor să zicem că nu se ştie
şi să trâmbiţăm până ne crapă buza,
până cădem ameţiţi pe trâmbiţă.
Dacă vreţi, vă spun ce se ştie,
dar e mai bine să vă îndemn
să vă suiţi pe deluşor în fugă,
gâfâind precum dropiile,
decât să vă aruncaţi
de la etajul 20 al unei prăpădite de clădiri
care zgârie norii, deşi ar putea face
altceva mai bun.
Ba se ştie, dar ne-am lenevit,
ne gâdilăm în gâtlej cu pana de gâscă
şi vorbim năclăit despre ceea ce
ar trebui să facă mortul
la înmormântarea lui.
Ce nu se ştie este de ce am ajuns
aşa peticiţi, dar şi asta se ştie,
la o adică!

 

 

Cioplitorul

 

 

poetei și pictoriței Mariana Bojan

 

 

C-o mână cioplea marmura,
c-o mână cioplea lemnul,
iar cu ochii se uita la cer.
Se balansa când pe un picior
când pe altul, a oboseală.
Vorbea cu păsările, auzea
plânsul celui din piatră
care voia să se nască
şi al fratelui său din
pântecele lemnului.
Numai gândul lui
nu făcea nimic, decât stătea
şi trăgea dintr-o lulea
din spumă de mare
şi scotea nouraşi albi, trecători.
Nimic, de ai fi zis că şi-a luat grija de pe el.
Doar într-un târziu gândul
a scos o turturea din sân
şi a trimis-o să-i şteargă cioplitorului
sudoarea de pe faţă şi să le moşească
pe fiinţele acelea care se zbăteau
să vină pe lume.

 

 

Statuia şi corbii

 

 

Vin corbii în zbor rotit
şi-i întreabă pe cei de jos:
unde să punem statuia asta
că destul a stat pe aripile noastre?
Ce statuie? se miră oamenii.
Statuia de bronz a ucigaşului!
Unde vi s-a spus s-o puneţi?
În curtea victimei, a celui ucis!
Cine v-a spus? Regele!
Regele e mort. Duceţi-o în prăpastia
de lângă Stânca Verde!
Neascultători corbii şi înţelepţi!
Au dus-o la furnal, iar furnalul
s-a bucurat că demult n-a topit
un bronz atât de puternic şi de scump
care va curge atât de uşor în
noua sa formă: un minotaur
atacat de albine!

 

 

În aşteptare

 

 

poetului Horia Bădescu

 

 

Timpul, un chirurg care lucrează
mai ales pe creierul nostru
şi se aşează peste ţesuturile însângerate
ale memoriei, apărându-le de uitare
şi ferindu-le de prea multele fluide
care năvălesc peste noi, ne aşterne sub cap
mâna sa caldă şi ne citeşte la ureche
indulgenţele sale. El cântă la instrumentele mari,
apasă uneori prea tare pe clape şi ne trezim speriaţi,
iar când ducem mâna la piept
ea se umezeşte de sângele nostru
dornic de mult să-şi cunoască stăpânul.

 

 

Pe un drum bun

 

 

Mă sună alarmată
poezia mea.
Tată pământesc,
nu m-a aşteptat nimeni
la gară! Şi începe să plângă prosteşte.
– Tată pământesc, sughiţă ea,
ce să mă fac? Încotro s-o apuc?
Văd cum se strâng nori negri pe cer
şi cum joacă lămpaşele roşii.
– Aruncă-te sub tren, iubito,
nu sta pe gânduri, aruncă-te
chiar acum! Şi nu zici că mă ascultă
şi se aruncă! Aşa pe la miezul nopţii
mă caută iar.
– Tată pământesc, te iubesc! A fost bine!
– Şi acum ce vei face?
– Mă voi arunca sub fiecare tren
care va trece prin gara asta,
până îmi voi găsi cititorul!

 

 

Diversiunea

 

 

poetului Ion Cristofor

 

 

S-a născut Girafa Albă!
S-a născut Girafa Albă!
Suntem ca la începutul Creaţiei.
Să mergem toţi s-o vedem!
Spre Kenya, spre Kenya
aleargă popoare şi naţii,
de toate religiile, de toate rasele!
Te iubim, Girafă Albă, te iubim,
tu eşti copilul nostru, tu eşti idolul
şi darul din cer!
Veniţi, veniţi! cheamă Preşedintele Lumii.
Girafa Albă ne-a unit
întru pacea şi gloria omului,
Viitorul e alb, să binecuvântăm viitorul!
În vremea asta Girafa Albă se lasă admirată
ea este ţinută în bolul de sticlă incasabilă,
ochii ei sclipitori luminează ca nişte faruri
încât se văd şi nervurile frunzelor
arborilor din jur.
Lăsaţi-o să pască, zice cineva, daţi-i apă,
nu vedeţi că e moartă de sete?
Lăsaţi-o să guste aerul curat şi rece
al nopţii! Iar apare Preşedintele Lumii.
„Acum e destul, întoarceţi-vă în ţările
voastre!” Şi oamenii îl ascultă, se
întorc, fiecare cum poate.
Numai că toţi îşi găsesc ţările ocupate.
Nave de pe alte planete, văzând că nu-i nimeni
pe-acolo, şi-au coborât călătorii, împânzind pământul.
Unde să ne ducem acum? l-au întrebat oamenii
pe Preşedintele Lumii, dar el era demult pe drum
către Alfa Centauri!
A fost ziua în care a început
Războiul cel de pe urmă
Numit şi Războiul Girafei.

 

 

Husein ne-a făcut un semn cu mâna

 

 

poetului Ioan-Pavel Azap

 

 

Mergeam prin pustiul Tunisiei într-o trăsurică.
Era o zi de joi, prin 2010. Pe cal îl chema Amar
iar pe stăpân Husein, un tânăr care râdea mereu.
Avea la el câteva cuvinte englezeşti într-o
punguţă de piele. Am mers aşa cale de-un ceas,
încet, sub un soare milos. Lângă mine
stătea iubita mea, trecută cu un pas
de prima frumuseţe. Nisipul se mişca uşor,
ne făcea cale. Norii pe cer, puţini şi zglobii,
făceau la fel. Între nori şi nisipuri era o înţelegere.
După ce trecea trăsurica, la întoarcere,
nisipul se aşeza cum a fost, nu suferea
urme pe faţa lui, iar norii de sus şi ei
se adunau şi se făceau pânză, păzeau deşertul.
Numai calul Amar înţelegea tot ce se întâmplă.
Vulturul doar mâine urma să treacă
prin oaza Douz. Apunea ceva, dar nu era soarele.
Un avion zbura spre Cartagena.