Marile opere și Marea Comedie Umană

 

Moto: „Nu există principii, există doar evenimente.“ (Vautrin către Rastignac, Balzac, Père Goriot)

 

 

Fără îndoială, marea frescă a societății este marea analiză pe care Balzac o propune întregii Europe și întregii literaturi universale ca idee novatoare și ca mod de exprimare global fără precedent. Studii, scene și subcapitole, reunite după criterii de analiză stabilite de autor, vin să scoată la lumina toate laturile sociale, toate zonele geografice, toate mecanismele și legăturile stabilite de o societate burgheză în ascensiune. În același timp, fiecare piesă a marelui puzzle are valoarea și locul ei bine stabilit, bine definit, bine conturat. Dintre acestea, merită să amintim câteva, capodopere ale creației și modele de urmat pentru cei care au înțeles valoarea imensului tablou realizat de Balzac. Pentru a intra mai profund în atmosfera balzaciană vom prezenta pe scurt unul dintre romanele sale de referință pentru grupa Studiului de Morală, subcapitolul Scene din viața privată. Mai precis capodopera Mos Goriot (în franceză Le père Goriot). Început în1834, la Saché, unde era prezent ca invitat la familia Margonne, a fost terminat și publicat, în mai multe etape, în Revue de Paris (în patru părți, ultima apărută la începutul anului 1835). Prezentă apoi în diverse ediții ale Comediei Umane, o mai putem găsi, spre exemplu, și în ediția Furne (Tomul IX).
Subiectul romanului este prezentat pe trei planuri, fiecare plan având un erou central care caracterizează o anumită categorie socială și un mod caracteristic de a-și construi aspirațiile și acțiunile necesare realizării acestor aspirații în raport cu societatea burgheză în ascensiune. Cele trei personaje cheie sunt reprezentate de: domnul Goriot, cel care trăiește o dramă urmare indiferenței fetelor sale pe care le iubește cu o dragoste paternă imensă și pentru care se va sacrifica până la moarte, Eugene Rastignac, al doilea personaj central, student la drept, fiul unor aristocrați săraci, personaj ce visează să pătrundă pe orice cale în lumea bună a Parisului și Vautrin, al treilea personaj, o apariție misterioasă și plină de secrete care este, de fapt, un ocnaș evadat. Cele trei personaje sunt chiriașii pensiunii Vauquer, aflată la periferia Parisului, o pensiune modestă patronată de doamna Vauquer. La aceeași pensiune locuiesc și alte personaje, cu trecutul și prezentul lor și, mai ales, cu gândul la planurile lor de viitor. Iar unele planuri, cum ar fi planurile celor trei personaje amintite mai sus, se împletesc și conduc la o suită de fapte care debutează având ca punct de pornire planul lui Rastignac de a intra în lumea selectă a nobilimii pariziene. Dar drumul spre îmbogățire nu este nici ușor și nici lipsit de riscuri. O primă variantă de a deveni bogat ar fi, pentru Rastignac, căsătoria cu Victorine Taillefer, colocatară în aceeași pensiune. Ea însă nu poate primi moștenirea ce i se cuvine datorită opoziției fratelui ei. Pentru a putea deveni unica moștenitoare a averii familiei, ar trebui ca fratele Victorinei să dispară. Vautrin îi propune lui Rastignac să îl omoare pe acesta în duel pentru ca Rostignac, căsătorit apoi cu Victorine, să primească moștenirea familiei acestuia. Tânărul Rastignac nu este însă de acord să-și construiască viitorul pe o crimă iar planul lui Vautrin cade. Ceva însă se schimbă în atitudinea lui Rastignac. Dacă inițial Rastignac venise la Paris pentru a învăța și a urca în societate prin muncă și pe căi cinstite, sub influența lui Vautrin va renunța la facultate și se va hotărî să parvină prin orice căi. Cum Goriot le va povesti tuturor despre fetele lui și viața frumoasă pe care o duc după ce el le-a dat bani să trăiască în lux, tânărul Rastignac se va apropia, pe rând, de cele două fiice ale lui Goriot, mai întâi de Anastasia de Restaud fără a avea succes, apoi de Delphine de Nucingen cu șanse reale.
Povestea lui Mos Goriot, asemănătoare cu cea a regelui Lear, este fără îndoială o poveste impresionantă, bine construită ca acțiune dar și puternic accentuată ca evoluție a personajului Goriot cel care, treptat, pierde banii obținuți din afaceri pentru fericirea celor două fete ale sale. Pe de o parte ele cer mereu noi sume de bani de la tatăl lor, iar pe de alta se feresc să fie recunoscute ca fiind fiicele lui oficiale de teamă că poziția tatălui lor le-ar coborî în ochii societății. Inițial Moș Goriot va fi privit cu admirație și respect de colocatarii pensiunii, însăși doamna Vauquer fiind interesată de bătrânul Goriot, gândind mereu la banii lui. Treptat, după ce pierde banii și ajunge sărac, Moș Goriot devine ținta glumelor celorlalți, inspirând milă și compătimire. Cel care îl înțelege pare a fi Rastignac dar, deși îl compătimește, nu va ezita să se folosească de mărturisirile făcute de el pentru a se strecura în rândul nobilimii bogate unde se găsesc fetele lui. Cu aceste date, Rastignac va concepe un nou plan și se va apropia de cea de a doua fiică a lui Mos Goriot, de Delphine de Nucingen, soția baronului bancher Nucingen, care va deveni amanta sa cu acordul tatălui său, bătrânul Goriot. Cu speranța că își va trăi bătrânețea alături de Delphine și de Eugene, Moș Goriot le va cumpăra un apartament visând o viață fericită pentru cei doi tineri și un final fericit pentru el însuși. Totul părea frumos numai că necazurile lui Goriot nu se termină pentru că Anastasia, cealaltă fiică a sa, îi cere o foarte mare sumă de bani pentru a-și salva amantul iar Goriot, primind noua veste pe nepregătite, va face un atac cerebral și va muri.
Există mai multe planuri ale acțiunii romanului urmărite de Balzac în Mos Goriot. Unul dintre ele urmărește traseul lui Goriot, de la poziția unui om ce avea totul în viață și nu-i păsa de nimic, la părintele care se sacrifică pentru a le da fetelor lui o viață îndestulată în lumea bună. Viața se întoarce împotriva lui și îl pedepsește. El nu primește ceea ce merită. Fetele rămân în apropierea lui doar pentru a-i cere bani, fiindu-le rușine cu el. În alt plan al romanului, observăm că evoluția tânărului Rastignac, sub influența nefastă a lui Vautrin, se va abate de la planul său inițial devenind un erou negativ, un parvenit fără scrupule. Va rămâne totuși un personaj semipozitiv ținând cont de limitele impuse de latura bună a caracterului său care refuză să câștige lupta cu viața printr-o crimă. Nu poate să lovească în Goriot pentru a-și realiza visele, așa cum o fac, fără milă, fetele lui. În alte planuri, societatea pariziană se arată plină de eroi negativi, Anastasia și Delphine sunt doua fiice fără caracter, imorale și nedemne de locul pe care îl au în societate, fără sentimente (nu se iubesc nici între ele, ca surori), fără ezitări în a înșela sau șantaja. Tot în categoria personajelor negative intră și patroana pensiunii Vauquer, gata sa-l jefuiască pe Goriot dacă ar accepta căsătoria cu ea. Nici soții celor două fete, nobilul Restaud și bancherul Nucingen, nu au niciun fel de înțelegere pentru cei din jurul lor, oameni mai săraci sau mai nefericiți, singura lor grijă fiind apărarea averii, calea prin care li se garantează puterea și liniștea. De fapt, prin poziția lor față de propriile soții, demonstrează că nu au nici încredere în ele (de altfel justificat!), dar nici o minimă înțelegere pentru cei plasați social sub nivelul lor social. În sfârșit, eroul cel mai negativ, Vautrin, va fi singurul pedepsit justificat, arestat în finalul romanului pentru evadarea din ocnă.
Moartea lui Goriot ne apare ca un ultim sacrificiu făcut în numele iubirii de părinte dusă până la sacrificiul suprem și parcă în numele unei eliberări finale de suferința părintelui părăsit. Viața merge însă înainte. Tânărul Rastignac va intra în „lumea nobilă“ a Parisului prin amanta sa și va fi, și el, în continuare pregătit să lupte pentru a-și păstra acest loc cu orice sacrificiu și pe orice cale. Va lupta și el fără să ezite contra tuturor celor care îi vor sta în cale, reuniți sub aceeași boltă a cerului unui Paris nemilos și pervers. Strigătul lui Rastignac din finalul romanului pare a fi strigătul lui Balzac, eroul mereu pregătit să înfrunte greutățile ce apar de oriunde, din umbra marelui oraș: „Și acum, între noi !“.
Din aceeași grupă a Studiului de Morală, dar din subcapitolul Scene din viața de provincie, merită amintit romanul Eugenie Grandet (traducerea în limba franceză Scenes de la vie de province – Eugenie Grandet). Cartea apare în anul 1833 și e importantă pentru că apariția sa coincide cu momentul în care Balzac intuiește reunirea tuturor operelor sale într-un grandios proiect. Din acest motiv romanul Eugenie Grandet va suferi unele modificări „din mers“ pentru a fi încadrat în grupa „Scenelor din provincie“. Cum în acele momente Marie du Fresnay era iubita lui Balzac și mama fiicei sale, romanul va fi dedicat acesteia după modelul altor opere dedicate și altor femei din viața scriitorului. Acțiunea romanului se petrece în orașul Saumur, cunoscut de Balzac care se născuse și crescuse la Tour, oraș apropiat de Saumur (element specific modului său de lucru bazat pe date cât mai reale pentru a putea reda imaginile și detaliile cadrului desfășurării acțiunii). Eroul principal este Felix Grandet, un îmbogățit urmare a unor afaceri dubioase cu cheresteaua provenită din pădurile confiscate de la biserici în perioada Revoluției Franceze.
Personajul central, Felix Grandet, ne apare ca un personaj reprezentativ pentru egoismul și zgârcenia sa, asemănător cu Harpagon, eroul lui Moliere din piesa Avarul. Viața lui Felix Grandet este dedicată în întregime îmbogățirii dar și economiilor exagerate. Regulile absurde impuse forțat fac viața celor din jurul său imposibilă: mâncarea e plătită în natură de chiriașii moșiei, feliile de pâine sunt numărate, reparațiile amânate, doamna Grandet nu primește mai mult de șase franci odată ca bani de buzunar, casa este lăsată în paragină, servitorii săi, de exemplu Nanon, își riscă viața pentru a salva o sticlă de vin gata să se spargă etc. Aceste detalii au ca scop descrierea cu amănunt a vieții familiei Grandet, ca familie simbol al nobilimii franceze, bazate pe o singura idee: valoarea banilor ca scop și ca soluție unică de păstrare a poziției sociale. Când fiica lui Felix Grandet, Eugenie, împlinește 23 de ani, acesta hotărăște totuși să dea o petrecere la care vor fi invitate cele două familii rivale din oraș, Cruchot și Grassins, care speră, fiecare, să-și căsătorească băieții cu Eugenie. Petrecerea este importantă. Felix Grandet este un om bogat și în același timp e și primarul orașului. Evenimentul sau surpriza serii este însă apariția tânărului Charles, nepotul lui Felix, fiul fratelui său Guillaume cu care nu ținuse legătura timp de 30 de ani. Guillaume este falit, are probleme financiare insurmontabile care îl împing, după cum scrie în scrisoarea adresată lui Felix, către sinucidere. Charles, conform textului scrisorii, vine la Felix Grandet cu speranțe mari că va fi ajutat de unchiul său. Așa cum era de așteptat, zgârcitul Felix Grandet nu se lasă impresionat. Charles își va plânge tatăl mort și soarta, fără a primi nimic. Eugenie însă este înduioșată de Charles. Ba chiar mai mult, se va îndrăgosti de el și, pentru a-l ajuta, îi dă în dar colecția sa de monezi primită de la tatăl său. După ce tinerii își promit să se revadă în viitor pentru ca Charles să îi returneze datoria, Charles va pleca în India pentru a face bani. În urma sa, singură și tristă, Eugenie va păstra o amintire neștearsă și o tristețe fără margini pentru dragostea pierdută. În plus, după ce Felix va afla de pierderea monedelor făcute cadou de Eugenie, o va închide în camera sa spre disperarea doamnei Grandet. Lucrurile devin tot mai greu de suportat, doamna Grandet se îmbolnăvește și va fi pentru mult timp absentă din viața socială, înainte de a muri.
Deși afectată de moartea mamei sale și îndreptățită să o moștenească, Eugenie, la insistențele tatălui său, renunță la moștenirea ce i se cuvenea și se împacă cu zgârcitul său tată. Cu mintea va rămâne însă mereu la Charles, sperând că acesta se va întoarce la ea. Va deveni și mai singură după ce Felix Grandet va muri și el bolnav și uitat de toți. În ultima parte a vieții, Felix Grandet va încerca să-și mai spele din păcate. El o va iniția pe Eugenie în afacerile în care era implicat pentru a o pregăti să se descurce singură în viitor. După moartea tatălui său, deși bogată, Eugenie duce o viață simplă, izolată, înconjurată de slujitorii săi, Nanon și soțul acesteia. În tot acest timp, Charles s-a îmbogățit din comerțul ilegal cu sclavi. El duce o viață de lux și se logodește cu o fată dintr-o familie de nobili modești care nu îi pot aduce în plus decât un titlu nobiliar. La Paris, el va avea însă surpriza să îl reîntâlnească pe domnul Grassins, cel care îl protejase la insistența lui Eugenie. Acesta îi cere să-și achite datoriile față de familia Grandet. Nu va obține decât disprețul lui Charles care îl dă afară afirmând că datoriile cerute de Grassins nu sunt de fapt ale lui ci ale tatălui său. Charles îi va scrie lui Eugenie că e bogat, că nu-și iubește logodnica pentru că iubirea e doar un vis, iar felul de viață dus de Eugenie la țară nu se potrivește cu stilul său de a trăi la oraș. Îi trimite și un cec și o roagă să-i returneze toaletele lăsate la ea înainte de plecare. Purtarea sa arogantă îi displace lui Grassin care îl previne că nu-l va mai proteja în viitor. Consecințele acestei decizii vin rapid. Charles e declarat oficial falit iar statutul său social pare distrus. Eugenie se resemnează. Nu mai poate spera nimic bun de la Charles. Ca urmare se va căsători cu Cruchot. Apoi, mereu bine intenționată, îl trimite pe Cruchot să achite datoriile lui Charles pentru a-l salva, o dată în plus, de la faliment. Și nu va uita nici să-i scrie lui Charles că, într-adevăr, viața ei este foarte simplă și nu se poate compara cu viața lui de la oraș, o viață de lux și evenimente mondene. Charles înțelege curând că Eugenie este bogată. Mai bogată ca el. Cruchot îl va ridiculiza și el pe Charles, tratându-l de sus, de la nivelul bogăției familiei. Dar Cruchot nu-și va atinge scopul de a deveni o personalitate notorie moștenind-o pe Eugenie. Destinul va hotărî invers. Va muri înaintea lui Eugenie care devine tot mai bogată dar și mai indiferentă la bogăție. Finalul romanului ne-o prezintă pe Eugenie retrasă la vechea reședință Grandet, dedicată multor cauzelor nobile caritabile. Evident, bogăția lui Eugenie nu va înceta să fie o permanentă atracție pentru cei doritori de avere. Pretendenți în căutare de bani o vor curta mereu dar ea, mereu indiferentă, îi va trata cu indiferență.
Dintre romanele lui Balzac reunite în grupa “ Scenelor din viața pariziană “, cel mai sugestiv este, de departe, romanul ” Verișoara Bette “ c ), un roman foileton scris către finalul vieții (1846 – 1847 ) prezentând o perioadă de opt ani, cuprinși între 1838 și1846. Este unul dintre cele mai lungi opere ale lui Balzac datorită, se pare, ambiției lui Balzac de a-l întrece pe Eugene Sue care scria, în aceeași perioadă, romanul foileton “ Misterele Parisului “.
Există mai multe paliere ale romanului Verișoara Bette, primul fiind cel asigurat de baronul Hulot d’Ervy, soția sa Adeline Hulot și nelipsitul „prieten de familie”, în cazul romanului, Celestin Crevel. Cele trei personaje asigură un debut consistent al subiectului care se desfășoară în zona pariziană a cartierului Saint Germain. Întâlnim deja elementele caracteristice construcției balzaciene ce se sprijină pe decoruri și personaje reale. Dacă locul este Parisul din zona Saint Germain, pentru a stabili reperele reale ale celor trei personaje trebuie să notăm că „amicul” Crevel, urmașul comerciantului Cesar Birotteau (deja o reapariție preluată din romanul cu același nume!), văduv și bogat, în vârstă de 65 de ani, un fost negustor de parfumuri, cu un apetit sexual demn de vârste mai fragede, îi propune Adelinei Hulot să-i devină amantă. Începem să bănuim și reperele reale ale personajelor căci situația prezentată în roman seamănă izbitor (mai ales ca nume feminin al centrului conflictului!) cu cea din familia Hugo, unde Adele Hugo devine amanta lui Sainte-Beuve, inițial prietenul onest al familiei Hugo. Nu trebuie să reluăm pasaje din roman pentru a dovedi ceea ce criticii au scris despre fiecare personaj al tripletei ce susține centrul narațiunii pe cel mai întins spațiu al povestirii. Baronul Hulot d’Ervy este un obsedat sexual înrăit, fără să ia în calcul efectele viciului său la nivel social, familial sau măcar financiar. El va risca orice și oricum pentru a se putea menține în apropierea femeilor abile în amor gata să îi satisfacă visele erotice de bătrân desfrânat. Adeline Hulot (care ar putea fi foarte bine, ca model, chiar Adele Hugo) este, în aparență, o femeie devotată familiei și una dintre credincioasele catolice notorii, cel puțin la nivelul aparențelor cerute de o poziție socială cu vizibilitate. Ea însă pare construită de Balzac cu acel caracter oscilant, cerut de textul care are nevoie de o femeie care greșește pentru a satisface curiozitatea cititorului sau pentru a justifica acțiunile personajelor din jurul ei. În ceea ce-l privește pe Crevel, un bătrân libidinos și afemeiat, cu o tradiție asemănătoare ca baronul Hulot, are nevoie de victorii pe linie de amor pentru a se răzbuna pe baronul Hulot care de-a lungul timpului i-a furat câteva amante amicului de distracții pe linie de amor, de iubire și de viciu. În palierul secund, urmașii lui Hulot și ai lui Crevel, pe de o parte Hortense și Victorin, fiica și fiul familiei Hulot și Celestine, fata lui Crevel, asigură o fațadă decentă pentru cei din jur prin legăturile oficializate de căsătoria lui Victorin, un avocat în ascensiune, cu Celestine, fata bogatului Crevel. Lucrurile ar fi la locul lor, chiar dacă se sprijină pe un echilibru fragil, dacă nu ar fi zguduite de apariția adevăratului personaj central al cărții, Lisbeth Fischer, buna verișoară a Adelinei și devotata rudă de fațadă a familiei Hulot, însă, în adâncul sufletului, cea mai versată dușmană a Adelinei, invidioasă pe marea șansă a doamnei Hulot de a avea o familie, un statut social onorabil și o libertate (teoretică) financiară pe care ea nu o putea avea. Din clipa în care apare în scenă, Lisbeth Fischer, alias verișoara Bette, devine principalul personaj și dirijor al acțiunii, urzind planuri, comentând atitudini și analizând situații. Duplicitatea ei nu lasă loc de dubii, convinsă că Adeline nu merită mai mult ca ea. Ea va imagina mereu combinații și intrigi, va dezvălui direct sau indirect secrete și va împinge celelalte personaje în mijlocul luptelor generate de ea pentru a distruge familia care, parcă oarbă în fața evidențelor, o vede ca pe o binefăcătoare. Se formează un nou palier în care Lisbeth, în poziție centrală, începe să facă și să desfacă totul. În scenă, autorul îl va introduce pe tânărul sculptor Wenceslas Steinbock, un polonez sărac, pierdut printre străini, pe care Lisbeth îl salvează de la sinucidere oferindu-i sprijin, găzduire și șanse de a câștiga bani (puțini ce este drept) lucrând pentru ea ca să-și plătească chiria și mâncarea. Se va stabili astfel un cuplu de eroi dependenți unul de altul, o pereche neverosimilă de aliați prin forța lucrurilor care va funcționa, ascunsă de lume, o perioadă de timp până când, așa cum era de așteptat, destinul, adică Balzac, îi va despărți la fel forțat cum au fost uniți. Adică în conformitate cu un plan pus la punct de inventiva și mereu prezenta „verisoară a familiei“. Bette va fi puntea de legătură între fiica familiei Hulot, pasionala Hortense, cu nimeni altul decât sculptorul Wenceslas. Ceea ce poartă denumirea consacrată de „dragoste la prima vedere“ se petrece între tinerii Hortense și Wenceslas spre nemulțumirea mai mult aparentă a celei care a uneltit totul. Lucrurile avansează rapid și cei doi tineri se căsătoresc fără a bănui ce le va rezerva viitorul, adică cea care va imagina alte planuri de viitor la momentul potrivit. O numim din nou pe Bette. Am numărat până în prezent mai multe niveluri în care complicatul roman se dezvoltă. Ultimul este cel ce îi are ca protagoniști pe cei doi căsătoriți și pe omniprezenta Bette. Cititorul nu va avea mult de așteptat. În continuare, la orizont ni se pregătește o nouă intrare în scenă. Noul personaj este frumoasa și experimentata Valerie, o prietenă și o amică, cu cine alta decât cu Bette? Fiică, dintr-o veche aventură a generalului Montcornet, tânăra și mai ales frumoasa Valerie Marneffe e o femeie căsătorită cu un individ fără valoare, cu o înfățișare care ar pune pe fugă orice ființă omenească. Dacă dezamăgirile legate de soarta nedemnă le-a unit inițial pe Valerie și pe Bette, deosebirile ce țin de tehnica de abordare a bărbaților le desparte categoric. Valerie face artă din tot ce o recomandă pentru a suci mintea bărbaților și cum Bette i-o arată, mai întâi, obsedatului bătrân Hulot, acesta va deveni și prima victimă. Am putea nota deja noul palier de personaje format de Valerie Marneffe, Bette și Hulot. Valerie va începe o adevărată revoluție a amorului cu toți bărbații care devin pretendenți la favorurile ei mereu disponibile, împinși succesiv în plasa ei cu ajutorul lui Bette sau întâmplător datorită unor conjuncturi. Următorul naiv cucerit de iubire, după baronul Hulot, este evident Crevel, răpus total și definitiv de Valerie, aparent cu șanse mai mari având și mai mulți bani de aruncat. Lista este încă în curs de completare, aceste prime două victime având concret doar rolul de a o alimenta pe Valerie cu bani, complimente și cu o fidelitate inutilă de care ea nu are nici nevoie și nici răbdare să o aprecieze.
Verișoara Bette e, se pare, romanul lui Balzac care reunește cele mai multe personaje recurente. Autorul are o viziune largă a conflictului, multe planuri de dezvoltat și o acțiune pe cât de extinsă pe atât de complicată. Wenceslas va fi angajat să realizeze o pendulă cumpărată de Rastignac, personajul cunoscut din Pere Goriot ajuns conte, iar baronul Hector Hulot va împrumuta șaptezeci de mii de franci de la baronul finanțist Nucingen, personaj readus și el în scenă din același roman. Criticii literari par încântați de idee, mai puțin Sainte-Beuve. Poate că cea mai mare surpriză pentru cititor vine în acest punct al romanului. A treia victimă a lui Valerie va fi, surpriză, tânărul Wenceslas, atras și el în acel joc versat al erotismului practicat cu talent și cu rafinament de Valerie. Cel care așteptase timid să se afirme în lumea bună, ascuns de Bette ani de-a rândul, își va părăsi soția tânără și se va alinia la coadă pentru a-i fi slugă supusă, și mai ales iubitoare, neobositei amante atotputernice Valerie Marneffe. Succesele ce se țin lanț pentru Valerie par să o trezească la viață și pe Bette, care va imagina și pentru ea un plan. Un plan de căsătorie cu mareșalul Hulot, fratele cinstit și deplin moral al baronului Hulot.
Valerie are trei amanți în total și ar înclina să închidă lista iubiților dacă nu s-ar trezi pe cap, brusc și inoportun, cu un fost iubit, un anume de Henri Montes de Montejanos, baron brazilian proprietar de sclavi. Un bărbat falnic și pregătit să reintre în grațiile fostei iubite. Valerie este deja încurcată în multiplele relații de iubire și acum trebuie să aleagă pe cine iubește mai mult, pe Wenceslas sau pe Henri Montes, păstrând evident în continuare lângă ea pe cei doi bătrâni care au un rol de sponsori ai iubirii eterne emanate de Valerie. Iar pentru a liniști apele deja tulburi, îl ridică pe Henri Montes la rangul de văr. Deși nu înțelege prea bine tot ce se întâmplă, Heri Montes se complace pentru moment în rolul stabilit de cea care stabilește tot. E oricum mai bine să fii oficial văr și neoficial amant decât invers, oficial amant și neoficial doar un îndrăgostit oarecare, așa cum e cazul celor doi bătrâni obsedați, Hulot și Crevel, care se vor descoperi reciproc, total întâmplător, jucând rolul înșelaților naivi, iubiții femeii care nu-i iubește pe niciunul dar îi vrea lângă ea pentru banii lor. Ei vor rămâne în continuare lângă Valerie și vor accepta să joace rolul oferit de ea, fiind primii care nu-și doresc să-și clarifice situația de teamă să nu fie obligați să părăsească scena și să-și piardă puținul care li se dă în pauzele dintre scenele adevăratelor iubiri de care se bucură alții. Pretențiile lui Valerie cresc mai ales după ce anunță că e însărcinată. Așteaptă de la iubiți promisiuni concrete iar cei doi bătrâni amanți, Hulot și Crevel, vor promite rente anuale și alte sume suplimentare care să dovedească devotamentul pentru Valerie și viitorul copil. Apoi soțul lui Valerie (căci, reamintim, exista un domn Marneffe!) va primi și el un post de șef de birou la ministerul condus de Hector Hulot. Toată lumea este ca o mare familie ce serbează un fel de viitor botez și o nuntă interminabilă cu o mireasă și mai mulți miri, unul mai înșelat decât altul. „Grupul Valerie” este fericit și prosper în timp ce familia Hulot are probleme mari financiare și nu numai. Victorin Hulot va plăti o bună parte din polițele scadente ale tatălui său îndrăgostit, Adeline Hulot va împrumuta bani de la Lisbeth iar Hortense e total deznădăjduită după ce l-a pierdut pe Wenceslas în favoarea unei prostituate. Lupta este acum dusă pentru păstrarea aparențelor. Nu este o luptă ușoară, problema principală este chiar Hulot, capul familiei care și-a pierdut capul. Șansele de salvare sunt mereu atacate de noi erori iar nevoia de a salva aparențele crește odată cu nevoia de bani. Soluțiile sunt simple și mai ales concrete, Adeline Hulot îi va ceda amicului Crevel și va suporta toanele acestuia cu toate remușcările ce o urmăresc ca bună creștină umilită de ateul vicios ce o pândea de mult. Totul devine chiar o „comedie umană“ grotescă. Cam din acest moment, romanul, adică Balzac, începe să-și caute finalul pe căi diverse și grăbite. Una dintre aceste căi ar fi, desigur, eliminarea unor personaje de pe scena unde s-au adunat în timp prea multe. Căsătoria târzie și forțată a lui Bette (Lisbeth Fischer) cu mareșalul Hulot se va termina brusc. Soțul său iubit, mareșalul Hulot, fratele lui Hector Hulot, va muri de suferință și rușine. Unchiul Fischer, fratele lui Lisbeth, se sinucide în lipsă de soluții de a se salva financiar. Baronul Hector Hulot d’Ervy însuși, va demisiona de la conducerea ministerului acuzat de cheltuieli nejustificate, falit și compromis. În prim planul romanului se face curat. Miroase tot mai tare a final. Însăși Bette este în pericol ca eroină principală totul fiind datorat lui Valerie, cea care, folosită ca pion înaintat pentru planurile proprii, o lovește involuntar și pe ea. Iar Valerie va plăti și ea, va naște un copil mort, un blestem venit ca răsplată a fărădelegilor și lăcomei fără limită.
Cu cele trei romane reprezentative descrise mai sus acoperim o mare parte din Studiile de Morală care, la rândul lor, acoperă cea mai mare parte a tabloului dat de Comedia Umană. Studiile Filozofice și Studiile Analitice cuprind, ca număr, opere mai puține dar ceea ce contează e evident ansamblul comediei ca întreg. Temele majore ce ocupă locul central în Comedia Umană sunt: Marii Artiști, Banii, Oamenii Excepționali, Justiția, Armata. Adică, acceptând ordinea stabilită de Balzac în „marea comedie umană“, cam toată societatea franceză activă a unui Paris de secol XIX.