Consiliul
Județean Cluj
Barbiene
Se dedică doamnei Profesor
Doina Curticăpeanu
1. Mult îndărătnic menestrel,/Un cântec larg tot mai încearcă. Plăcerea de a-l citi/reciti pe Ion Barbu este motivată de faptul că poezia sa este o certitudine a profunzimii creației, sub semnul unui text contând ca „realitate” a experienței poetice a modernității. În egală măsură, această plăcere a lecturii creației barbiene, mai mult decât s-ar putea crede, este amplificată de ideea unui Ion Barbu „șaradist”, care îi impune cititorului să-și asume, pe risc propriu și pe cont propriu, libertatea de a înțelege o serie de termeni în contexte care să îi legitimeze în orizontul metaforei ori al simbolului.
Debutul cunoscutului poem Riga Crypto și lapona Enigel reține atenția prin epitetul atribuit unui menestrel, a cărui menire este (și aici) să „istovească” un cântec. Aceasta este în ultimă instanță vocația și, până la urmă, însuși destinul său. Menestrelul lui Ion Barbu este însă „mult îndărătnic”, ezitând să interpreteze un cântec cu sensuri grave, de-a dreptul primejdioase pentru neinițiați. Mai mult, menestrelul bănuiește că rostirea acestui cântec are în sine o funcție magică, ce poate influența realitatea. Menestrelului i se cere în mod deosebit un „cântec larg”, cuprinzător cu alte cuvinte, care să ia în posesie lumea în totalitatea ei, purificând-o prin rostire și sunet și eliberând-o de povara materialității, precum oglimda din poemul programatic Din ceas, dedus. Să ne amintim că un asemenea cântec cuprinzător era invocat și în poezia cu valoare de ars poetica, Timbru:„Ar trebui un cântec încăpător, precum/Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”.
Interpretarea cântecului exemplar nu este de fapt decât „încercarea” de a-l reda, de a-i concretiza posibile sensuri și de a propune o configurație a universului său cu profunde și multiple semnificații.
2. Zi-l, menestrel!/Cu foc l-ai zis acum o vară:/Azi zi-mi-l stins, încetinel,/La spartul nunții în cămară. Se dorește o nouă intepretare a cântecului (o re-citire a operei). Cântecul despre Enigel și riga Crypto a mai fost spus, a mai fost ascultat, într-un anumit timp/anotimp, vara, care la Ion Barbu are particularități ușor sesizabile. Este anotimpul căldurii „este, intern, efectul combustiunii organice și, extern, climatul traiului elementar, biologic, condiția impurității și «temniței de ars, nedemn pământ» (…). Barbu o abandonează cu dispreț, ca pe un element sufocant și dens, asociat cu ceea ce i apare ca «ars idol și opac și se îndreaptă către elementul rarefiat și eteric al levitației purificatoare»” ( Alexandru Paleologu). Ceea ce se așteaptă acum, în alt timp, este un alt nivel al textului, cu totul diferit de cel afectiv și sentimental, de suprafață, în fond, cel zis „cu foc”. De data aceasta cântecul trebuie spus „stins” și „încetinel”: tot ceea ce este trăire imediată, tot ceea ce ar putea denatura receptarea trebuie eludat pentru a se permite accesul la profunzimea asigurată doar de un anumit tip de receptare.
Nu trebuie neglijat faptul că rostirea cu valoare de ritual a cântecului are loc nu doar într-un moment semnificativ ci și într-un spațiu aparte. El trebuie cântat la „spartul nunții”, în momentul în care, după tot ceea ce a fost un sfânt și autentic început, urmează intrarea sub zodia vinovăției („Că vinovat e tot făcutul/Și sfânt doar nunta, începutul”). Cântecul acesta esențial este „istovit” într-un spațiu izolat, de taină, rezervat doar celor inițiați, acolo unde actul rostirii și al receptării se consumă ca o experiență pe deplin revelatoare.
3. Înalt în orga prismei cântăresc/Un saturat de semn, poros infoliu./Ca fruntea vinului cotoarele roşesc,/Dar soarele pe muchii curs – de doliu. Poezia Dioptrie surprinde „o scenă de interior-lectura unui «saturat de semn, poros infoliu»” (Ioana Em Petrescu, Ion Barbu și poetica postmodernismului, București, Editura Cartea Românească, 1993, p. 139), o lectură care, după Dorin Teodorescu (Poetica lui Ion Barbu, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1978, p. 103) devine o lectură inițiatică. Ion Pop descoperă în text „un ceremonial al transcenderii, acea simultaneitate a perceperii sensurilor care evidențiază conștiința convergentă a ordinii universale, a corespondențelor dintre micro- și macrocosmos” (Ion Pop, Transcrieri, Cluj, Editura Dacia, 1976, p. 167). Acest spațiu interior în care se consumă actul lecturii (de reținut ideea lui Ion Pop, conform căreia „orice act uman se afirmă fără dubiu, ca eveniment în dependență de o structură ideală a lumii”) este transcris printr-o metaforă care transferă vizibil spațiul real în alt plan: „Funcția de sprijin care în arhitectură îi este dată paralelipipedului a sfârșit prin a le atribui cubului, prismei, cilindrului și pilastrului, prerogative simbolice analoage” (s.n., Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor. Numere, litere și figuri geometrice, traducere din italiană de Cornel Nicolau, București, Humanitas, 2004, p. 181). E vorba de un „«verticalism» arhitectonic care trebuia să-și redobândească în timp o întreagă simbologie complexă, corespunzătoare” (Ibidem, p. 182). În esență, prin prezența prismei se afirmă ideea comunicării dintre existența umană și celest, sub semnul unei „axe verticale” (după autorul menționat) care asigură comunicarea cu transcendentul. Prismei i se asociază, în structura metaforei, orga, întărind ideea aceleiași comunicări cu celestul și, în egală măsură, ca sugestie a trecerii lumii materiale în corespondentul ei sonor, imaterial și pur.
Actul lecturii în sine redimensionează ființa, în ipostaza de cititor omul contând exclusiv ca „înalt”, cu aceeași trimitere spre verticalitate și spre transcenderea propriei condiții.
Descifrarea cărții, a „porosului infoliu”, presupune o semnificativă cântărire („cântăresc”), ca încercare de aproximare a sensurilor ascunse și echivalare a acestora în planul subiectiv al cititorului, în orizontul lui de înțelegere. (Să ne amintim că la Tudor Arghezi relația cu divinul și încercarea de a-l percepe se consumă în contextul unui alt verb sugestiv, „a drămui”: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere”.)
Cartea în sine este o prezență concretă, având atributele realității. În Dicționarul explicativ al limbii române cuvântul poros este prezent cu sensul „care are pori” (Despre pământ). Afânat”. În ipostaza de „poros infoliu”, cartea este deschisă întregului, îl absoarbe până la saturație, dar transformându-l în semn, în echivalentul său spiritualizat, destinat în primul rând cititorului. care va concretiza relația cu acest „poros” și „saturat de semn” infoliu prin lectură.
Relația dintre cititor și carte („infoliu”) presupune, după cum afirma un Georges Poulet, ca opera să se grefeze pe conștiința cititorului /receptorului, care se „împrumută” universului de semne, inoculându-i subiectivitate/ipostaziere prin lectură, viață cu alte cuvinte. De aici, din acest unghi, o posibilă „roșire” ca semn al vitalității de care se umple infoliul prin lectură. Vinul „este în general asociat cu sângele, atât din cauza culorii sale, cât și a caracterului de esență a plantei: este, în consecință, băutura vieții sau a nemuririi. În special – dar nu exclusiv – în tradițiile semitice, este în plus simbolul cunoașterii și inițierii din cauza beției pe care o provoacă” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, București, Editura Artemis, 1995).
În același timp, relația cu porosul infoliu presupune și doliu în măsura în care lectura devine o simbolică ipostază a morții; apelând la sugestiile unei cunoscute arte poetice blagiene, lectura înseamnă o inevitabilă „ucidere” a semnelor (de care este saturat porosul infoliu), anularea ambiguității definitorii a acestora prin opțiunea concretizată prin decodare. Într-un fel, spiritul receptor, cititorul, preia funcția oglinzii și a reflectării, a răsfrângerii: „răsfrângerea, intrarea prin oglindă, este – cum s-a observat – o moarte simbolică, inițiatică într-un anume sens; lucrurile dispersate ale realului exterior «mor» pentru lumea fenomenală în acest spațiu de joc: naltul crestei devine adânc, azurul e mântuit (salvat, transfigurat), «cirezile agreste» se «îneacă» pentru a se regăsi, într-o primă sinteză, în însumarea din simetricul, față de zenitul fenomenalului «nadir latent»” (Ion Pop, Recapitulări, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995, p. 90). Cu mențiunea că prin lectură procesul este invers: demersul interpretativ tulbură pacea întâie-a sensurilor/semnelor, aducându-le într-o ipostază concretă, în cuvinte și în limbaj.