Cea mai citită carte a lumii e și cea mai comentată, contestată, criticată; și totuși Biblia rămâne cartea de căpătâi a umanității. Ea nu a cunoscut niciodată eclipsări și nu i s-a putut contrapune nimic altceva mai credibil, mai satisfăcător pentru întrebările fundamentale ale insului rațional. Revenirile periodice la substanța biblică, la mesajul ei, s-au datorat nu unor crize epistemice, ci unora ale existenței ca atare; orice rătăcire a căutat recurența în Dumnezeu. Până și interpretările sau reinterpretările Bibliei au fost tot o permanentă punere de acord cu Dumnezeul cel nevăzut, cu Dumnezeu-Tatăl. E ideea pe care o împărtășește și un recent comentatiu al lui Andrei Marga (Tribuna, nr. 418/2020, p.17) pornind de la volumul Torat Am al marelui rabin Menachem Hacohen pe tema originii iudaice a creștinismului.
Sunt, deci, controverse teologice interdogmatice, reflecții filosofice de la Toma din Aquino la Nietzsche și până la Papa Francisc cu viziuile sale asupra Bibliei. Apoi teme fundamentale din Cartea Cărților au dat naștere unor tablouri celebre de la Tițian la Salvador Dali, în muzică au dat opere celebre de la Bach la Igor Stravinski și au consacrat poeți și prozatori din Țările Baltice până în America Latină. Recent, am primit și am citit Biblia literară a lui Virgil Diaconu (Ed. TipoMoldova, Iași, 2020); o altă Mică Biblie? o răstămăcire a unor teme din Vechiul Testament? un studiu de teorie literară aplicată? Suficente întrebări care provoacă lectura atentă, mai ales că am văzut mai înainte volumele de poezii Depărtarea lăuntrică (1980), Călătoria spre sine (1984), Diminețile Domnului (2004), Mahalaua îngerilor (2011), Cartea îngerilor (2017) ale aceluiași autor. Biblia literară pare, deci, că nu vine pe un fond profan; nu numai curajul de a aborda o așa temă, dar și competențele cu care reflectează pe textele unor scrieri deloc facile îl recomandă pe Virgil Diaconu ca pe un cunoscător erudit al Vechiului Testament, al scrierilor patristice, al teologiei creștine. Ideea unei lucrări de acest gen i-a încolțit autorului în gând cu mulți ani în urmă, însă după îndelungi decantări și temeinice cercetări, abia acum a apărut primul volum dintr-un proiect care se cere continuat; maturitatea vârstei, dublată de suportul răgazului îi vor îngădui să finalizeze.
Așadar, primul volum se rezumă la Facerea, Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor și Ecclesiastul. Deși titlul proiectului, Biblia literară, menționat pe copertă, anunță limitarea lui la un singur aspect, paradigma discursului este completă și de fiecare dată textul se prelungește în transtextual și metatextual, paliere hermeneutice cu atât mai utile în cazul unor scrieri de o așa complexitate.
Apoi, aspectul literar nu are precădere – nici nu ar fi fost de dorit –, fiindcă mesajul biblic este și trebuie să rămână esențial. Iată, de pildă, Cartea lui Iov (cap. IV) face obiectul eseului intitulat Iov, pedepsitul fără vină și se structurează sintetic și coerent pe niveluri de semnificare, dar și pe criterii cronologice: Numele cărții și semnificația lui; Autorul și data scrierii cărții; Conținutul Cărții lui Iov; „Procesul” lui Iov; Teologia Cărții lui Iov. Iov, pedepsitul fără nicio vină; Este Dumnezeu un judecător drept?; De la resemnare la revoltă; Teologia critică a Cărții lui Iov sau critica lui Iov cu privire la judecățile Domnului; Anomaliile unui proces; Incheierea „procesului”: restaurarea condiției lui Iov; O carte răzvrătită; Cartea lui Iov – o parabolă a dreptului nedreptățit și a suferinței; Valoarea artistică a Cărții lui Iov (Genul compozit, Valoarea artistică a cărții, Influențe evreiești în Cartea lui Iov, Influențe mesopotamiene; Un imn al suferinței).
Urmează, cu rigurozitate remarcabilă fără derapări didacticiste, analiza aplicată a scriituri biblice de la prolog la semnifcații: Lamentația lui Iov, urmează mustrările lui Elifaz, Bildad, Țofar și răspunsurile lui Iov; apoi Dumnezeu îl ceartă pe Iov și răspunsurile lui Iov. Totul se încheie într-un epilog. Virgil Diaconu nu aplică aceeași schemă fiecărui subiect (de pildă eseul despre Cântarea Cântărilor se structurează, firesc, în funcție de istoriografia, conținutul ideatic și mesajul textului altfel decât celelalte texte biblice din sumar, ale căror valențe literare sunt doar impicite). Competențele interpretării, scutite de angajări teologizante, nu mă surprind, cu toate că Virgil Diaconu este militar de profesie (absolvent al Școlii de ofițeri din Sibiu, ulterior proiectant la Intreprinderea de autoturisme din Colibași), vocația lui literară (conduce revista Cafeneaua literară din Pitești) este dealtfel cunoscută.
Știind toate astea, ar fi de așteptat ca într-o astfel de lucrare să abunde compensatoriu bibliografia. Virgil Diaconu, însă, consideră cu onestitate sursa fără să abuzeze de ea și notele minimale uzitate sunt la sfârșitul cărții, rânduite după cele unsprezece capitole; discursul său interpretativ asigură libertatea ideilor, autoritatea lor rațională, iar resursele și disponibilitățile demersului echilibrează registrele sau palierele comentariilor, încât promisiunea titlului rămâne cu ponderea ei firească, fără a fi o simplă capcană pentru cititor – valorilor literare, fiindcă au fost umbrite multă vreme de celelalte, li se acordă doar atât cât li se cuvine, fără să tulbure esențele.
Cartea transcende funcției omiletice a pericopelor evanghelice și este scutită de didacticismul tentant și facil, iar abordarea literară nu se cantonează la nivelul conceptelor de teorie literară, ci la nivelul ideilor estetice, așa cum li se cuvine unor texte de asemenea anvergură: „Nici avuția materială, nici prințesele nu îl mulțumesc pe Solomon. «Totul este deșertăciune și vânare de vânt/ și fără niciun folos sub soare!» În plus, regele observă apodictic că, atunci «Când se înmulțesc averile, sporesc și cei ce le mănâncă, și ce folos are stăpânul lor că numai le vede?» Regele, care își înmulțește zilnic averile, visează probabil să fie slujit fără nicio plată…”(p.292). Înțeleptul rege Solomon este văzut ca personaj biblic din toate unghiurile: critica teologiei lui Solomon, rege necredincios, moralitatea precară a lui Solomon, binele și răul în concepția lui etc. Cu Iov, însă, lucrurile cunosc un dramatism existențial; ispitirea lui este o alta decât aceea a lui Isus Hristos, deși Dumnezeu îngăduie și într-un caz și în celălalt testarea credinței.
Natura divină a lui Isus, alta decât aceea a lui Iov, resimte ispitirea la nivelul de statut al ființei; pierderile lui Iov îl lovesc în ființa lui, iar el resimte totul la nivel profund uman și traduce în termeni ai desăvârșirii, ai consecvenței: „Acum, când ți-a venit și ție rândul, ești la strâmtoare și ți-ai pierdut firea; acum, când lovitura te-a ajuns, te-ai înspăimântat! Frica ta de Dumnezeu nu-ți dă încredere și desăvârșirea căilor tale nu-ți dă nădejde? Ia adu-ți aminte, care nevinovat s-a prăpădit și unde le-a pierit urma celor drepți în fața lui Dumnezeu? După cum am văzut eu, numai cei ce ară nelegiuirea și seamănă răutatea au parte de asemenea roade. La porunca Domnului, ei vor pieri…” (p.103) – sună mustrarea lui Elifaz.
Adevărul este că precăderea etică a textului nu poate fi depășită de valoarea lui literară, dramatismul din Cartea lui Iov atinge doar în subsidiar tragismul grec eschilian. Cu Cântarea Cântărilor suntem, însă, aproape în exclusivitate în fața unui poem erotic (Canonizarea religioasă a unui poem erotic): „Așadar, ca să aibă un motiv întemeiat pentru canonizarea Cântării Cântărilor, interpreții religioși au fost determinați să metaforizeze și să alegorizeze religios limbajul erotic al poemului, pentru ca în acest fel să schimbe, prin interpretarea lor alegorică, sensurile erotice directe ale Cântării, cu sensuri metaforice religioase, mistice. Metaforizarea și alegorizarea religioasă sau mistică a Cântării pare să fi avut un scop: acela de a construi argumente pentru canonizarea Cântării, deci de a-i sublinia legitimitatea” biblică astfel (p.163).
Unele strădanii de asumare figurativ-religioasă a textului sunt împotriva evidenței, așa cum e de pildă cea a Sf. Grigorie de Nyssa în cazul metoaforei „sânii tăi mi-ar fi drept struguri” (p.200). Virgil Diaconu face raționale trimiteri la surse nu atât cât să arate, dacă ar mai fi nevoie, că un anume subiect a preocupat nu numai lumea teologică, dar și filosofi, esteticieni, artiști, ci dă dimensiunea ideii relevându-i consistența: „Mai deciși în practicarea interpretării literare sunt Castellio și Calvin, care consideră că în Cântarea Cântărilor este vorba doar despre iubirea dintre doi oameni. Castellio a cerut chiar scoaterea Cântării din canonul biblic. Tot pentru interpretarea literară optează și Hugo Grotius, Richard Simon și episcopul Lowth, Von Herder, Jacobi, Ewald…” (p.166).
Ca și în cazul lui Iov sau în cel al lui Solomon, Eclesiastul, un gen mixt de poezie și proză (p.237) nu poate releva valoare literară decât în simultaneitate cu poezia ideilor: „Constat astfel că Eclesiastul este, de fapt, un text, un gen compozit sau mixt de poezie și proză, gen care alternează poezia cu proza, iar această dublă structură de gen m-a determinat ca, în momentul în care am reprodus textul Eclesiastului în prezenta carte (…) să evidențiez grafic-tipografic atât poezia cât și proza, așadar să rup în versuri libere lungi și în strofe partea de poezie a Eclesiastului, scrisă inițial în proză, și să transform partea de text, care era proză scrisă în versete numerotate, în forma grafic-tipografică a prozei, prin eliminarea numerelor care marchează versetele originale ale cărții și prin solidarizarea acestora” (p.237). Au ieșit, cum se vede, texte de literatură autentică: „Și tot ceea ce doreau ochii mei nu am dat la o parte/ și n-am oprit inima mea de la nicio veselie,/ căci inima mea s-a bucurat de toată osteneala mea/ și aceasta mi-a fost partea din toată munca mea…” (p.216).
Astfel, interesat și el de virtuțile interpretării textuale, de deschiderile lucrării, Paul Aretzu a citit manuscrisul înainte de publicare și avea să aprecieze pentru coperta a IV-a: „Poetul Virgil Diaconu propune o carte splendidă atât în sine cât și în scopul ei, o crestomație și o sinteză de proporții, un studiu binevenit, teologic și cultural, o scriere a propriei uimiri și bucurii, provocându-ne o desfătătoare întâlnire, o preumblare prin eternitatea Cărții cărților.” Așadar, cu rezonanțele literare relevate în chip fericit și util de cartea lui Virgil Diaconu, avem și denotația estetică subsistentă pentru o mereu înnoită receptare a textului biblic. Continuarea acestui proiect va fi, deci, de urmărit, fiindcă în celelalte cărți ale Vechiului Testament drama cugeătrii, tensiunile credinței, profunzimile ideilor teologice și de filosofie existențială adaugă valori implicite deloc neglijabile.