Există ilustrări concrete ale a acestor coborâri în abisurile fondului comun al umanității pentru a excava o materie susceptibilă de a hrăni invenția? În registrul de decese al bisericii Sfânta Treime de la Stratford-upon-Avon figurează sub data de 11 august 1596, numele lui „Hamnet filius William Shakespeare”. Venit special pentru această ocazie de la Londra, durerea lui Shakespeare atinge un paroxism, accentuată de un sentiment de culpabilitate. Situația, contra naturii, care vrea ca fiul să dispară înaintea tatălui şi nu invers, propriul absenteism de la domiciliul conjugal îi apar ca insuportabile. Hamnet era singurul lui fiu, pe care practic îl abandonase, rarele vizite la Stratford fiind singura legătură paternă cu copilul. Anul 1596 divizează existența lui William în două: devine o frontieră biografică. Nu atât de marcată ca cea din 1654 a lui Pascal, dar suficientă pentru a defini două perioade distincte de creație. Piesele pe care le va scrie după această dată – Nevestele vesele din Windsor, Mult zgomot pentru nimic… –, sunt luminoase dar ascund o durere secretă. În Regele Jean, scrisă imediat după dramă, Constance, o mamă care își pierduse fiul este bântuită de idei de sinucidere. Taxată de nebună de anturajul ei, femeia contestă şi clamează că dacă si-ar fi pierdut mințile ar fi fost o binecuvântare pentru ea:

 

 

„Nu sunt nebună: Aș fi cerut cerului să fi fost!
Pentru că atunci, mi-ar fi plăcut să mă uit pe mine însumi:
O, dacă aș putea, ce durere ar trebui să uit!
Aș ruga vreo filosofie să mă facă nebun,

 

 

[…] Durerea umple camera copilului meu absent,
Zace în patul lui, merge în sus și în jos cu mine,
Pune pe el o privire frumoasă, repetă cuvintele lui,
Îmi amintește de toate părțile sale grațioase,
Umple hainele goale cu forma lui”.

 

 

Shakespeare își dezvelește aici rana interioară sângerândă. Singură munca înverşunată îl poate face dacă nu să uite cel puțin să-i atenueze durerea. Repliat pe el însuşi, într-o stare de profundă melancolie, 1596 deschide perioada cea mai fecundă din viața lui. Iar ea va da, alături de King John (în parte), Hamlet, piesa cea mai imensă a lui Shakespeare. Numele însuși de Hamlet este transparent indicând sursa biografică a piesei.
Mai târziu, sub domnia lui Jacob I, are loc afacerea Guy Fawkes, episod dramatic al tensiunilor religioase între catolici și protestanți. Pe 4 noiembrie 1605, când regele trebuia să deschidă în persoană sesiunea Parlamentului din care făceau parte elitele țării, s-a descoperit o conspirație a catolicilor. Subsolurile clădirii Parlamentului erau pline cu butoaie de pulbere care trebuiau să fie făcute să explodeze în momentul în care regele urma să-şi rostească alocuțiunea. Cu Macbeth Shakespeare propune o soluție situației de paroxism politic în care era plonjată societatea britanică. Piesa este concepută ca un „ritual colectiv” destinat să restabilească încrederea după pericolul mortal prin care trecuse casa regală şi elitele britanice care ar fi declanşat fără îndoială un război civil între catolici și protestanți în cel mai bun caz, un masacru al catolicilor, minoritari, în cel mai rău. O noapte a Sf. Bartolomeu pe invers, în care catolicii ar fi fost victime.
L-am amintit pe Jean Bodel (1165-1210), autor de fabliaux, de chansons de geste şi de piese de teatru care, în momentul în care descoperă că este lepros, este pradă unui asemenea șoc că emoția îi smulge sublimul Congès, poem în 45 de strofe care adăpostește câteva dintre cele mai somptuoase şi mai sfâșietoare accente lirice din literatura franceză. O generație mai târziu, Rutebeuf (1230-1285), magnific ratat în viață, scrie sub imperiul melancoliei delanşate de conjugarea câtorva circumstanțe nefericite: o căsătorie ratată, pierderea tuturor bunurilor pe care le avea la jocul de cărți, ruptura cu prietenii care îi întorseseră spatele refuzându-i orice ajutor. Înfometat, înfrigurat, dormind pe paie, Rutebeuf vagabondează între Paris şi Senlis, pe atunci „ville royale”. Dar versurile care ies din umoarea neagră a jongleurului pierdut sunt sublime. Ratându-și temporara existență terestră, Rutebeuf a câștigat eternitatea.
Mai aproape de noi, Kafka afirmă că durerea „îmi face grația unui prea-plin de forțe în chiar acest moment. Oh! Durerea, în mod vizibil, îmi epuizează forțele până în inima sfâşiată a ființei mele. Despre ce prea-plin este vorba la urma urmei?” (Kafka, vol. 2, p. 387). Asta priveşte în particular scriitorii ale căror texte reflectă povestea propriei lor maladii precum cele ale lui Heine, Alphonse Daudet, Franz Kafka sau Rilke, sau încă istoria bolii altor scriitori precum Georg Büchner în nuvela intitulată Lenz. Reflecția asupra durerii şi reflecția asupra lui-însuşi merg mână în mână.
Contrar unei idei la care ne-ar putea conduce bunul simț, boala serveşte actul creator într-un mare număr de cazuri. „Nu în ciuda, ci prin astmul său, Proust a găsit suficient suflu pentru a-şi clădi catedrala. Piciorul bont al lui lord Byron este indisociabil de lirismul său, după cum acufenele1 lui Céline, lovindu-i fără încetare craniul, i-au livrat muzica sa seismică. […] Miopia lui Joyce care scria pe foi volante care zburau realmente şi pe care nu le regăsea niciodată, i-au permis să vadă lumea ca nimeni altcineva înaintea lui. […] Acelaşi lucru se întîmplă cu timiditatea: acest handicap, ale cărui atroce suferințe Philippe Vilain le revelează în Confesiunea unui timid, este în realitate un miracol. Nu un blestem ci o binecuvântare. Când trec prin fata terasei restaurantului La Flore, mă simt cât se poate de prost, am senzația că sunt scanerizat, trecut printr-un laser, dezmembrat. Lumea este nepăsătoare, dar timidul trebuie să surmonteze, cum este cazul când este confruntat cu femeile pe care vrea să le seducă, o realitate pe care o inventează. A fi timid înseamnă deja să fabrici o ficțiune. […] Viața timidului este aiurea: în romanele sale în care el are inițiativa, în care complexele îi sunt pulverizate de către stil şi mărturisire. Timidul […] se adresează în sfârșit tuturor, dar în felul său. Un fel inedit care, pentru că este mai fragil şi mai sensibil decât alții, nu se impune decât pentru că a avut, mai presus de toate, un handicap de surmontat” (Moix 2010).
Fără să aibă vreun caracter patologic, anumite complexe, îndeobşte negative, cheamă pur și simplu o operă sau îşi pun amprenta pe ea. Război şi pace a reprezentat pentru Tolstoi un fel de exorcizare a traumatismului moral suferit de el şi de națiunea rusă în urma dezastrului de la Sevastopol din 1855. Tânăr, Tolstoi participase în calitate de combatant cu sabia în mână la războiul Crimeii. Pentru un tânăr patriot ca el, suferințele îndurate, umilirea sentimentului imperial îi lasă o plagă deschisă. Bătălia principală, dusă pentru cucerirea bastionului Malakoff, a fost de o ferocitate fără seamăn. Beligeranții au lăsat zece mii de morți sfârtecați de obuze, decapitați, striviți de copitele cailor, transformați în carne vie fumegândă. Marea majoritate dintre ei, 8000, sunt ruşi. Războiul este câștigat, după cum se ştie, de coaliția franco-britanică în cadrul căreia Franța constituia al doilea contingent dar obținuse victoriile decisive. Printr-un fel de efect defensiv de regresiune curativă, Tolstoi se repliază mental pe secvența anterioară a confruntării istorice franco-ruse, campania din Rusia a lui Napoleon, când ruşii reuşiseră să învingă: fără glorie, dar să învingă. Război şi pace este născut nevoie imperioasă de compensație moral-psihologică în raport cu frustrația sângerândă indusă de înfrângerea recentă. Stigmatul fizic sau moral aplicat pe o sensibilitate à fleur de peau îl obligă pe artist să-şi edifice acea „fortăreață interioară” pe care o evocau stoicii pentru a-și echilibra viața psihică. Fără acest traumatism fericit al destinului, dacă admitem că acest oximoron este exact, Tolstoi n-ar fi devenit titanicul autor al romanului Război şi pace.
În exteriorul literaturii, politicieni, filosofi, oameni de știință funcționează în acelaşi mod. François Bayrou2 a reuşit în meseria de politician, care are numeroase puncte comune cu cea de scriitor, proiectat de dorința compensatoare de a se debarasa de un bâlbâit pe cât de ridicul pe atât de jenant în relațiile sociale. Bill Clinton a trăit o situație similară împins de violențele tatălui adoptiv. Născută în timpul celui de al doilea război mondial, o personalitate politică precum Raymond Subie, eminență cenușie a câtorva dintre ultimii şefi de stat ai Franței, un bombardament din timpul Celui de al doilea război îi smulge brațul stâng pe patul însuși al maternității pe care venise pe lume. Câțiva ani mai târziu, la vârsta hârjoanelor copilărești, privind ceilalți copii cu care nu putea rivaliza, Subie își spunea: „eu nu sunt ca ei, voi face mai bine decât ei”. Refularea este, în asemenea cazuri, fecundă.
*
Nu este însă exclus nici cazul opus al bolii factor destabilizator şi dăunător fluxului creativ. Vigny (1976, 196) aminteşte că „La Rochefoucauld scria între două accese de gută, Pascal între două deliruri şi două leşinuri, şirul ideilor sale fiind întrerupt de durere”. Este posibil ca, măcar în parte, stilul sacadat, fragmentar din această perioadă a vieții să se datoreze acceselor de durere care îl întrerupeau fãră încetare. În cazurile extreme boala distruge individul precum cea a lui Maupassant căruia sifilisul i-a umbrit mintea scurtându-i dramatic viața3. Genialul nuvelist dispare la numai 40 de ani, lăsând un imens gol în inimile generației lui. Virginia Woolf, afectată de tulburări bipolare, se sinucide în 1941. Maiakovski, bântuit și el de tulburări psihice, își pune şi el capăt zilelor, Hemingway se servește în același scop de pușca lui de argint, Paul Celan se aruncă în Sena, iar Kawabata Yasunari alege gazul. Lista scriitorilor sinucigași este neașteptat de lungă.
Despre T. S. Eliot, critica avizată admite că „transformarea unui versificator şovăielnic într-un mare artist creator a fost precipitată de un feroce contrapunct între nenorocirea personală şi cea publică”. În clar, este vorba de căsătoria lui cu Vivien Haigh-Wood şi de cataclismul Primului Război Mondial. Deja de o sănătate şubredă încă din copilărie şi bolnav toată viața el însuşi, soția lui era ea și ea o mare bolnavă. „Era mereu pe cale să se îmbolnăvească, bolnavă de-a binelea sau în convalescență după o boală” (Johnson, 281). Zilele lor se scurgeau în lamentații contra curenților de aer, dozaje reciproce de medicamente sau discuții apropo de simptomele pe care le aveau. Probabil că Molière, cu spiritul său coroziv, s-ar fi amuzat copios pe seama cuplului Eliot dacă ar fi avut cunoștință de el. Casa celor doi devenise terenul unei escalade ipohondrice permanente. La „tristețea zilnică a mariajului său, ritmată de certuri amarnice şi crize medicale” s-a adăugat „cumplitul dezastru și agonia Primului Război mondial, cu listele sale zilnice de victime de sfâșietoare lungime […]”. „[….] Părea că omenirea trebuie să îndure agonia războiului fără nici un câștig compensator în virtute, doar cu degradarea suplimentară pe care o aduc pricinuirea morții şi cruzimea. Irosire şi nimic altceva. Şi tot astfel era şi mariajul lui Eliot, amândouă părțile implicate îndurând suferința, fără presimțirea alinătoare a unei izbăviri, nimic altceva decât două vieți irosite, unite întru întristare. Această mortificare publică și privată a fost geneza atât a substanței, cât și a titlului Tărâmului pustiu” (Johnson, 283-284).
Or, Tărâmul pustiu a fost capodopera secolului, piatra de temelie a poeziei moderne anglo-saxone.
Versantul negativ al patologiei se manifestă mai cu seamă la vârste avansate când balanța forță vitală/simptome negative începe să se dezechilibreze în favoarea simptomelor. În rest, boala are efecte mai degrabă pozitive: îl izolează pe scriitor de lume, îi interzice acele passe-temps futile care îi parazitează existența, îi oferă un timp de reflecție pe care vâltoarea ocupațiilor cotidiene nu îl permite.
Într-o scrisoare din 28. III. 1906 către Kurt Martens, scriitor și jurnalist din München, Thomas Mann subscrie la această idee şi se lansează chiar într-o generalizare. „Suferința trupească privită în decursul istoriei, mi se pare un simptom ce însoțeste cu necesitate grandoarea, şi găsesc că acest lucru este perfect inteligibil psihologic. Nu cred că Cezar ar fi devenit Cezar fără debilitatea lui şi fără crizele de epilepsie, şi dacă totuşi ar fi devenit, în ochii mei ar fi fost mai puțin eroic fără ele. În concluzie, oare ținta lui Thomas Buddenbrook când, istovit fiind, face față cu atâta tenacitate, nu vădeşte o bună cantitate de eroism?” (Mann 1974, 14).
Biografemele patologice se implică în creația unui autor într-un mod adesea imprevizibil, mai rar negativ, de cele mai multe ori fecund.
*
Raporturile dintre diversele boli şi individualitățile creatoare scapă generalizărilor. Este imposibil de stabilit o regulă, fie ea suplă, modulată fin.
Ştiința la rândul ei a confirmat raportul între maladie mentală şi creativitate. Un studiu publicat în septembrie 2012 de Dr. Simon Kyaga de la Institutul Karolinska (Suedia) în Journal of Psychiatric Research demonstrează în mod clar relația dintre persoanele creative şi boala psihică. Studiul, de o excepțională soliditate, este dus pe o masă enormă de subiecți: mai mult de un milion, şi pe o durată de 40 de ani. Obiectul era stabilirea raporturilor dintre profesiunile creative (cercetători, artişti, muzicieni, scriitori…) şi patologiile mentale (depresiune, tulburări anxioase, bipolare, schizofrenie). În afară de tulburările bipolare nu pare a exista o legătură sistematică între profesiunile creative şi profesiunile non creative, cu excepția meseriei scrisului. Scriitorii cumulează toate aceste tare sau, pe cât se pare, aceste tare împing la scris care, în asemenea cazuri poate avea un rol de exutoar, de terapie, dacă este să-i dăm crezare lui Antonin Artaud: „nimeni şi niciodată n-a scris sau pictat, sculptat, modelat, construit, inventat decât pentru a ieşi în fapt din infern”.
Cu o valoare relativă, afirmația lui Artaud, exprimă o frântură, printre nenumărate altele, din ceea ce declanșează sau condiționează invenția.

 

 

Referințe bibliografice
Johnson, Paul (2007), Creatorii. De la Chaucer și Dürer la Picasso și Disney, Bucuresti, Publishing Libertas.
Kafka, Franz (2018) Oeuvres complètes, vol. 2, Paris, Gallimard.
Moix, Yann (2010) „La Timidité est le défaut de Vilain”, în Le Figaro littéraire n° 20483, Caiet n° 4, din 10 iunie.

 

 

Note
1 Bâzâituri, fluierături, lovituri de clopot resimțite în craniu sau în urechi şi fără vreo sursă sonoră exterioară.
2 Fost ministru al educației naționale în Franța, şeful partidului centrist MODEM.
3 Mentorul său şi director de conștiință, Flaubert, a încercat să-l salveze incitântu-l la o viață mai reținută și mai organizată. Maupassant, bărbat frumos dar erotoman asumat, contractase probabil boala de la una dintre numeroasele relații feminine pe care le cultiva.