Prezența motivelor veste și poveste în lirica lui Lucian Blaga și relația dintre acestea trimit spre atitudini grave ale poetului în fața întregului, oferind, în egală măsură, o convingătoare perspectivă asupra coerenței unui întreg univers poetic.
O poezie cum este Psalm trimite, până la un punct, spre argheziana condiție a omului, realitate carnală, ce-i prilejuiește o adâncă suferință, prin conștientizarea propriilor limite, în imposibilitatea dialogului cu divinul. Dumnezeul blagian este ascuns în pământ dar și în poveste. Fiindcă nu intră în dialog cu ființa efemeră, el rămâne pentru poet „muta neclintita identitate”. Poemul conține suficiente sugestii ce trimit la ideea că este posibilă, totuși, comunicarea, însă prin alte modalități decât cele rezervate omului. În imposibilitatea deschiderii spre un alt orizont („noapte fără ferestre în mine”), omul blagian este tentat să-și depășească limitele propriei condiții: „Dumnezeule, de-acum ce mă fac?/În mijlocul tău mă dezbrac./Mă dezbrac de trup/ca de-o haină pe care-o lași în drum”. Lumea blagiană reține atenția prin armonia ce-i este definitorie și printr-un evident echilibru, când ”Soarele-n zenit ține cântarul zilei”, iar ”Cerul se dăruiește apelor de jos”. Vegetalul este redimensionat, căpătând atributele bolții, ca imagine particulară a cerului și ca emisferă ce garantează unitatea întregului: „Cu ochi cuminți dobitoace în trecere/își privesc fără de spaimă umbra în albii./Frunzare se boltesc adânci/peste o-ntreagă poveste” Dacă Dumnezeu se ascunde în pământ și în poveste, artistul, acel „țăran zugrav”, după o scurtă perioadă de înstrăinare prin terestrul său exil, trece în eternitatea legendei, sinonimă unei povești ideale, ce-l mântuiește de o existență consumată în contextul circumstanțelor: „Azi trăiești în legenda ta/cum ai trăit în câmpuri și în sat” (În amintirea țăranului zugrav). Cu atât mai mult cu cât ceea ce are esențial artistul ține pînă la urmă de condiția ideală a poveștii (mitul biblic): „Nu seamănă cu această abia șoptită poveste inima ta?” (În amintirea țăranului zugrav).
Dacă vestea marchează, în general, un eveniment, o modificare în planul realului, dar și promisiunea deschiderii acestuia spre un alt orizont, ca un prag al poveștii, „fără veste” trimite spre miracol. Artistul se înalță la cer „fără veste”, mântuind lumea de materialitatea ei grea: „Erai numai om, și totuși când ai murit/s-a adunat mult norod în pragul tău,/crezând că fără veste te vei ridica la cer/și vei înălța cu tine/satul și pământul” (În amintirea țăranului zugrav).
Omul blagian așteaptă mereu vestea, marea promisiune, care-i asigură mereu o perspectivă generoasă spre un dorit și ideal dincolo. În poezia Pe ape, vestea este asociată ochiului deschis al lui Dumnezeu: „Pentru un fagure sterp/mi-am ucis stupii flămânzi./Cel din urmă dobitoc/cu-nțelepciune s-a prăpădit./Ochiul său profetic deschis/e singura veste prin neguri”. O altă poezie, Bunavestire, accentuează tocmai reflexele metafizice ale veștii: „Mă duc între ei să vestesc:/Tăiați-vă mieii pe cruce/în amintirea jertfei ce se va face./Ridicați-vă de lângă foc/în cojoace cu flăcări de lână./Luați făclia ce-am aprins-o/în steaua coborâtă/deasupra ieslelor roase de boi/și dați-o mai deparrte/din mână în mână./În curând fiul omului va căuta un loc/unde să-și culce capul,/răzimându-și-1 ca și voi/de pietre ori de câni adormiți”.
În universul maculat, poetul descoperă tainice semne de plecare („Eu caut- semne, semne de plecare sunt”), drumul spre „sori păduratici”devenind echivalentul căii spre purificare, prin descoperirea poveștii, ca vârstă uitată și ideală: „Pe urma lor vor merge tineri goi/spre sori păduratici,/și tot ce e trup omenesc va purcede/să mai învețe odat’/poveștile uitate ale sângelui” (Semne). Nu întâmpător, plecarea coincide cu o necesară scuturare de pământ, iar drumul, după „vinul nebunesac al vieții”, care-l scoate pe om din realitate, îl duce într-o simbolică poveste: „Scuturați-vă de pământ/și plecați,/căci iată — aci vinul nebun al vieții/s-a scurs în scrum,/dar orice alt drum duce în poveste,/în marea, marea poveste”.
Nu este mai puțin adevărat că, în plenitudinea ei, chiar realitatea trece la Blaga drept o poveste, o „aurie poveste”, valabilă într-un anotimp generos, care se încheie cu venirea implacabilă a toamnei, când semnele dregradării sunt vizibile: „Câmp alb. Descinde-ntrupat din funingeni/un corb. ÎI vezi, fetița mea, Ana?/În toamnă pe-aici se stingea aurie povestea,/țâșnea veverița, cădea castana” (Corbul). Noiembrie, mai ales, este timpul când imaginea ideală a lumii ca aurie poveste este anulată. În acest (ano)timp, realitatea își pierde semnificațiile ca viață și ca poveste: „Din cântec, din caldul,/nimic nu mai este,/ah,nici în viață, și nici în poveste” (Jale la început de noiembrie).
Poetul caută în realitate semne iluzorii și încearcă să descifreze tocmai acele semne scrise pe zăpadă, ale unui „nou testament” sau, mai ales, ale unei vești cerești: „Corbul își măsură pasul, scrie-n zăpadă/nou testament, sau poate o veste cerească,/pentru cineva care ar trece prin țară/și n-a uitat de tot să cetească.//Noi, oamenii, noi am uitat” (Corbul). Satul blagian este plin de „aromele zeului”, iar cocoșul vestește un alt timp, al unei simbolice duminici, care se sustrage trecerii și devenirii: „Legi răsturnând și vădite tipare/minunea țâșnește ca macu-n secară./Cocoși dunăreni își vestesc de pe garduri/dumineca lungă și fără de seară” (Satul minunilor). În planul semnificațiilor simbolice, unicornul intră în dialog cu oceanul, în același orizont al poveștii: „Sfios unicornul s-abate la mal,/privește în larg, spre cea zare, cel val”. Sau: „Pe țărm unicornul, o clipă cât anul,/se-nfruntă-n poveste cu oceanul” (Unicornul și oceanul). Marginea se insinuează în relația cu taina și cu tot ceea ce presupune profunzimea acesteia: „Se-nalță de spaimă-n paragini/cînd taina se sfarmă la margini” (Unicornul și oceanul). Inorogul aparține unui alt orizont decât al realității, unei „clime” a basmului, a poveștii cu alte cuvinte: „Din clima fierbinte a basmului, sfinte irog inorog/c-un semn te invoc”. Tocmai inorogul este invocat pentru descifrarea celor ascunse de „vechea cetate”, această descifrare presupunând un ritual pe care poetul îl transcrie cât se poate de atent: „Cînd intri, ia seama/la podul cu vama,/la numărul casei,/la curtea Frumoasei./Cu sunet de soartă/lovește în poartă!” (Inorogul de poveste). De la inorog se așteaptă în ultimă instanță tocmai vestea și dezvăluirea celor ascunse, închise în interiorul unei cetăți simbolice. „C-un muget dă-mi veste-apoi părăsește/cetatea și murii/spre pacea pădurii” (Îndemn de poveste).
Asociată poveștii, vestea presupune o gravitate ce impune solemnitate rostirii, în contextul în care se repropune însuși terestrul: „Vin din noapte, din miez de noapte:/avem un voievod./Spre ziduri sure/sau peste prăpăstii în călțuni de poveste/către cetate frunza susură:/o veste, o veste!” (Veste). Vestea determină „scularea” boierilor, o nouă „rânduire”, ieșirea semnificativă din somn, deșteptarea întru o altă realitate: „Sculați boieri cu rînduitele bresle,/cu sfinții, cu mucenicii,/și voi hornari, și voi ucenicii,/ridicați-vă slugi adormite în iesle!/Sculați boieri, o veste din codru v-aduc -/Ni s-a născut azi-noapte noul voievod,/fiul pădurii, puiul de cuc!” (Veste).
O semnificativă relație între veste și poveste se conturează în binecunoscutul poem Cântec pentru anul 2000. Vestea nu mai este așteptată câtă vreme se referă la o realitate consumată, care a trecut deja în basm, în poveste: „Vulturul ce rotește sus/va fi atunci de mult apus.//Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/numai stejarii vor mai fi și atunci.//Mai aminti-mă-vă un trecător/vreunui străin, sub ceasul lor?//Nu cred să mă vestească cineva/căci basmul ar începe-așa://Pe-aici umblă și el și se-ntorcea mereu,/contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu”.
Fără a mai insista, o altă poezie, cum este Îngerul lumii, se reține pentru legătura dintre veste și poveste în poezia blagiană. Dacă aproape de fiecare dată povestea rămâne undeva departe, aproape inaccesibilă („Socot ca orice frumuste/prilej de-amagire statornică este./Te ispitește. Vrea-n stăpânire s-o iei./Deși e departe de tine ca o poveste”, scrie poetul în Frumsețea), vestea este înțeleasă în contextul realității din imediata apropiere. În schimb, povestea contează în alt „spațiu”, de „sus”, și în această poveste se mută realitatea, „mutare” ce nu ține însă de „îngerul, paznicul”: „Voi-va să mute-n povestea/de sus-materia toată și vestea?/Nimic, vai, din toate acestea”.
Între veste și poveste, în imaginarul blagian se plasează o lume „în care obiectele trăiesc și prin concretul lor material” (Ion Pop), având însă o nostalgia deschiderii spre un alt orizont.