Poveştile de amor ale personalităților au stârnit întotdeauna interes în mentalul colectiv. Pentru unii chiar mai mult decât opera propriu-zisă. Idealizând sau romanțând nişte pasiuni, ridicând uneori la puterea n nişte iubiri trecătoare. Când relațiile amoroase au fost de durată, curiozitatea s-a dovedit foarte productivă şi deosebit de iscoditoare, dornică să răscolească şi să devoreze intimități. Despre iubirile lui Eminescu şi cele ale lui Nichita Stănescu, despre iubirile lui Beethoveen şi cele ale lui Picasso, de pildă, s-au scris cărți şi se vor mai scrie. Intuiția lui Eminescu nu a dat greş nici în această privință: „Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit” scria poetul, dezamăgit, în Scrisoarea I. Desigur, Eminescu are dreptate. Dar aparentele „mici mizerii” ale sufletului, secretizate în timp, sunt uneori adevărate iluminări, reverberate ca atare în creație. Din seria acestor dezvăluiri face parte şi publicarea corespondenței personalităților. Nu altfel stau lucrurile în cazul lui Constantin Brâncuşi, ne spune brâncuşiologul clujean Constantin Zărnescu în uriaşul său volum dedicat sculptorului – Civilizația vizuală Brâncuşi, apărut la Editura Napoca Star în excelente condiții grafice.
După o muncă trudnică de cercetare, analiză şi interpretare a operei marelui sculptor, un travaliu de 45 de ani, (după spusele sale), Constantin Zărnescu şi-a adunat eseurile şi textele lui Brâncuşi şi despre Brâncuşi în acest masiv volum de 710 de pagini, format A4, carte de căpătâi, imposibil de ignorat în taxonomia exegezelor despre universul artistic brâncuşian. Cu deferența cuvenită unui demers scriitoricesc de asemenea anvergură, această „Biblie a lui Brâncuşi” oferă o privire cuprinzătoare, panoramică, o tratare complexă, exhaustivă în felul ei, a formelor de simbolizare implementate în opera „Sfântului din Montparnasse”. Împletind comentariul eseistic, susținut la cote de înalt rafinament intelectual, cu biografismul spectacular, Constantin Zărnescu reuşeşte să eşaloneze pe capitole importanța etapelor de creație într-o abundență mereu nesaturată de informații şi considerații năvalnice, pasionale, extaziante, filtrate de gustul unui estet însetat de măreția frumosului artistic universal.
Capitolul VI al acestei uimitoare cărți este dedicat unui „roman de dragoste epistolar”, repovestit de autor după volumul prezentat de istoricul de artă Doina Lemny şi tradus de Claudia Drăgănoiu, apărut la Editura „Vremea” în 2019, subintitulat De la Tantan la Tonton. Dar cine sunt Tantan şi Tonton? Nimeni alții decât Constantin Brâncuşi însuşi şi Martha Lebherz, balerina din Geneva, dansatoarea cu trup divin, care s-a îndrăgostit de el la o vârstă fragedă. Astfel că au intrat în acest roman de dragoste cu pseudonimele alintătoare cu care îşi semnau scrisorile: Tantan de la Constantin şi Tonton de la Marthon-Martha. Povestea de iubire dintre ei începe prin 1925 sau 1926. „În iunie 1926, sufletul său de sculptor singuratic, luptându-se cu materia, a fost săgetat de o fecioară; nu era oricine, ci o ființă specială” (scrie Zărnescu), adică o fată cu blonde cosițe, de nici 20 de ani, pe care sculptorul o invită în Atelierul său şi-i propune să-i devină secretară. E adevărat că sculptorul se apropia de 50 de ani, dar pasiunea pune stăpânire pe ea: „Simt o învolburare în capul meu! Sunt nebună de fericire! Mă dăruiesc, întreagă, ție! Până acum eu n-am iubit pe nimeni!” sunt vorbele ei care o înalță spre cer, după cum va scrie în alt loc. Delicatețea apropierii dintre ei, trăirile pasionale sunt desprinse din scrisori, deoarece la scurt timp Brâncuşi trebuie să plece în America în vederea expoziției personale şi a rezolvării conflictelor cu Vama Statelor Unite, astfel că depărtarea i-a pus în situația de a-şi dezvălui sentimentele prin scris. Sculptorul primeşte 92 de scrisori trimise spre el, la New York. La întoarcere, el se arată foarte interesat de ele, intercalază scrisorile ei cu ale sale vrând să alcătuiască o carte, „fiindcă nimeni nu scrie doar pentru el însuşi, frizând modestia sau doar pentru celălalt!”, precizează prozatorul Constantin Zărnescu, adăugând că „Tonton şi-a dorit şi a râvnit să devină personaj”. Dar scrisorile lor au stat nedescoperite, nepublicate 96 de ani. Ele au fost ascunse de Alexandru Istrati şi Natalia Dumitrescu, „legatari testamentari” erijați în „moştenitori”, până când doamna Doina Lemny, cercetătoare angajată la Centre Pompidou, conservator şi istoric de artă, le-a găsit „după obositoare şi îndelungi cercetări printre hârțoage”, deschizând astfel o nouă perspectivă de cunoaştere a omului Brâncuşi şi a artistului considerat „l’inventeur de la sculpture moderne”. Flacăra iubirii secrete pentru Tonton-Martha a alimentat o perioadă fastă din creația sculptorului (1926 – 1939) în centrul realizărilor situându-se Leda, expresie a reunirii dintre cele două forme: elementul feminin şi cel masculin (după cum reiese din comentarii). Misterul indescriptibil al „lunii de miere” este prelungit de Brâncuşi, convertit creativ în munca asiduă a căutării formelor de esențializare a expresiei. Zărnescu eternizează povestea lor de iubire prin pagini pline de poezia reconstituirilor fabuloase, în stil propriu, pasional.
Repovestitorul acestui roman de dragoste în scrisori recreează atmosfera efervescentă a epocii trimițând spre „scandalul oficial” cu vama newyorkeză şi spre ariştii din jurul sculptorului care îi vizitau Atelierul. Oamenii din anturajul scultorului sunt tratați ca personaje secundare ale întregirii unui epos de altădată, intrat în legendă. Divagațiile au importanța şi savoarea încadrării în peisajul avangardist al Parisului acelor ani, în care apar Marcel Duchamp, Tristan Tzara, Josephine Baker, James Joyce, Pablo Picasso, Giacometti, dar şi sora Marthei, Julieta, şi prietenele Irina şi Lizica Codreanu. Portretul spiritual al sculptorului este întregit de autorul cărții, precum procedează Valeriu Butulescu în piesa de teatru Infinitul Brâncuşi, prin scene imaginate în Atelierul din Impasse Ronsin în care Tantan-Bâncuşi povestea musafirilor episoade din Cervantes şi Lesage. Sunt agape, party-uri virtuale care au rămas legendare, asupra cărora autorul cărții revine cu mare admirație. „Explicându-şi” sculpturile, viziunea despre artă, demersul artistic, Tantan e extras din pulsul vieții adevărate şi introdus în pioasă extrapolare eseistică, sinteză a artelor şi civilizațiilor, țintă spre care tinde mereu scriitorul şi eseistul clujean. Discursul se împleteşte aici cu aforismele brâncuşiene, publicate şi comentate de Constantin Zărnescu în 1980, cunoscând de atunci mai multe ediții. Mai mult chiar, sunt adăugate virtuale discuții despre arta egipteană, făcându-i Marthei-Tonton inițierea în misterul artei antice ca eroul lui Camil Petrescu Ştefan Gheoghidiu care face istoria filosofiei într-o noapte în budoarul Elei. În fața discipolilor, Tantan-Brâncuşi va repeta că „mâna e prelungirea minții”, ea gândeşte, este mâna-fantomă care dezvăluie şi ascunde, întocmai aşa cum apare fotografia pe care el însuşi şi-a făcut-o, (un selfy am spune azi), cu palma cu degetele răsfirate pusă în fața ochilor, ca să-şi ascundă chipul; fotografie-ilustrată editată de Centre Pompidou în stare să pună în evidență calitățile de fotograf rafinat ale sculptorului. Pentru că mâinile spun istoria afectelor noastre iar sculpturile ieşite din aceste mâini sunt materializarea acestor tainice trăiri. Comentarea fotografiei de la pagina 622 a cărții este emblematică pentru eternizarea clipei, pentru decriptarea misteriosului legământ de iubire şi dezvăluite parțial de acest insolit roman de dragoste. Tantan şi Tonton stau față în față. Ea îl priveşte cu admirație, surâzând. „În mâna stângă, (descrie Zărnescu), Tantan ține declanşatorul, «firul», care nu se observă. În spatele lui Tonton e Peştele, simbolul zodiacal al lui Tantan. Ea odihneşte, tolănită, pe o marmură enormă: Masă rotundă”. Cosițele ei sunt prinse deasupra capului, după moda timpului, sau „cozi împletite ca mocănițele noastre”, după cum scrie Doina Lemmy. Tantan-Brâncuşi a cumpărat un teren pentru o casă, dorind să trăiască împreună în acea casă pentru tot restul vieții. Dar soarta a decis altfel. Martha-Tonton a trăit 103 ani, departe de Tantan-Brâncuşi. Până la această vârstă a fost singură, împletind cosițe albe.