Nu pot uita niciodată o simplă „zicătoare” care, prima dată când am auzit-o, mi-a încântat mintea prin zburdălnicia sensurilor exprimate și prin concentrarea maximă a ceea ce sugerează, fără să exprime ceva detaliat.
Sigur, la vremea respectivă, fiind în anii studenției, nu am avut răgazul meditației asupra ei. Însă, astăzi, timpul înțelpciunii vârstei și viața tumultuoasă pe care suntem nevoiți să o traversăm m-au determinat să mă opresc asupra ei și să admir puterea de exprimare a creatorului anonim. Prin asemănare, M. Sadoveanu a gândit ori numai a consemnat ceva similar: „Munciră și pieriră, asta fu rânduiala părinților noștri”. Oare și românii de astăzi vor păți la fel?
Așadar, ne putem întreba, care au fost și care sunt „tocmeala” și „rânduiala” în România din trecut și de astăzi? Consultând ediția anastatică a Dicționarului limbii române (2010), am rămas copleșit de bogăția și diversitatea judecăților și opiniilor exprimate în diferite epoci istorice și în medii sociale felurite.1
Termenul de „tocmeală” a fost atestat în 1453. În sens larg, prin „tocmeală” se înțelege ideea de punere în acord, învoială, potrivire. În termeni arhaici, „tocmeala sau contractul iaste o îndatorire cu o potrivită voință între doi sau între mai mulți”. (vezi „Pravila”, 1814.) Adeseori, în exprimare populară, termenul tocmeală capătă multiple conotații. Mersul la „pețit” însemna „A se duce la tocmeală”. „S-a dus badea pe tocmeală, nu-i ajute sfânta sară”. (Bârlea) De timpuriu, termenul pătrunde în literatura propriu-zisă. De pildă, Țichindeal se supune integral exprimării de acest gen: „Leul, asinul și vulpea au pornit la vânat împreună, cu așa tocmeală, că orice vor vâna să împartă între sine frățește”. Apoi, pelul la termeni biblici era firesc pe timpuri: „Ci tocmeala noastră au fost dinaintea Mitropolitului Varlaam”.
În textele epocilor trecute se vorbea de „tocmeală țigănească” și „plată negustorească”! Sau „bun la tocmeală, rău la socoteală!” Se făcea referire la „tocmeala Sfinților Apostoli!” Apoi, cu timpul, prin tocmeală se înțelegea când „chibzuială”, „cumpătare”, când „socoteală” sau „calcul”. De asemenea, uneori termenul exprima o mulțumire sau un sentiment de revoltă: „Oricând sașii din Baia se vor abate dela tocmeli”! Chiar în plină contemporaneitate, unii dintre oamenii politici din fruntea țării (volens/nolens) uită de „tocmelile” recente în care au fost părtași! De obicei, „tocmeala” este o operație care precede și pregătește „rânduiala”. Vorbitorii care nu știu să le disocieze, se ierd cu firea și cad în confuzii.
Al doilea termen, cel de „rânduială” înseamnă așezare într-o ordine firească a lucrurilor, fie pentru a potrivi cerințele de ordin practic sau pe cele de ordin estetic. De pildă, într-un basm de Ispirescu, eroina „începu să deretice și să puie fiecare lucrușor la rânduială”! Într-o scriere a lui Antim Ivireanu aflăm că învățătura se dădea, pe vremea aceea, după „vârsta și rânduiala fiecăruia.”
Din însemnările unor scriitori îndepărtați sau mai apropiați de contemporaneitate sunt prezente mentalități, obiceiuri și conduite specifice vremurilor îndepărtate, sau unele proprii celor de astăzi. În basmele lui Ispirescu se recomanda ca morții să fie îngropați „cu toată rânduiala”. Însă, în scrisul lui I. Creangă se păstrează același stil șăgalnic, chiar dacă e vorba de o recomandare a conduitei morale viitoare. Fiind vorba de un copil, scriitorul notează cu același umor specific humuleșteanului: „Când s-a face mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință și cu astă rânduială n-am să am folos de el niciodată!” În schimb, în altă epocă,
T. Popovici notează pe un ton pesimist, potrivit realităților de peste un veac: „Țara-i bună, ea săraca, numai „rânduiala-i proastă”.
Sigur, uneori, notațiile unor scriitori ne provoacă îndoiala. Dintr-o însemnare a lui
M. Sadoveanu aflăm că „rânduiala străveche poruncea ciobanilor să-și spele hainele în zerul” rămas de pe urma laptelui închegat, obicei care nu s-a păstrat în toate provinciile românești.
Pe de altă parte, termenul de „rânduială” a căpătat conotații diferite, îmbogățind lexicul limbii române de la o epocă la alta. De pildă, pe timpul lui Radu Popescu, s-a crezut că boierii s-au „boierit” după cum le-au venit „rânduiala”! Dar, pe vremea lui Slavici, semantica termenului „rânduială” era similară cu cea de astăzi: „Persida își făcea de lucru, punânduși hainele în „rânduială”, cum fac și fetele de acum.
În schimb, în scrisul lui Conachi, găsim, surprinzător, o judecată disociativă aflată la distanță de vremea când el scria. „Rezonul” (rațiunea, judecata) trebuia „să nu smintească nici rânduiala morală, nici pe cea firească”, bănuiesc cea obișnuită în limbajul popular.
Sigur, în judecata înaintașilor noștri, lexicul întrebuințat nu era raportat la reguli stricte, sigure, ci erau folosiți cu aproximație: soartă, destin, ursită, menire ș.a. Unii politicieni, pe care-i putem numi „moraliști” se exprimau metaforic, cu tangențe „filosofice”, alții se sileau să respecte vreun principiu etic sau o normă de conduită morală ș.a.m.d.
Raportându-ne la gândirea și simțirea politicienilor de astăzi, vom descoperi o gamă variată de termeni care trădează fie incultura lor, fie patima polemicii cu orice preț. În continuare, vom avea în vedere folosirea celor doi termeni, tocmeală și rânduială. Dacă termenul „tocmeală” reclamă folosirea lui în partea de început a demersului explicativ, celălalt, „rânduiala”, își are locul în finalul comunicării cu caracter polemic.
Se mai poate vorbi acum de „tocmeală” între partidele politice de aceeași culoare? Prea puțin. Apoi, trecerea de la un partid la altul se face cu mare ușurinț și fără regrete de vreun fel. Motivul e simplu: înainte de a fi „liberal”, aspirantul la scaunul de parlamentar nu a auzit de vreunul din familia Brătienilor, nu a citit vreun discurs al lui Ion sau Ionel Brătianu. Dacă am cere vreunui parlamentar de astăzi să facă deosebirea dintre un liberal și un conservator, mă îndoiesc de capacitatea celui întrebat de a disocia cele două doctrine.
Dar să răspundem sintetic la întrebarea: există vreo „tocmeală” între partidele politice de astăzi? Se știe, nu prea există nici măcar un respect al bunei cuviințe. În schimb, se năpustesc unii asupra celor de altă culoare politică într-un limbaj trivial, fără argumente de nici un fel. De obicei, scopul majorității polemiștilor este de a-i defăima și ponegri pe adversarii politici. „Tocmeala”, de care ne-am ocupat în paginile anterioare există în mică măsură. S-a încercat, la un moment dat, o „tocmeală” prin colaborarea dintre Victor Ponta și Crin Antonescu, pentru a valorifica ceva din cele două doctrine, social-democrată și liberală. Dar rezultatul a fost lamentabil, prin polemici și acuze de tot felul, care au îndepărtat parcă definitiv pe liberali de social-democrați. Însă și unii și alții au uitat, dacă au știut vreodată, ceva esențial: exemplul marilor oratori parlamentari români, de la Mihail Kogălniceanu la Nicolae Titulescu.2 Aceștia au constituit, la vremea lor, adevărate modele de responsabilitate a cuvântului și de rostire deopotrivă frumoasă și persuasivă. Vivacitatea discursurilor acestora, „pugilatul oratoric”, paradoxul, formulările aforistice sau metaforice – toate evidențiau combustia sufletească, ascuțimea inteligenței românilor și aderența lor naturală la un sistem politic democratic.
Însă, în parlamentul de astăzi, nu prea mai există „tocmeală”, ci învinuiri repetate, defăimări și imprecații de tot felul, încât polemicile de acum lasă impresia că politicienii nu s-au întâlnit pentru a colabora și a se completa unii pe alții, ci pentru a se certa, cum se spune, „ca la ușa cortului”!
Apoi, se mai poate vorbi astăzi de vreo „rânduială”3 în lucrările celor două „Camere” parlamentare? Dimpotrivă, domnește „neorânduiala”, succesiunea chestiunilor de pe „ordinea de zi” se desfășoară, de multe ori, anapoda, intervențiile spontane se abat adeseori de la „programul” enunțat anterior, încât nu se respectă planificările inițiale. De aici împresia de „talmeș-balmeș”, care generează râsete, bună dispoziție, dar și destulă neseriozitate.
Să sperăm că parlamentul viitor se va scutura de aceste metehne și va deveni, cu adevărat, o instituție cu o „bună rânduială”!

NOTE
1 Vezi Dicționarul limbii române (ediție anastatică), Editura Academiei Române, 2010, tomul xvi (termenul T.)
2 Vezi Vistian Goia, Destine parlamentare, Ed. Dacia, 2004.
3 Vezi, Dicționarul limbii române (ediție anastatică), tomul XIII, Editura Academiei, 2010.