Consiliul
Județean Cluj
Cadavrele vii ale memoriei
Două premiere la final de stagiune – Teatrul Național Cluj îndrăznește ceva! Sâmbătă, 9 iunie, Meșterul Manole de Blaga (sala mare) și Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre, 10 iunie, sala Euphorion – titlu specific lui Matei Vișniec, scris la comanda lui Mustapha Aouar, director la Gare au Théâtre / Ivry-sur-Seine, la centenarul nașterii lui Eugene Ionesco. Textul constituie un omagiu prin „teleportarea” unor personaje emblematice în damnatul „deceniu negru” bolșevic din România. Nu e ușor cu majoritatea „pieselor” sale, ca aceasta: un „conglomerat” cvasi-literar de peste cinci ore. Regizorul Răzvan Mureșan a extirpat chirurgical mai mult de jumătate, dar tot au rămas 2h20’. El a conceput și decorul minimalist sumbru, pentru a concentra publicul pe acțiune și dialog: două laturi ale „scenei” sunt pereții interiori sau exteriori, după caz, ai redacției / „bombei” / celulei de închisoare dărăpănate sau biroul Comandantului închisorii. Celelalte două sunt rândurile spectatorilor, prezenți activ ca „zidurile” unei „mase mute” de martori. Trei sferturi sunt tineri, e bine, însă mereu martorii doar a fațetei dramatice a istoriei bolșevismului, ceea ce trunchiază realitatea mult mai complexă. Nu sunt filme și piese de teatru care să o redea și cei care n-au trăit epoca sunt convinși că înainte de 1990 n-au fost decât plânsete, crime, sărăcie, înfometare, prostie, umilință, lichelism politic, zero cultură, tehnică și industrie, științe, că toți erau permanent disperați, triști, informatori, se stătea numai la cozi, fără legătură cu Occidentul – atât de fals! Cenzura e, azi, la fel de eficientă, dar mult mai diabolică, lăsând impresia că suntem în democrație, însă nimeni nu se ocupă, la noi, de acest aspect: quod erat demonstrandum!
Ingenioasă scena intro: spectatorii vin și devin martori „direcți”: Redactorul-șef / Cristian Grosu fumează la o masă, ghemuit și tăcut ca o hienă la pândă – vânat și vânător, simultan, ca în vremurile tulburi ale istoriei! Intră Poetul Ponegaru / Matei Rotaru și recită noul său poem închinat partidului: Te sărut pe frunte, Partid, Îți sărut pieptul, Partid… încheind în evidentă notă sarcastică: Îți sărut tălpile, deși-ți miros de atâta mers pe jos! Redactorul-șef: Nu mai scrie așa, vei avea mari probleme! Însă el, boem dar cu principii, nu poate și nu vrea concesii: propune o traducere la Cântăreața cheală și e respinsă ca produs decadent capitalist. Celebrul personaj e, pentru Poet, un ideal de cultură, de femeie iubită pe care o invocă de parcă ar fi reală… Mai e o prietenă reală, chelnerița Miți / Alexandra Tarce, dar timpurile grele nu prea lasă loc sentimentelor adevărate. Falsul prieten îl raportează ca „dușman al poporului” și va fi arestat… Nu pentru poeziile fronde, nici că a urinat pe statuia lui Stalin – umor negru: o asemenea acuzație nu are voie să existe! Judecătorul / Miron Maxim inventează ceva, dar e întrerupt mereu de Poet, care arată adevăratul motiv – scenă ridicol-dramatică, în același timp! Se râde mereu, dar cu „inima strâmbă”, regizorul mizând inspirat pe haz-de-necaz românesc, nu supralicitând, ca alți regizori, pe urlete și încrâncenare, și câștigă în profunzime și autentic. Ponegaru zice, în acest spirit, câte un banc: Cum vin rușii la prieteni? – Cu tancurile! sau Un politruc întreabă un evreu: De ce înveți ebraica? – Să ajung în Rai. – Dacă ajungi în Iad?! – Păi, rusa o știu deja!
Poet și om cu riguroase principii etice, Ponegaru prețuiește valorile culturii evocând mari personalități: André Gide, Albert Camus, Tristan Tzara, André Breton… și Eugene Ionesco! Invită pe scenă un spectator tuns zero, spre deliciul celorlalți: Iată cine a scris Cântăreața cheală! E clar de ce… E trimis la închisoare și Judecătorul îi zice „rătăcitului”: Du-te înapoi, doar nu crezi că ești Eugene Ionesco! Publicul râde și vin alte scene de implicare spre „a-l trezi”: Ești mereu martor, niciodată simplu spectator! E trimis la temniță grea – alt moment tragi-comic: Comandantul închisorii / Adrian Cucu pronunță ca analfabeții ce au ajuns, în acea perioadă, la posturi importante. Gide e spus, caraghios, românește, Tristan Tzara devine Tristă Țară (!), iar Breton e „breton” (de păr)! Interogatoriul e un nemilos „rechizitoriu” al epocii întunecate: Comandantul crede că aceste „persoane” sunt agenți străini care vor să distrugă noua societate, iar Cântăreața cheală ar fi un genial nume de cod… Ponegaru e anchetat, cu metode cunoscute, de trei Rinoceri și obligat să recunoască aberanta acuzație. Deci, brutele sunt peste tot, geografic și temporal! Celor frumoși interior le rămâne iluzia ideatică a unei Cântărețe chele / Patricia Brad – pentru Poet tot mai mult o figură reală, înlocuind prezentul înfiorător. Cei doi discută elevat, flirtează, gesturile ei devin intime și e profund emoționată, la final, văzând ce a ajuns, „un personaj care nu exista“. Ideea vine de la o relatare a istoricului literar Nicolae Balotă, în anii ‚50: era la Jilava cu Noica / (în piesă) Petre Băcioiu, Magistratul / Cătălin Codreanu și au râs mult când Steinhardt / Miron Maxim a povestit piesa – aici o face Poetul. Râsul, simbol al libertății și bunei dispoziții, e interzis în iadul „reeducării” bestiale și vor plăti crunt într-o scenă antologică cu Comandantul și Rinocerii.
După ani de zile Ponegaru e eliberat și ajutat de Sora sa, Vera / Diana Buluga, în ciuda fricosului Soț / Silvius Iorga.
Deși s-a tăiat mult din text, au fost păstrate unele scene care au sabotat un spectacol dinamic, ce i-ar fi scutit pe spectatori de anumite lungimi anoste – durata de 2h20’ s-ar fi redus la 1h45’ perfect. Poetul se reîntâlnește cu Redactorul-șef, acum director de teatru: îl anunță că e mai bine, e deschidere spre Vest și poate pune în scenă Rinocerii, dar vrea o modificare: cineva spune Acolo sunt rinocerii!, arătând spre dreapta, dar „acolo” e sediul partidului. Poetul pune o doamnă din public să joace, subliniind că suntem toți implicați! Schimbă la stânga, în sus, jos – tot nu e bine – spre alte „instituții tabu”! Ponegaru exclamă, finalmente, ca Béranger: (Nu capitulez!) Voi muri liber! Exact ca Piotr, prizonier mărșăluind prin stepa rusă, în tolstoianul Război și pace: Sufletul e liber, nimeni nu-l poate comanda!
Matei Rotaru strălucește într-un Poet întruchipat complex în exemplara sa revoltă, cu toate defectele și slăbiciunile unui om: boem dar intransigent în ce privește valorile culturii și libertăților democratice; Miron Maxim e Judecătorul fără scrupule, plin de importanță în cameleonismul său social-politic și creează scene tragi-comice într-un reușit cvartet cu Petre Băcioiu, Cătălin Codreanu și Marius Rotaru; Cristian Grosu joacă perfect un Redactor-șef și Director de teatru slugarnic regimului totalitar, convins de „măreția” misiunii sale duplicitare, reușind un diabolic personaj kafkian; Adrian Cucu întruchipează sugestiv bestialitatea dementă a torționarului Comandant; Alexandra Tarce e o Miți simplă, dar inimoasă și sinceră, deși e o victimă și ea; Patricia Brad e o Cântăreață cheală serafic-fantomatică și reușește, subtil, să dea impresia treptatei „materializări” a personajului în mintea lui Ponegaru. Costumele Ilonei Lörincz definesc sugestiv fiecare personaj – evidențiem Cântăreața, Redactorul-Șef și Rinocerii; maestrul de lumini, ca de obicei, profesionist: Jenel Moldovan.
Regizorul Răzvan Mureșan, la a treia piesă de Vișniec (2013: Spectatorul condamnat la moarte, 2015: Richard al III-lea se interzice), ne oferă un spectacol ce îmbunătățește mult textul inițial, recomandându-l și ca un inspirat dramaturg. Montarea e plină de dinamică (cu amendamentul menționat), acțiunea e dirijată inteligent și cu suspans spre un climax revelator, implică publicul, știe să echilibreze momentele dramatice cu cele ilare, fără a diminua mesajul imensei „dureri” a acelei epoci, ci doar să o nuanțeze autentic. Impresionat de toate acestea și jocul impecabil al tuturor actorilor, publicul cheamă de mai multe ori, cu aplauze entuziaste, actorii la rampă.